ma primiti pe mail?

Wednesday, May 29, 2013

Ne bucuram de orice rahat - se intoarce


Probabil va mai aminiti cand ziceam ca noi, parintii suntem asa dusi incat ne bucuram la fiecare cacatel al bebelulusului sau al copilului nostru. E adevarat 100% doar ca sunt cazuri cand parca de prea multa bucurie si prea apoasa o dam in disperare. 
De data asta nu mai e asa haios ca  data trecuta. "Aspect microscopic caracteristic pentru Campylobacter spp." - un fel de enterocolita.
A inceput cu niste febra inexplicabila si apoi, intr-o noapte a inceput sa il doara burta. Apoi, a doua zi a inceput sa se planga pe bune:
Ma doare burtica tataaaa
Stiu taticule, dar nu am ce sa iti fac.
Vreau teai
Bine, mai ia ceai
Tot ma doare burticaaa.
Mie imi venea sa imi dau palme cand zicea asta. Aproape plans dar vizibil indurand, copilul meu isi cauta singur alinari si tratamente. Noi stateam spectatori si ne rugam la Dumnezeu sa nu mai umple inca un pempars. Nu aveam ce face mai mult decat facusem - analize, vizite la medic, telefoane si multe poze cu scutecul plin. Si acum cand ma uit in pozele telefonului meu mi se face greata de frica gandindu-ma la perioada prin care am trecut.

Cand sufera un copil parca geme Universul si de data asta Universul gemea chiar in fata mea. Se scremea si plangea la fiecare caca, se intorcea la joaca si apoi iar revenea cu manutele la burta. Cand il lua rau durerea punea manile pe pereti si plangea scancit. Cel mai mult m-a impresionat cat de puternic poate fi un omulet asa maruntel - poate daca zacea stiam clar ca e bolnav, dar el se lupta cu durerea lui si continua sa se joace incapatanat. Se vedea cum indura si cum uita durerea imediat dupa ce trecea valul care ii umplea scutecul de apa. Eu nu as putut fi la fel de tare ca el si mai scoteam cate un oftat prelung din 5 in 5 minute, amarat fiind de neputinta, mila si suparare. Ma mai consolam cu gandul ca macar nu vomita si ca bea singur lichide multe cat sa gaseasca energie pana la urmatoarea repriza de durere + scaun foarte moale.
Greul nu trecuse. Cel mai greu e sa iei decizia sa chemi salvarea. Te tot gandesti ca nu e atat de grav, ca, uite ce jucaus e ziua, ca doar nu o fi de salvare. Cand se plange copilul  in continuu ca il doare burta si apar firicele de sange in caca ai un motiv bun de panica si de pus mana pe telefon chiar si la 4 dimineata. Cand vad o salvare ma intreb mereu oare la cine merge? Sper sa  nu fie ceva grav. Poate se duce sa faca pe taxiul si poate nu e nimeni bolnav in ea. Acum stiam la cine vine si de ce. Era pentru Luca, cel mai drag om din lume. Turbam.

Operatoarea ne-a anuntat sec ca va veni repede, 30 de minute - o ora. Poate comparat cu alte urgente era repede dar comparat cu bataile inimii mele era foarte tarziu. M-am prefacut calm cand i-am spus Deliei ca avem de asteptat. Luca inca plangea. A adormit la geam spunand ca vrea sa vina salvarea sa il faca bine. Nu stiam daca sa urlu sau sa plang. Am strans din dinti, I-am luat in brate si am adormit si eu.

Dupa o ora, cand motaiam cu totii pe canapea, a venit o doctorita care semana cu Plusica. Ten inchis la culoare, tanara si cu unghii colorate diferit. Contrar asteptarilor Plusica m-a linistit. Nu i-a facut nimic lui Luca dar ne-a lasat o hartie cu ce analize sa facem. Stiam deja inca de cu seara analizele pe care le aveam de facut deci a fost inutila vizita Plusicai, dar macar linistitoare.

M-am dus a doua zi de dimineata cu caca in borcanele la analize si cand m-am intors acasa Luca mi-a zis ca atunci cand nu va mai fi bolnavior va manca inghetata si apoi m-a intrebat de ce e el bolnavior. Iar m-a amarat. De unde atata putere si optimism intr-un pui de om?

