ta-su - blog de tată

ma-sa scrie din nou

2012-02-10T10:09:00.002+02:00

Incet-incet incepem sa ne dezmortim. S-a re-apucat Del de scris. Iata dovada: LINK. Scrie pe o platforma nou-noutza pentru mame. Asta e bine.

Din pacate singurul moment cand poate scrie este noaptea, dupa ce pica Luca. Ea nu are ragazul metroului ca mine pentru a-si pune gandurile pe net. Asadar timpul de stat impreuna e mai putin acum. Asta nu e bine. Dar e inca o mica incercare peste care vom trece cu usurinta.

Pana una-alta cititi. Dam din casa peste tot. :)

Bucuriile iernii?

2012-02-09T07:48:00.001+02:00

Bucuriile iernii?

Mi-am petrecut toate iernile copilariei la munte, la Pietrosita, la bunici. Ori memoria e foarte inventiva, ori zapezile veneau pe vremea aia inca din "luna cadourilor". Nu prea erau cine stie ce cadouri pe atunci dar era zapada de Craciun, erau sanii pe deal, erau copii cu fata rosie de frig si de sanatate, cu manusile cu un singur deget lucrate din lana de bunica, prinse peste gat si cu fularul peste gura. Unde te uitai vedeai un palc de copii galagiosi si plini de viata. Am trait povesti de vis acolo. Eram multi, mici si fericiti. Acum la Pietrosița nu mai gasesti nici copii, nici sanatate, nici sanii pe dealuri si nici zapada in decembrie.

Cand am inceput scoala au urmat si iernile din Bucuresti. Erau sanii cu patura pe ele printre blocuri, erau copii cu fața rosie de frig si sanatate, cu manusile de fas, cu un singur deget, prinse peste gat si cu fularul cazut de la gura. Se striga peste tot ca din gura de sarpe de fericire. Se faceau cazemate si se aruncau tone de zapada de la o cazemata la alta. Se facea ghetus pe toboganul pentru tomberoane de se rupeau talpile la incaltarile din vinilin sau din piele. Erau copii pe orice vreme de dimineata pana seara tarziu. Acum vad doar siruri nesfarsite de parcari si mult vant. Nu se arata picior de copil in zapada, nu am vazut nicio cazemata sau om de zapada, nu vad urme de sanie si nu aud niciun strigat de copil. E liniste, asa cum isi doreau mosii care aruncau pe vremuri cu apa fiarta pe noi ca sa nu mai zbieram. Nu se mai bucura nimeni de iarna. Inainte se bucurau macar copii, acum nici ei nu se mai bucura. De vreo doua zile scolile sunt oprite din cauza codului portocaliu. Pai cand ne dadea Dumnezeu o asemenea bucurie era revolutie afara. Unde sunt toti scolarii? De ce nu ies sa ma bucure si pe mine de iarna? Sunt la calculator? Online? La lectii? Sau sunt pierduti in planning-ul familial?

De cand cu urgia de afara Luca sta lipit de geam toata ziua. Se uita la zapada, la copacii inghetati si zice intr-una "copca" sau "cop-pac". Ii plac copacii inca de asta vara. E innebunit saracul sa il scoatem afara sa se minuneze de iarna. Problema e ca atunci cand scoatem il imbracam in mii de haine si nu ii prieste, sau mai rau, e asa de frig afara ca nu il mai scoatem deloc. Stam frustrati la geam si asteptam sa treaca cineva sa anime peisajul.
Luca va creste si va suporta frigul mai usor si va putea iesi afara mai des. Dar cu cine iese? Cu cine face cazemate? Cu cine isi umple gura de zapada ca sa aiba apoi rosu in gat doua saptamani? Unde sa isi faca ghetus caci e plin de masini? Cum se va bucura el de iarna? Cum sa ma bucur eu de iarna lui?

Unde sunt toti copii? Sunt cu totii la calculator sau nu mai sunt copii deloc? Ce ne facem? Hai sa iesim in strada sa ne jucam cu copiii nostri!

Pe cine vărsăm furia?

2012-02-02T13:49:00.002+02:00

Aprind o tigara cu chibritul plin de stropi de ulei de langa aragaz, dau drumul la hota si ma holbez incruntat in intunericul din vecini. Stau cu picioarele drepte, infipte in podea de parca astept sa ma loveasca cineva si trebuie sa ma apar. Fumez, chiar daca stiu ca nu ma calmeaza - tigara nu m-a calmat niciodata, mi-a dat doar timp de gandire. Acum ma prind ca tocmai am stricat seara in casa.

Va tot indrug verzi-uscate aici despre cat de frumos este sa ai copil. Este, cu adevarat, cel mai frumos lucru din viata, cel mai implinit sentiment si cel mai intens. E o viata rasa toata, plina de joc si de cantec, de zambete complice cu puradelul, de caldura de asternut aglomerat si de mangaieri prin somn. E tare frumos! DAR...Radem, glumim, si la un moment dat ne mai si enervam. Nu puneti fața asta! Stiti bine ca se gasesc motive: ba te-au tinut prea mult la serviciu si ajungi plin de nervi si scarba acasa, ba ai pur si simplu curul in sus in ziua aia pentru ce e prea frig afara, ba esti frânt de oboseala si azi chiar nu ai chef de țipete si de plansete. Se intampla zilnic cate o mizerie sa te dea jos de pe cal si sa iti vina sa dai cu basca de pamant. Copilul vine cu energie buna in viata noastra si gasim resursele necesare sa ne luam basca din țărână si sa ne suim inapoi in șa. Asta mi se intampla cam in 99% din cazuri. Excelent! Dar ce fac cu ala 1%? Ce fac cand intr-o zi la cateva luni chiar nu mai am baterii ca sa continui sa ma tot sui pe cal. Ce ma fac cand imi vine sa dau cu cineva de pamant? Inainte era simplu - daca ma enerva cineva muream cu el de gat, daca ma enerva Del ne frecam creierasii pana ne calmam si ne racoream amandoi. Acum cu cine sa mor de gat? Ce vina are Luca ca are si el o zi proasta ( in general in acelasi timp cu noi pentru ca energiile circula libere in Univers). Cum sa mor cu el de gat? Cum sa dau cu el de pamant? El stie doar ce e dragostea. Despre nervi si vărsarea lor inca nu a invatat. Bun, dar eu ce fac cu nervii mei?

Cred ca toti parintii sunt tentati sa isi verse fizic nervii pe copii. De aia vezi copii cârpiti peste gura, ceafa, trasi de urechi sau cu șuturi in cur. E oribil! Oricat de enervant sau de vinovat ar fi tot nu vad cum sa iti lovesti copilul. Mai periculos ca lovitura mi se pare jignirea si rusinea care ramane in sufletul copilului dupa bataia incasata. Avem deja cateva generatii terminate de batai si pedepse umilitoare. E cazul sa ne oprim aici.