Dupa ce am vazut numele bacteriei vinovate cu zilele de cosmar ne-am linistit cu totii. Inclusiv bacteria. Luca a invins si a cerut victorios inghetata. L-am mai amanat cateva zile pana si-a revenit total si apoi i-am dat. Ma tot gandeam in timpul bolii ca ce nu te doboara te intareste si iata ca Luca ne-a arata exact asta. Dupa ce a umplut vrafuri de scutece pe zi, pentru prima data s-a asezat pe olita si ne-a lasat acolo doua surprize. Una maro si alta galbena. Ii radea fata de bucurie atat lui cat si noua. A simtit cred ca este mai puternic decat inainte si a mai facut un pas in viata. Orice cacatel o fi un pas mic pentru omenire, dar este un pas enorm pentru om.

Monday, May 20, 2013

Cum se reinventeaza un tata

Nici nu vreau sa ma gandesc de cand nu am mai deschis o foaie de blog ca sa mai scriu ceva. Nu am patit nimic, doar ca trec printr-o perioada foarte plina de chestii care imi alunga mintea in alta parte. Chestiile astea sunt schimbari pe care le fac sau care vin in viata mea. Nu stiu daca are legatura cu cei 32 de ani pe care i-am implinit relativ curand sau cu cei doi ani ai lui Luca sau cu luna mai cand se coc ciresele si mintile. Cert este ca deodata am inceput sa simt nevoia sa ma reinventez sau mai bine zis sa mai fac niste pasi prin viata. Parintia asta vine cu mari probleme la cap si ca imi tin mintile pe craca lor am nevoie de tot felul de artificii pentru a ma privi cu ochi buni. Eu, ca parinte, pe langa toata fericiriea pe care mi-o aduce Luca, mai am si un pachet important de frici, frustrari si alte lucruri care imi viziteaza psihicul la ceas neasteptat. De scapat de ele nu am cum, dar pot sa le canalizez sau le driblez – din cauza asta la un cand de vreme ma dau de trei ori peste cap si ma transform in cate ceva. Cate ceva care mi se pare mie ca imi da mai multa putere in lupta cu mintile.

De data asta am sa ma transform in sofer. Am inceput scoala de soferi chiar si eu, cel mai infocat militant anti-masina, iubitor pana la dementa al mersului cu metroul si cu bicicleta. Deodata m-am uitat la Luca si la viitor si mi-am dat seama ca starea de normalitate asigura un oarecare confort si ca poate ar trebui sa incerc si eu sa fiu un om normal cu loc de parcare si cu frica pretului benzinii. Poate viata va fi mai usoara cu carnet si cu masina.

Sau poate m-a motivat observatia lui Luca facuta cand ne jucam de-a masina si ne cautam locurile in vehiculul imaginar – « doar Dadi (taica-miu) sta in fata la volan pentru ca el conduce. Tata sta in spate pentru ca nu conduce ». Bang, mi-a dat-o fi-meu - cu alte cuvinte eu nu am ce cauta pe scaunele din fata pentru ca nu stiu sa conduc. Doar initiatii stau acolo si deci in fata copilului meu eu sunt un terchea-berchea care nu stie sa mestece in benzina si sa invarta de volan. Hmmm. Cam nasol pentru orgoliul unui tata care se vrea "exemplul number one".

Sau poate a venit momentul ala din an in care am nevoie de o jucarie noua si ma gandesc ca asta sa fie masina ? Pana la urma nu stiu exact de ce, dar sunt in plina scoala de soferi si in plin efort intelectual de a invata si prinde logica regulilor de circulatie. Si uite asa ajung mandru acasa si astept ca Luca sa ma intrebe – « tata, ce ai facut la orrra de condus? » Ei, ce sa fac, taticule, parcari, garari si mult trafic, zic eu ca si cum as fi facut ceva asa de banal ca parca nici nu merita spus. « Tata, hai se ne jucam cu masinile. Facem pacari, garari. » Ha! Iata ca am devenit sofer pentru fiul meu. I scored! Orgoliul rezista.