Corect, dar eu ce fac cu nervii mei? Cel mai la indemana om este Del, saraca. Din pacate ajung sa ma supar pe ea chiar daca nu are nicio vină. Chiar daca stiu ca e cocoșată psihic tot ii mai dau si frustrarile mele sa le care. Treaba asta nu prea are logica, dar macar la ea pot țipa, ea poate striga, ne putem manaca ficatii intre noi - luptatorii de cursa lunga. E nedrept si inutil sa deviezi frustrarile catre cel drag si nevinovat de langa tine. Poate pe moment iti satisfaci nevoia de a arunca cu piatra in cineva, dar cand te prinzi ca cineva-ul e nevinovat te enervezi si mai tare.

Am fumat tigara pana la filtru ca sa imi duc firul gandurilor pana la capat. Nu m-am calmat. Dar mi-am dat seama ca nu Del e vinovata si nici Luca. Am cautat in blocul de vis-a-vis alti vinovati. Nu am gasit nici acolo - se uitau cu totii la televizor, nevinovati, neinteresanti, nepregatiti pentru cat aveam eu de luptat. Mi-am aruncat apoi toata scarba pe serviciu, l-am invinuit pentru tot ce se putea. Serviciul e un mecanism social; el poate duce duce orice. Mi-am batut toti sefii in gand, ia-am bagat pe rand in p***a mamii lor. M-am amarat si mai tare.
Cand m-am trezit mi-am luat ipad-ul, metroul si m-am apucat de scris.

Voi pe ce va varsati nervii? Rețete?

ce simte ma-sa?

2012-01-27T10:48:00.002+02:00

Ma tot dau peste cap sa imi inteleg si sa imi sprijin sotia in incerercarile zilnice prin care trece mai mult ea decat mine. Ma tot pun in locul ei ca sa imi imaginez ce simte. Dar, ia hai sa o auzim direct pe ea:

Niciodata nu am fost mai neingrijita fizic si mental ca acum in perioada maternitatii. Niciodata nu am fost mai neepilata, mai nepieptanata, mai nevopsita, mai nedormita, mai nemanichiurata, mai nemancata, mai netihnita, mai neplimbata, mai ne, mai ne si tot asa [...] Niciodata nu am fost mai fericita, linistita, implinita si asezata ca acum.
articolul complet aici.

Ce vad eu? O femeie cu adevarat fericita si mult mai frumoasa decat cand am cunoscut-o, mult mai sanatoasa, mai puternica si mult mai inteleapta. Odata cu Luca nu am primit in dar doar un copil ci si o sotie foarte misto. Am avut noroc. ;)

Când soţia nu-i acasă II

2012-01-24T11:03:00.001+02:00

Scriam acum cevavreme ce se intampla cand mai evadeaza si sotia din spatiul conjugal. A maitrecut ceva timp, am mai exersat evadarile iar Luca a tot crescut. Din fericire pentru mine a inceput sa ma placasi pe mine. Daca pana acum ceva vreme o vedea doar pe Del, acum nu stie la caresa alerge mai intai. Cel mai multumit e cand stam unul langa altul - in felulasta nu trebuie sa se imparta intre noi. Daca Del e in bucatarie si eu in "trăind"( living :) ) copilul o ia razna facand ture pe hol si zambind cucernic pe randla amandoi. Eu sunt foarte fericit ca a inceput sa ma stie de tata sau teata-tea-ta-taa,cum zice el. Mai mult, pe langa fericirea fireasca, multumita interesului saucrescand imi este mai usor sa raman cu el acasa cand pleaca Del. Se uita maimult in gura mea cand ii cant, bate si el in toba de plastic cu beculetze odatacu mine, trage chitara de corzi mai ceva ca Hendrix si ma insoteste peste totprin casa. Daca da semne de expirare ii scot arma secreta: cutia cu cabluri. Laasta nu rezista niciodata. Oricat de rupt ar fi tot trage de ele si le lingevreo 15 min. Ne mai luam in brate, ne mai pupam si trece timpul. De acum estemult mai simplu sa imi pastoresc copilul cand ramanem intre baieti. Mai mult deatat este muuuult mai haios. Am impresia ca Luca are simtul umorului si iiplace sa ne faca sa radem. Pe langa provocarile zilnice cand vine in fata measi rade doar ca sa ma vada razand am mai prins un episod haios: Del plecata lao mizerie de piesa de teatru, Luca marait de somn, eu incercand sa ii dau nistesupa de pui. Pe la ora 8, 8 si ceva s-a produs o extorsiune al unui....si dup'aia,.......puteti uita:

(dati pe youtube pe fullscreen, HD, ca sa vedeti cum ma improasca cu mancare)

Revolutia mea

2012-01-19T07:43:00.001+02:00

Despre lene
Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la familia mea de acasa imi vine sa urlu de drag. Asta e bine si frumos, dar in acelasi timp se traduce si printr-o lupta noua, cam epuizanta cu care nu am mai avut de a face. Cu totii suntem manati (mai bine zis infranati) de lene inca de pe bancile copilariei. E posibil sa fi zis prea mult copilarie - cred ca lenea nu se arata in conditii de libertate ca atunci cand eram copii. Lenea se infiinteaza in vietile noastre cand incepem scoala. Nu imi amintesc sa imi fost lene sa fac ceva inainte de clasa I. Indraznesc sa reduc sentimentul de lene la opozitia naturala la obligatii - nu doar la munca. Bun. Deci ma lupt cu lenea. Pare ca nu e nimic nou. Ntz! E cam complicat.
De cand a parut Luca prin casa noastra imi este din ce in ce mai greu ( generic vorbind, lene) sa plec la serviciu. In fiecare dimineata cand ma duc pas-pas sa ii pup de "ozibuna" ma apuca un drag de ei de imi vine sa ii mananc si apoi sa stau linistit in pat sa mi se aseze mancarea. Toti riscam ziua de munca daca privim in urma la patul cald cand iesim pe usa dar acum, cu copil, e si mai greu. Lenea e inlocuita de drag. Nu e vorba ca imi este lene sa ma duc la serviciu, imi este drag sa stau cu ei acasa.
Del si Luca dorm in aceleasi pozitii. Parca sunt originalul si macheta la scara redusa. Pe spate amandoi, cu mainile explodate comod deasupra capului, cu plapuma la picioare si cu corpurile dogorind de caldura. In cate o dimineata Luca are ochii deschisi si cand ma vede ca ma apropii de ei imi tranteste un zambet cat toata ziua pe care o am in fata. Atunci zambesc amar si imi zic ca daca n-aveam creditul nu ma mai duceam la serviciu. Sunt atatea lucruri pe care le pierd in fiecare zi si pe care nu le voi mai intalni incat imi vine sa renunt la toata zbaterea productiva de bani. Sa traiesc cu aer, dar fericit. Ma tot scormoneste de multa vreme ideea de a pleca la tara si sa traim din pamant, aer, apa si internet wireless - cele 4 componente vitale. Cred ca cei de la tara, chiar daca isi rup spinarile la munca si ficatii la carciuma, tot au mai mult timp sa stea cu familia decat mine, cel cu program mai mult sau mai putin fix de 8 ore de munca. Pierd diminetile, masa si leneveala delicioasa de dupa amiaza, pierd joaca cu energie din timpul zilei, pierd primii pasi, primele cuvinte. Le regasesc ciuntite in week-end si seara cateva ore, dar nu se compara. D'aia inca retraiesc zilnic in gand vacanta ce a trecut. Eram noi trei, ne era cate lene vroiam , aveam toata ziua la cheremul nostru, aveam aer, apa si, desigur, wi-fi. :)

Cand ajung acasa fugind ca un ogar prin metrou incepe de fapt ziua. Din momentul ala rad cu gura pana la urechi cand Luca imi zambeste, tzopai si dansez cu el cand pun muzica, matur tonele de mancare pe care le arunca la masa, ma ud leoarca facandu-i baie, citesc cu voce de povestitor versat snoave de somn-usor si imi smulg parul de ciuda cand Del nu reuseste sa il adoarma. Dupa ce adoarme imi smulg parul de ciuda ca adormit si ca il mai vad abia maine. Trecem cu totii prin asta si cred ca suntem cu totii frustrati ( nu vorbesc aici de idiotii care stau cat mai mult la serviciu ca sa scape de bebelusii plangaciosi ). Stiu ca nu sunt singurul, dar tot imi vine sa urlu. Poate asa e datul - sa ne vedem copii din ce in ce mai putin pentru a le lasa spatiu sa creasca. Sau poate sunt eu egoist ca vreau sa stam toti trei tot timpul. Sau poate sunt fatalau si n-ar trebui sa imi pese.
Simt ca trece copilul asta pe langa mine din ce in ce mai repede. Face minuni in fiecare zi si eu prind doar franturi sau filme pe telefonul sotiei.
- ai vazut cum merge ca si cum ar vrea sa se ridice?
- nu...
- a zis azi "haide". Ai auzit?
- nu...
- azi s-a jucat cu Pavel. Erau asa simpatici.
- :(
Inghit in sec, injur pietrele de hotar ale societatii si ma bucur de ce am. Cu toata bucuria tot nu pot trece cu vederea ce pierd. Ma imaginez lucrand de acasa si fiind cel mai fericit om de pamant. Toata zbaterea asta vine si pe fondul faptului ca acum si Del trebuie sa inceapa sa isi caute de munca pentru ca expira anul de stat de la stat. Ce se va intampla cu Luca? Ce se va intampla cu noi? Cum sa ne lasam copilul si sa fugim sa facem bani? Cum sa facem bani ca sa platim o bona ca sa stea acasa cu Luca in locul nostru? Unde e logica?
Pe zi ce trece imi creste angoasa si sper sa mi se umple paharul pentru a ajunge sa dea pe afara si sa fac ceva. Poate imi vine curajul sa muncesc pentru familia mea de acasa sau din gradina. Poate invat sa imi urlu sentimenetele si sa actionez. Asa cum fac oamenii astia de la Universitate. Momentan astept revolutia. Poate in curand nu am sa mai astept si o voi face.
Voi cum va tineti frustrarile in frau? Voi pentru ce munciti?

cine canta? si ce?

2012-01-09T12:26:00.002+02:00

Am tot auzit din gura multora ca barbatul este stalpul casei. Acestia isi loveau puternic cu caramida in piept spunand replica plina de mandrie si putere. Ii si vedeam cum parca gemeau de la greutatea acoperisului de tigla in timp ce savurau vorbele de barbatie. Problema e ca in general ii trada damful de acool ieftin, sudoarea ne-sapunita si graiul vorbit prea tare. Cand vedeam un personaj de genul asta
spunand ca in el se sprijina familia parca ceva nu se lega. Eram eu
copil credul, dar parca nu inghiteam barbatzia asta servita la carciumi sau aniversari. Asta pentru ca modelul meu de barbat bazat, desigur, pe barbatii din familie imi arata ca, de fapt, barbatul este in general un sprijin pentru femeie si nu pilonul central. Eu cam vedeam mamele carand toata structura unei case in carca. Barbatii, in viziunea mea, incuviintau cu drag si executau linistiti ce venea de la varf. In limbajul
țuico-cârciumist s-ar spune ca ar "canta gaina". Mi-am asumat, se pare, si eu lucrul asta si las gaina mea sa cotcodaceasca linistita ( ca stie ce spune) iar eu mai trag cate un cucurigu asa de dimineata pe racoare de control.

Dar totusi ce s-ar intampla daca ar canta ta-su la noi in casa? Trebuie sa imi pun intrebarea asta pentru ca am sa fi acuzat de lame-arism, poponarism, si aste ism-uri de 2 lei daca ma las condus fara lupta. Eu sunt un sot si un tata implicat dar asta nu ajunge. Se pare ca avem limitarile noastre tehnice ca barbati. Oricat ne-am incorda creierul nostru perfect tehnic tot n-am putea face multe lucruri.

In primul rand cred ca, daca n-ar fi Del sa ia decizii, Luca ar umbla in fundul gol prin casa. Nu am nici cea mai vaga idee cum sa imbrac copilul. Stiu din cititelea ca si omuletul de langa noi trebuie sa fie imbracat cu acelasi numar de haine ca si noi. Pai eu nu pot cuantifica asta pentru ca un body de bebelus nu se compara cu un tricou de adult. Care e mai gros? Daca eu am un tricou pe mine insemana ca el poate
avea doar un body? Sau un tricou bumbac = doua body bebelus? Pai si cum sa ii pun doua body? Eu m-am blocat la primul strat de haine – nu pot aproxima cat de calduros este nenorocitul de body. Apoi urmeaza tot felul de strampi ( Luca, taticule, imi pare rau ca trebuie sa porti strampi. Si eu am fost umilit de prezenta lor sufocanta si plina
de mancarimi inca de la prima amintire a mea. Nu uit cele doua cusaturi de pe fund si cum partea de pe picior mi se labartza mereu si o calcam in picioare. Din motive ce nu tin de mine treci si tu prin acelasi chin). Nu pot cantari oportunitatea purtarii de strampi. In primul rand pentru ca ii detetst si in al doilea rand pentru ca aduc prea
tare a ciorapi de dama. Ca atare doar o dama poate sa descearna in privinta asta.
Fiind iarna, mai urmeaza tot felul de pulovere combinate cu tricouri, polare sau hanorace. Peste, vine o geaca sau un combinezon rosu de la hiphip.ro ca sa merga cu manduca. Eu privesc uimit la ghemul ala de haine si nu inteleg cum a ajuns pe copil. Partea buna este ca lui ii este bine. Eu l-am luat odata afara si am calculat: blugi + chiloti = pantaloni + scutec. Check! Tricou + geaca = body + tricou (bonus) + combinezon polar. Check! Cand m-a vazut Del cum am imbracat copilul dadu sa lesine.
- Pe frigul asta tu il iei asa subtire imbracat?
- ...
- tu vrei sa raceasca?
- ...
- nu esti sanatos la cap!
- dar mie nu mi-a fost frig - lovesc cu coada logicii mele de aur.
Noroc cu stalpul din dulap!