Tot dintre reinventari mai am o poveste. Dupa ce s-a nascut Luca eu cu Del ne-am surprins speriati de permanenta calitatii de parinte si de greutatea cu care iti intra in sange noul rol. Eram, cred, in primele saptamani ale lui Luca si simteam cu frica cum ni se scrie in piele numele de tata si mama si ca din momentul ala in colo doar tata si mama vom fi. Un fel de tatuaj familial si social care nu mai iese cu nimic niciodata. Scarry, nu? Discutia s-a incheiat cu Del care a zis sa ne facem tatuaj cand face Luca 1 an. Sa celebram cumva intr-un mod contradictoriu faptul ca suntem parinti. Mi-a mers la suflet ideea. Imi doream tatuaj din adolescenta dar nu gasisem curajul si motivatia sa il fac. Acum ar fi fost ca un ultim gest de tinerete si independenta, o sfidare simbolica a rolului de parinte, o mica revolutie a creierelor in fata inimii donate definitv copilului, o rabufnire adolescentina pe un trup de adult. A trecut anul si nu am avut timp sa ne mai gandim la asta. Acum, dupa ce Luca a facut doi an mi-am tatuat pe mana un motiv popular romanesc care mi-a vegheat copilaria de pe un perete. E covorul de zestre al bunicii mele. Inca nu e terminat dar se lucreaza. Del mai astepta inspiratia sau cauta mileuri pe la Bacau. :) I scored again si am devenit fascinatia lui Luca. « Tata, uite tatuagiul tau. Are forme mici, are forme maaari. E terminat, tata, tatuagiul tau?”



O ultima noutate in viata noastra este ca am devenit nasi de fetita micuta si frumoasa. E frumos sentimentul de nas – parca mai capeti inca un copil pe langa al tau si parca te responsabilizezi mai tare facand asta.

Cam asta e reinventarea mea pentru moment. Sa vedeti ce e si pe capul Deliei, dar asta intr-un episod viitor. Totusi, daca sunteti curiosi arucati un ochi aici : https://www.facebook.com/pages/Swimathon-Bucuresti/525322820848417 - e posibil sa ne vedem acolo in chiloti, facand valuri.


CREDITS:
- frumoasa lumanare: http://buchetiera.ro/
- frumosul tatuaj in lucru: https://www.facebook.com/OBTBucuresti


Wednesday, May 8, 2013

despre mine

Am avut bucuria sa fiu luat la intrebari de cele de la Academia Heidi - un site misto de parenting din Brasov. Mi-a placut sa le respund la intrebari, mai ales ca interviul face parte dintr-o campanie de trezire si inspirare a tatilor.
E adevarat ca astept ziua unui interviu adevarat intr-o cafenea, dar pana atunci merg si cele online :). Va pun aici un mic fragment ca sa va fac pofta de continuare pe site-ul lor:



Academia Heidi: Dragă Ta-su, eşti de ceva vreme tătic. Crezi că a fi părinte vine de la sine sau se învaţă?
Ta-su: Mai exact sunt de 2 ani tătic. Răspunsul potrivit cred că e: şi una şi alta. Îmi amintesc că din ziua în care am aflat că soţia este însărcinată mi s-au înşurubat în minte gânduri şi sentimente noi. Au venit, cred, din reflexul de mamifer care urmează să facă pui. “Nesting” nu fac doar mamele, ci şi taţii. După partea de nesting au început întrebări mai serioase legate de cum se educă un copil. Bănuiam că mă va ajuta natura şi de data asta, dar nu am putut sta nouă luni pe bară aşteptând să învăţ de la copilul meu care urma să se nască. Am pus mâna pe cărţi şi pe cursuri prenatale ca să văd cu se mănâncă părinţeala. Iniţial ştiam cum am fost crescut de părinţii mei şi mi se părea perfect. Citind am am realizat că sunt multe chestii de făcut diferit, dacă nu chiar mai bine.
Deşi asta se întâmpla abia acum doi ani, a trecut destul de multă vreme de atunci şi lucrurile s-au schimbat în bine. Dacă atunci nu aveam decât Lamaze şi cursuri de puericultură acum sunt o mulţime de opţiuni pentru a “învăţa” să fii părinte. Un tată proaspăt sau un tată vechi, dar curios, poate merge în multe locuri să îşi deschidă mintea.
Academia Heidi: A fi părinte e un job foarte solicitant. Unii aleg să stea deoparte. La tine există diferenţe între cum îţi imaginai “părinţeala” înainte de naşterea copilului şi între cum e ea de fapt în realitate?Ta-su: Faţă de ce îmi imaginam este mult mai mişto să am copil. Trăisem, ca toată lumea, în puzderia de anecdote de prost gust despre căsătorie şi copii şi îmi cam dârdâiau nădragii pe mine.......... CONTNUAREA