Dupa imbracaminte urmeaza alt lucru vital. Mancarea. De la 6 luni am inceput diversificarea cu Luca. Si la capitolul asta sunt lemn. Eu am radacini prea adanc infipte in tarana satului unde am crescut si mai departe de carnati, slana si branza nu prea vad. Oricat as citi sau as experimenta, tot la branza cu rosii si ceapa ma intorc si tot cu carnatul imi fac plinul. Exista o legenda pe care mi-o povestesc ai mei de fiecare Craciun: cica la primul meu Craciun din viata (aveam vreo 8 luni) am poftit foarte tare la sarmale si carnat. Se spune ca mi-ar fi dat sa gust. Dupa cum, in functie de an, ba mi-au dat sarmala, ba carnat m-am prins ca in cel mai bun caz mi-au dat sa ling alimentele si de fapt nu mi-am inceput declinul alimentar inca de la varsta aia. Am mai asteptat putin.
Oricum, se pare ca sunt blestemat de mic la porcarii. Deci, ce sa inteleg eu din piure de fructe? Nu am zis asta niciodata dar credeam ca se fierb fructele (ca si cartofii) si apoi se paseaza cu tel-ul. Dubios... Sau de ce sa fac supa crema? Nu e mai buna asa cum e? Cel mai rau lucru este ca bebelusii trebuie sa manance toate mizeriile de fierturi fara gust. Pai cum sa nu pui tu un fir de sare, niste piper, doi cilli si niste porc? Cum sa flencane leguma aia de o consistenta bizara si fara de gust? Asta cred ca se intreaba si Luca pentru ca se uita chiorash la mancare, apoi la mine, se stramba si arunca morcovul fiert pe jos. De ceva vreme a mai crescu,t si Del ii da si din mancarea noastra - paste, cotoare de pizza, cartofi fierti cu ulei de masline si balarii etc. Incepe si Luca sa zambeasca. Daca ar fi fost dupa mine ar fi crescut cu salamul de Sibiu intr-o mana si cu slanina taiata foarte fin (ca e copil) in cealalta. Nu as fi putut trece peste faptul ca si el e om si ca mancarea trebuie sa fe asa cum imi place si mie. Nenorocul lui ar fi fost ca eu mananc numai mizerii. Noroc cu stalpul nostru din bucatarie pentru ca ne creste puiul sanatos!

Nu v-a ajuns? Urmeaza somnul. Daca era dupa mine as fi lasat copilul sa se culce cand vrea el. Am tot citit despre somn dar nu pot intelege cum se poate sa iti fie somn si sa nu te culci? Mintea mea de pasare de noapte nu poate cuprinde taina somnului regulat si anticipat. Eu ma culc cand imi pica ochii in gura fara sa plang 30 de minute. El de ce nu face la fel? Desigur ca sotia are mult mai multa minte ca mine si manuieste creierii copilului catre somn mult mai bine. In felul asta avem un copil sanatos si odihnit. Noroc cu stalpul din dormitor!

Ce a mai ramas? Baia. Acolo eu sunt stalpul. Baia e treaba mea si sunt mandru de asta. Oricum se stie ca buda e templul barbatului, deci era normal sa fiu zeu in camarutza aia.

Pe hol tot sotia sprijina totul pentru ca acolo e masina de spalat si chiar daca imi dau silinta sa inteleg cum se combina culorile si materialele tot nu inteleg nimic.

Concluzia mea? Femeia e stalpul casei, barbatul e acoperisul iar copilul este...casa.

Holiday In

2012-01-06T09:59:00.001+02:00

In vacanta nu sedoarme. Inca o bere simergem. Ficatul rezista. Hai sa mai luam una. Aseara m-am facut praf. Vai ce madoare capul. Mergem si in seara asta? Hai sa dansam. Nu maintereseaza. Ma culc mai incolo. Si ce daca sunt obosit? Ler. Iara ler. Da mai tare. Haha! Darcine doarme la ora asta? Nu tipa si tine-te de sanie! haha! Am cazut...

Asta imivenea in minte cand ma gandeam la vacantele de iarna din ultimii ani. Credeamca mai frumos de atat nu se poate. Dupa ce am aflat ca suntem insarcinati, pe langa bucurie ascundeam,cred amandoi, si niste mari cantitati de panica. E normal, urma sa ni seschimbe viata. Primafrica a venit in concediu - tu iti dai seama ca asta e ultima vacanta"linistita" fara copil? Uau! Da. Si mi s-au derulat prin fata ochilorpierduti in zare toate betiile, concertele, chiuilelile si nepasarea dinvacante. Ce viata misto urma sa pierd. Unde se duc revelioanele de pana la 6dimineata, calatoriile in tarile calde din vara si butoaiele de fericire dinfiecare vacanta?

Pe vremeaaia credeam ca vom ramane cu niste poze, amintiri si mici cicatrici de laratacirile vacantelor pierdute. Nu stiam ca totul a fost o joaca. Bucuria de atunci trecea repedeprin ficat, se urca la cap si cobora la picioare spre dimineata. Cea de acumporneste din picioare, din maini, se urca la cap si ma face sa zambesc caprostul, in pat, tolanit dupa-amiaza langa noua mea familie. Nu credeam sa existe asa de multafericire simpla, domestica. Doar pentru ca am stat cu Del si cu Luca acasa amreinventat ideea de vacanta. De acum vacanta este calda, tandra, iubitoare,jucausa, zambareatza, lenesa, somnoroasa. Este tihnita si frumoasa. Nu glumesc.Nu bag bullshit doar pentru ca am copil si acum nu mai incotro. Nu - vacantaacum chiar are sens si chiar este cel mai frumos lucru pe care l-am traitvreodata. Timpul petrecut alaturi de familia mea a fost genial. A fost primulan in care nu mergem undeva de sarbatori.

La inceputul vacantei eram taresperiat. Am tinut frica de vacanta de rahat sub camasa. Am tacut malc si amasteptat amarat sa treaca. Dar, stupoare! A fost superb. Nu prea pot descrie incuvinte. Nici in poze - ca nu prea am facut. Cand ma simt bine nu fac nicipoze, nici nu scriu, nici nu cant - doar stau si ma bucur. Am trait vacantaasta cu toata fiinta. A fost simpla, scurta (din pacate) si frumoasa. Un Craciun caldcu familia la masa si pe skype, in functie de distranta in km dintre noi, si unrevelion lung (pana la 7 dimineata) cu prieteni guresi si hliziti. In rest...3 copii, noi si Luca, care s-au jucat prin apartamentul dincartierul Titan.

Ce s-a schimbat ?

In vacanta se doarme si de doua ori pe zi. Inca o bere si mergem -

Luca mairezista. Ficatul rezista. Hai sa mai luam una. Aseara m-am facut praf. Vai cema doare capul si copilul asta rade la mine si nu ma lasa sa dorm. Nu maimergem si in seara asta - stam doar noi 3 acasa. Hai sa dansam. Hai sa cantam. Maintereseaza. Ma culc putzin mai incolo. Si ce daca sunt obosit? Ler. Iara ler. Damai tare! haha!; Dar cine doarme la ora asta? - aoleo, Luca. scuze! Nu tipa - osa darame bradul de Craciun. haha! A cazut...

cine il citeste pe ta-su

2011-12-22T15:01:00.000+02:00

Pentru ca incepe sa se mareasca numarul celor care viziteaza acest blog (vreau intai sa va multumesc) as vrea sa stiu pentru cine scriu. Cine citeste frustrarile mele de tata incepator?

Am inceput blogul asta pentru ca eu, fiind acum ceva vreme in asteptarea lui Luca, imi tot puneam intrebari despre cum o sa fie. Am zis ca daca eu nu am avut unde citi, hai sa aiba altii ocazia asta. Nu e un blog educativ pentru ca nu am experienta de a educa ci este un blog de expunere a framantarilor mele. Poate cineva se regaseste in ele sau poate cineva se poate inspira din ele. Cu alte cuvinte, ta-su este un blog de tata pentru taţi in primul rand.
Am tot scris baliverne pe aici, ati citit, ati si comentat (mai mult fetele) dar tot nu va cunosc. Stiu ca baietii sunt mai tacuti online. Poate cititi si voi dar nu comentati. Hai sa ne cunoastem. Jos perdeaua!
Cine esti? Voteaza sus, sub banner.

Mersi!

Schimbarea la fată - cine e femeia de lângă mine?

2011-12-21T10:52:00.000+02:00

Prima data i s-au schimbat ochii. Aveau o lumina frumoasa, venita de nicaieri. Aflase abia de cateva saptamani ca e insarcinata si Del deja incepea sa infloresca - se preschimba intr-o alta floare mai frumoasa si mai elastica. Sotia mea se metamorfoza. Eu asistam mut (si fericit) la toata evolutia asta. La mine se schimba doar cantitatea de griji din cortex in timp ce ea se reinventa. Ma simtem lasat mult in urma.

Pe langa faptul ca devenea mai frumoasa ea se facea si mai puternica. De cand am cunoscut-o era mama tuturor bolnavilor - cu trusa de medicamente in geanta, gata sa vindece orice durere de cap pornita de la bila sau de la stomac. Baga anghiroale cum bag eu tigari si antinevralgice cum baga baietii seminte pe stadion. De cand a incoltit insa, bobul ala de copil in burtica ei, Del nu mai simtea nevoia de pastile, nu o mai durea nimic, nu i se mai facea greata (culmea!), nu mai acuza lesin de nemancare (iar culmea!) si nu mai stia ce e aia sa iti fie frig. Sotia mea devenise the iron woman. Plesnea de sanatate. Ma uitam chioras zilnic la ea. Asteptam sa cedeze si sa revina pishpirica bolnavicioasa pe care am cunoscut-o. Deja parca nu mai aveam nicio putere in fatza ei.

Au urmat sanii. :) aici nu comentez. Cred ca orice tata zambeste larg cand vine vorba de marirea sanilor sotiei. Uitam de fapt cu totii ca sanii sotiei nu mai sunt pentru noi. Ei sunt ai copilului si noi iesim in pierdere rau de tot la capitolul asta.

Odata cu evolutia sarcinii si cu hormonii jucausi s-a schimbat din nou ceva in privirea ei. De data asta privirea a devenit mai incetzoshata. Mai goala. Parca se vedeau rotitele cum se invart in gol. In timpul sarcinii si alaptatului hormonii dau tare cu barda la radacina neuronilor femeii si le cam darama sinapsele. Mai pe scurt, viitoarele mame se prostesc subit. Socul a fost mare pentru mine. Nu intelegeam cine e fata asta cu ochii mari si prostutzi de langa mine. Tocmai sclipirea m-a atras la Del si acum devenise asa neindemanatica la cap ca ma bufnea rasul:
Dand sa plecam din casa o intreb in holul garsonierei in timp ce ma incaltam
- Del, ai o guma de mesecat?
- Nu
La lift:
- Dedi, ai o guma?
- pai cum sa am?! Nu ti-am cerut eu adineauri?
- aha...
In fata blocului
- Dedi, ai o guma?
- :))))) tu faci misto de mine?
- nu. De ce?
Cam asa arata sotia mea in pragul nasterii: neuronii praf, zambet fericit dar tampitzel din cauza neuronilor sleiti, sani mari, cu temperatura corpului cu cateva grade mai mare si sanatoasa tun. Who the fuck was that woman?

A urmat apoi nasterea.
Cu toate ca ii ieseau multe fire si tuburi din corp si ca era sfarsita avea totusi victoria scrisa pe chip. Ochii ii luminau cald si zambetul era mare cat tot salonul de post operatoriu. Era un zambet pe care nu il mai vazusem la sotia mea. Era un zambet care amesteca toata puterea si dragostea din univers. Mie imi tremurau inca picioarele dupa aflarea vestii ca a nascut si ea parea stapana sigurantei si a emotiilor. Cand m-a vazut a inceput sa planga, dar si plansul era un gest de putere si nu de slabiciune. Aveam in fata ochilor cea mai puternica femeie din lume care de 10 minute era mama. Atunci am vazut prima transformare profunda a sotiei mele. Devenise Mama lui Luca. Asta e un lucru greu de digerat - acum ai o sotie numai a ta si in cateva momente ea devine mama. Pai bine, dar eu al cui raman? Nu se pune problema de gelozie pe copil - el este cel mai important si el trebuie sa aiba totul. Suntem cu totii de accord aici – e instinctiv. Dar chiar sa ne ia si sotiile? Ea era femeia aia care era pusa deoparte doar pentru mine. Acum este in primul rand mama si apoi, cand mai are timp si energie e sotie. Cam intre 21:00 si 23:30. Asta am simtit in primele saptamani de viata ale lui Luca. Apoi m-am oprit din invarteala si m-am linistit. Am acceptat.

Privind acum la ea si la mine imi dau seama ca este un mare dar ca ele se pot transforma. Eu simt ca am ramas unde eram inainte de Luca. Parca am ramas cu un tren in urma si acum incerc sa combin garile cumva ca sa il ajung din urma. Del este parinte prin definitie; de parca ar fi facut asta din totdeauna iar eu invat timid din prima banca, ridic doua degete, rosesc si tac.

Dragostea e primul lucru care rodeste mai tare in inimile parintilor cand apare boracul pe lume. Asta simt si eu si ea din plin. Asta nu ma mira. Nu ma mira nici instictul matern care a venit peste noapte la Del dar ma uimeste rabdarea pe care o are. Inainte era o fiinta normala - isi pierdea rabdarea de cate ori psihicul nu mai facea fata fizicului sau de cate ori ceasul se misca prea incet. Acum nu cred ca mai are notiunea de timp sau de limita fizica pentru ca altfel nu imi explic cum poate.
In serile cand Luca e agitat nu conteaza ca mie imi este gandul sa adoarma copilul mai repede pentru ca noi sa continuam sa vedem filmul inceput, nici ca se incalzeste apa din paharul lasat nebaut pe masa cand a inceput Luca sa urle, nici ca se face prea tarziu sa mai vedem tot filmul. Nimic. Ea a aruncat copilariile la gunoi si este mama pentru copilul ei. Pai de unde a aparut fiinta asta asa de responsabila? Parca eram echipa perfecta de iresponsabili...
Cine este doamna asta de langa mine? Ce ma fac cu ea? ...cred ca stiu...am sa o iubesc si mai tare.

decat ta-su in Decat o revista

2011-12-15T09:51:00.000+02:00

Cand am vazut ca am mail de la Cristian Lupsa am zis ca scap telefonul din mana. Am crezut prima data ca e spam, sau vreo incurcatura de la Facebook, dar prea era scris in romana si incepea cu "Salut Dedi". Mi-a zis ca la DoR le place blogul de tata. Era sa lesin! WTF?!?!? De unde pana unde DoR stie de ta-su? Pai nu ta-su citea DoR? Ba da, dar spre bucuria mea se pare ca si DoR citea ta-su.

Mai pe scurt, am avut onoarea sa scriu o povestioara in urmatorul numar din Decat o Revista. Povestioara nu va aparea si pe blog, asa ca daca vreti sa o cititi tre' sa cumparati revista sau sa o rasfoiti pe furis la lansarea ei de Dumnica 18 Decembrie din Club Control (ora 20:00). Voi fi si eu pe acolo cu niste bere in mana, cu copilul (sper) la bunici ca sa nu il umplem de fum si de volum de la concertele misto din seara aia.

Poate ne vedem p'acolo.

Detalii: http://www.facebook.com/events/340375075979531/

Emisiile din TV

2011-12-08T12:02:00.001+02:00

Zicea Marilyn Mansonintr-un cantec ca "God is in the tv". O fi stiut el ceva ca parcaprea se uita lumea la cutia aia controversata. Si noi mai aruncam cu ochiul caoamenii din cand in cand, in parelel cu serialele pe care le mestecam domoli inspatiul virtual. Inainte sa se nasca Luca ne permiteam luxul sa ne uitam doarla Discovery science (mai mult eu), la stiri (in timpul mesei), la Seinfeld (siFriends, in functie de ce reluare se dadea la tv) si la restul de emisiuni maiistete de pe la tv (mai mult ea). Aveam, desigur, si unele scapari de genul"schimb de mame" si "nunta de vis" ca orice cuplu dus cucapul. De cand a venit Luca pe lumea televizorului color LCD s-a cam schimbatmeniul nostru tv.
            Primelezile ale copilului au cam coincis cu debutul "Romanii au talent".pfua! Ce mai freamat, ce mai zbucium! Legati fiind de borac si de statul incasa deodata emisiunea asta a devenit ca o iesire la spectatcol, ca o petrecerecu lumina, muzica si multa lume. Stateam ca doi tembeli in pat, cu copilul penoi si radeam si ne bucuram ca la circ. Doar ca ne manifestam in soapta siintuneric ca sa nu tulburam somnul lui Luca si al neuronilor nostri. I-amcomentat pe toti concurentii ca la scara blocului, am trait emotiile lor - pentruca ale noastre erau prea intense si legate de copil, ne-am bucurat la fiecarevictorie meritata si ne-am suparat la fiecare vot de cacat al publicului. Afost delir in fiecare seara cu "Talent". La emisiunea aia faceambaitza creierilor nostri, ii spalam cu namol media care ne placea la nebunie. Emisiunease transformase in eveniment. Asteptam cu zambetul inca de dimineata sainceapa.
            S-aterminat si cu "talentul", ne-am scarbit de alegerea publiculuipentru castigator, am scuipat apasat in sinea noastra si am mers mai departe. Aurmat o perioada cam slabutza pentru emisiuni-eveniment, ne-am retras in theusual "apropo tv", "romania te iubesc" si seriale online,Luca a tot crescut, vara a trecut, terasele s-au inchis, dar a inceput"Vocea Romaniei" si "Dansez". Moaaamaa. Doua super-productiiin acelasi timp!? Lesiin!
            Numa mai uitasem la "dansez" decat episodic; cate un dans sau doua pesezon cand se mai vedea cate un sân de vedeta si ma chema Del sa vad si eu. Acumam vazut de vreo doua ori aproape toata emisiunea, cu emotii, cu sufletul lagura, cu analiza in cuplu despre cazurile slabutze de data asta si cudistractia tot la volum mic si obscuritate ca sa nu se trezeasaca Luca.
            Catdespre "Vocea" sa nu mai zic cat de mult ne place. Mai ales ca noiurmaream pe vremuri pe M6 "Nouvelle Star" - o emisiune cam ca vocea,dar mai misto. Problema e ca marțea eu de obicei ies cu baietii la carciuma dar savurez reluarea deduminica cu aceeasi pofta ca live-ul. Sa ne vezi cum ascultam la tv ca nistepatroni de casa de discuri, ne dam cu parerea, auzim note false si criticaminterpretarile fara sclipire a unora dintre concurenti. Ce sa mai, am adusbârfa de la usa cortului in casa noastra.

In plus, mai sunt seri de hiper-activitateinfantila cand Luca nu doarme si savureaza divertismentul TV mai dihai ca noi. Nue lucru de lauda ca se uita la TV. Ba chiar e cam nasol pentru ca ma sperie cumintepeneste in fata ecranului aratand vadit ca e blocat, cu creierashii goi. Tocmaidin cauza asta evitam sa deschidem aparatul facator de pilaf de cerebel inprezenta lui. Dar la emisiunile-eveniment nu putem renunta. La Vocea RomanieiLuca e exaltat. Sta in funduletz si isi leagana corpul pe ritm (are clar ritmulde la mine si sunt foarte mandru) sau sta in picioare, sprijinit de masa cu omana iar cu cealalta pipaie ecranul. Rade, tipa, se intoarce la noi pentruaprobare si danseaza. Un deliciu, desi incercam sa nu il aprobam.

Stiuca ne purtam ca niste consumatori ramoliti de TV, dar emisiunea-eveniment e cao baie calda cand ti-e frig. Ne unge simplist pe suflet, exact acolo unde nedoare - la social. Prin TV mergem la concerte, la barfit, la dansat, la distrat.La TV facem ce faceam odata pe viu. Daca se da si HD, e cu atat mai realist. Masperie ideea ca am ajuns sa intram in graficele de rating ale proteve-ului si cane-ar putea astepta o viata banala cu ochii in serialele de pe Acasa HD. Unde eDiscovery-ul de alta data? Poate nu mai avem nevoie – poate am descoperit ceaveam de descoperit.

Super Dad?

2011-11-29T13:15:00.001+02:00

Cred ca toti am vazut in parintii nostri niste super eroi, de la Nica al lui Stefan a Petrii de o vedea de pe ma-sa vrajtoare-inchegatoare-de-apa pana la toate filmelele pentru copii cu Cichi Cean sau Arnold. Din cauza asta nu am sa vorbesc despre ei ci despre mine - vreau sa imi raspund la intrebarea daca am ce imi trebuie ca sa devin si eu un super erou pentru fi-meu. Oare am puterile necesare sau doar umblu cu chilotii peste pantaloni si gata? Oare chiar pot zbura pana in turla castelului sau doar urc obosit scarile blocului cu 4 etaje?

Din experienta de pana acum deduc ca cea mai mare super-putere va fi sa imi tin mintile pe craca lor. Craca zgaltzaita de multe vanturi pamantene. Mult prea pamantene - grija principala a parintilor este ce se vor face de bani? De sanatate, de masina, de timp si de manacare. Voi avea si eu grijile astea la care gasim cu totii un raspuns, dar ce ma fac de super-puteri de super-parinte? P'alea de unde la iau?

Prima super-putere pe care cred ca o remarca copii la tatii lor este forta fizica. Tatal ridica mereu cele mai groaznice greutati: cara cele mai mari sacose si muta singur mobila dintr-o casa intreaga. Cu doua maini muta muntii din loc si mai si rade in momentul ala. Tata este the Super Caraush. La partea cu forta nu stiu ce sa zic; sunt destul de voinic si pot parea puternic in ochii baietelului meu pentru ca el nu stie ca am o coloana vertebrala cu cutzite in ea si nici nu stie ca burta e de la bere si nu de la prea multa putere. O fi sper, de ajuns ca diferenta de varsta si de inaltime intre mine si el sa compenseze betesugurile citate mai sus si sa ma deghizez in super-carator. Mai nasol e ca la varsta mea tot tatal meu cara mai abitir ca mine. El chiar si-a pastrat puterile. La el a fost pe bune. Sa ma vedem insa pe mine in cativa ani.

Al doilea mestesug este intelgenta. Tatzii raspund la orice intrebare oricat de grea ar fi. Au tehnica intr-o mana si logica in alta si pocnesc din ele lasand copilul cu gura cascata la fiecare raspuns. Super Smart Dad e cel mai destept din lumea copilului lui. Cateodata cred ca micutii isi testeaza super-eroii cu intrebari cat mai ciudate sa vada daca chiar sunt atat de destepti precum par. Si da, parintii sunt mereu foarte destepti. Dar eu? Eu cum ma voi descurca? Momentan, Luca zice doar ma-ma-ta-ta-bom-ba (nu stiu ce e cu bom-ba si eu m-am mirat) dar il vad ca isi noteaza in minte intrebari grele. Poate in ziua de azi o fi mai usor cand intreaba ce e aia o supernova - cauti pe google sau la Tata Uraniu pe blog si ii explici boracului. Dar stai sa ma intrebe ce e aia viata sau sa il fac sa inteleaga ca Pamantul e rotund. Atunci va fi interesant! Momentan, nu pot decat sa sper ca ma va duce mintea la tot fel de minunatii ca sa imi vrajesc baiatul cu super-inteligenta mea. Poate am super-puterea in mine. Dar totusi de ce ma simt asa de batut in cap?

Mai e o super-putere care ne este foarte la indemana, dar care trebuie folosita cu cap. Puterea de a descifra semnele alea negre din carti. Cat de tari erau parintii mei cand imi citeau din carti! Ei aveau acces la lumea aia la care eu, oricat m-as fi chiombit, nu puteam spera. Era clar, lumea celor mai puternici dintre super-eroi: Super Readers. Puterea lor nu sta doar in faptul ca stiau sa citeasca ci si in ce imi citeau. Bagau ai mei cate un basm de ramaneam cu gura cascata. Eu ce o sa ii citesc lui Luca? Am inceput timid cu niste mizerii de carti pentru bebelusi cu rate galbene si porci roz, cu ferme fara fermieri, doar cu animale, in care nu se intampla nimic - doar se latra, macane si necheaza. Parca nu il da asa tare pe spate. Rade el la sunetele scoase de porc si cal, dar parca nu prea e convins. Deci ce ma fac!?!? Daca nu am puterea asta? Cum il vrajesc cu literele ca sa il conving apoi sa citeasca singur?

Ar mai fi Super Kick-ass Dad. Este eroul pe care l-am tot vazut in copilarie. Era in maieu, panataloni pârâiți de treining + papuci si trosnea palme dupa ceafa oricui facea vreun necaz copiilor lor. Erau tatzii-caini care isi aparau copii de urgia altor copilasi. Desi acum ma dezgusta specia, atunci eram fascinat. Stiam cu totii ca orice tata are puterea de aparare a copiilor. Stiam ca tata bate pe oricine daca vrea sau daca e nevoie. Al meu nu a batut pe nimeni, dar stiam ca daca pune mana pe cineva il farama. Avea atata forta, iuteala si tehnica incat ramaneam mut. M-a antrenat si pe mine dar nici eu nu am batut pe nimeni. Sunt omul cacacios, tare in gura si potential bun la fuga. Cum ma va vedea fi-meu? Daca se prinde ca nu sunt mai tare ca Bute? E clar ca daca ar fi in pericol as decapita pe oricine fara sa stau pe ganduri, dar nu despre asta ma framant aici. E vorba despre cum sa ii dau incredere fiului meu in mine. Oare am sa fiu Super Kick-ass Dad-ul lui?

Imi pun mii de intrebari pe secunda despre cum ma voi descurca ca tata in viitor. Acum e relativ usor – radem, ne târam, ne spalam de rahat si bolborosim, dar cum ma voi descurca in anii ce vin? Logica imi spune ca slabiciunile si intrebarile sunt normale pentru un tata fara experienta iar inima ma asigura ca super-puterile vin din dragoste. Deci, la atac!

Voi aveti cu ce?

iFuture

2011-11-23T07:27:00.003+02:00

Vorbeam cu Del mai daunazi despre cum ar arata viitorul nostru, al lui Luca, al lumii.

Am ajuns acasa mai tarziu ca de obicei, am avut o sedinta care m-a tinut mai mult. Am sunat la usa si mi-a aparut in prag Delia. Mi-a zambit cam tras de par si ne-am pupat. A aparut si Luca sictirit, cu privirea in pamant sa ma pupe. E clar, s-au hârâit. - Ce ati patit? - Ce am patit? Pai intreaba-l pe fi-tu ce am patit. In loc sa ne facem temele o ardem pe iWorld toata ziua. Am mers toata dupa-amiaza prin casa pâș-pâș, ca hotii, sa nu il deranjez. Isi facea tema la cyber sculptura. Zic: sa nu ii stric concentrarea copilului si el de fapt se juca Cityvolley pe iWorld. Sărea prin tot dormitorul ala de ziceai ca il dăramă. Am auzit bubuiturile si asa m-am prins ca nu sculpteza. Mai avea de facut doar capul zeitei si apoi trebuia sa o printam in lut si gata. Dar nuuuu.... Noi ne jucam... Luca s-a sictirit si mai tare, ba chiar cred ca s-a enervat, ca ii tremurau ochii a plans. A dat sa plece. - Stai aici! Nu pleci si o lasi pe mama vorbind singura! E lipsa de respect. A dat ochii peste cap si si-a insurubat privirea apoi in peretele pe care il pictasempe cand avea 5 ani. Cand se comporta in felul asta stiam ca e ceva serios. Stia asta si Del, dar acum juca bad cop. Imi aruncase mingea la fileu ca sa fiu eu good cop. E desteapta nevasta-mea asta. Cred ca si ea a simtit ca e treaba de vorbit intre mine si Luca. De-a lungul anilor cand au fost momente critice am reusit sa le jucam in felul asta si a mers. L-am luat pe Luca in camera lui. Am inchis usa, mi-am lasat casca de bicicleta si bluza pe jos, mi-am aranjat parul, m-am asezat si am inceput timid. - Luca, taticule, ce se intampla cu tine? Tu esti un copil foarte cuminte. Stiu ca iti faci treaba la scoala din placere, nu din obligatie. Ce ai in ultima vreme de te tot joci pe iWorld? Ma faci sa regret ca ti l-am luat. Ai vrut iWorld 16s white pentru ca are nu stiu ce rozolutie 3D mai buna si ca printeaza in lut si plastic. Ai zis ca te ajuta la scoala. El era din ce mai nervos. Statea acum pe pat privind la baschetii mei si frecandu-si palmele de parca pleca la coasa. - Imi amintesc ca acum 15 ani, cand te-ai nascut tu, abia aveam un amarat de iPhone 3gs, iar cand eram de varsta ta aveam un walkman si un PC 286. Unde as fi ajuns daca stateam toata ziua cu castile pe urechi? ( tot aici, chiar stateam toata ziua cu muzica in casti, dar el nu trebuie sa stie asta). Voi aveti acces la multe si trebuie sa stiti sa va dramuiti timpul ca altfel o luati razna. - vai ce discurs de doi lei gasesc si eu cand trebuie sa imi educ copilul; m-am transformat in unul dintre miile din miile de generatii de parinti:(. - Inteleg nevoia ta de joaca, dar uita de scoala. - Tata.... - Scoala trebuie sa fie prima, iar.. - Tata! - ... Se pare ca vorbeam ca prostul intr-una. Discursul meu de lemn l-a facut sa ridice privirea si sa ma priveasca in ochi. - Nu ca sa ma joc Cityvolley am intrat pe net. - Dar? - Pentru altceva.... A inceput sa isi frece iar mainile a coasa si sa priveasca perete cu pictura. - Pai? Pentru ce? E vreun concurs, ceva? - Imi place de o fata. Bang! Mi-a dat la picioare! La asta nu asteptam. Lui Luca ii place de o fata si eu o tin langa cu scoala si iWorld. Ce ma fac acum? Mintea stirga time out, dar realitatea tinea meciul la maximum. - Ce fata? - asta am fost in stare sa zic?!?! - O fata de la clasa de stiinta. Am vazut-o la un curs de viteza superluminica. Acum, eu fiind la arte nu mai fac cursul ala. Si o mai vad doar la Cityvolley. Intra in fiecare seara sa faca miscare. - Bai, ma omorati cu miscarea asta facuta pe net. Iesiti, mai copii in parc, nu mai stati in casa cu mizeriile alea pe ochi si pe cap! Luca privea acum jenat in adancul pamantului. Cred ca si el era uimit de ce aiureli indrugam. In halul asta de prost sa fiu incat el sa imi zica ca ii place de o fata iar eu sa il frec la cap cu iesitul in parc. Incerc sa fac asta de cand s-au inventat device-urile astea de realitate paralela. Si el s-a plictist, si eu. Ce ii zic acum? Ce sfat ii dau? Luca a crescut, eu inca mai am bebelus...sau sunt un bebelus.

Textul a fost scris pe iPad 1 si publicat pe internet cu ajutorul iPhone 3gs. Orice legatura cu viitorul este pur inamplatoare.

Ne-au lasat prietenii pe langa?

2011-11-17T12:08:00.001+02:00

Ehe, vine momentul sa mai apasam si pe bubele dureroase. Nu stiu cum privesc mamele povestea asta, dar eu am cateodata impresia ca, de cand cu copilul, ne-au cam lasat prietenii pe din-afara. In realitate, e cam invers pentru ca noi ne-am creat universul nostru si traim fericiti in el. Dar, totusi... :)

De cand a venit Luca pe lume nu ne mai suna nimeni sa iesim sau sa ne intalnim. Doar noi facem invitatii si organizari. Am tot pus asta pe seama faptului ca stiind ca avem copil mic si ca programul nostru e cam fucked-up nu vor sa deranjeze. Imi amintesc ca si eu faceam la fel cu cei cu bebelus. Cum sa ii sun?!? Daca doarme piticul? Daca se supara ca ii invit afara si ei nu pot iesi? Ei bine, nu ne suparam! Iar daca deranjeaza cineva, nu raspundem. Asteptam sms sau sunam cand putem. Si suntem si bucurosi pe deasupra de invitatii. Deci o fi asta...dar, totusi!

M-am ma gandit, apoi, ca nu le face placere sa iasa in compania unui copil mic. Ei sunt liberi fumatori, bautori si vorbitori cu "p@&a mea" iar noi venim cu goarna dupa noi, mutam scrumierele pe alte mese si ne uitam urat cand mai iese cate o "p&@a" printre dinti - pentru ca nu stii cum incepe sa o strecoare printre primele cuvinte din viata lui. Apoi noi ne ridicam de la masa cand e discutia mai aprinsa pentru ca e ora de culcare, aruncam banii pe consumatie in fuga si ii lasam pe toti cu ochii in soare. Ba chiar nu salutam vreun prieten care a plecat la pipi pentru ca ne grabeam prea tare. Ar mai fi si faptul ca le tot dam copilul sa il tina in brate ca sa socialize si "sa vada si ei cum este". Ei se prefac sarmanii ca le pasa si ca le place, dar nu prea le iese. Este, deci, si asta un motiv bun sa nu ne mai cheme....dar, totusi!

Sau poate ca s-au saturat de discutii despre copii si scutece. Noi evitam pe cat posibil sa vorbim despre copil - el este cu noi, este vizibil, este prezent, ce rost are sa vorbim tot despre el? Ma rog, oricat am evita, ne mai scapa cate o poveste despre cum merge, cum rade, cum plange, cum plangem si poate plictisim audienta. E posibil sa nu le placa nici intrebarea care ne arde in ochi: voi ce mai asteptati? Nu faceti un copil? Cate odata o si verbalizam, dar in general doar mocneste printre alte cuvinte. De ce mocneste? Nu pentru ca suntem noi rai sau superiori si vrem sa va vedem cu plodul pe cap, ci pentru ca avem nevoie de oameni in echipa noastra. Suntem primii din vechile cercuri de prieteni care au copil si ne simtim prea singuri. Uite, si Luca se simte singur! Haaaaiiiii, faceti un copil! V-am facut si blog ca sa nu va speriati de a fi parinte. Haaaai! Faceti copiil! Sa nu fim singurii "ciudati" din haita. Poate asta sa fie? Da, dar totusi...

In halul asta sa se sperie? Ma gandesc ca poate unii vor sa mai amane viitorul si ne scot din schema, noi devenind astfel trecut. Sau poate e totul in mintea mea de tata prea social? Banuiesc ca ori voi trece peste asta ori vir face prietenii copii si se rezolva. Dar pana atunci?

La voi cum e? Tot paranoia sau chiar e pe bune?

Child proof house

2011-11-08T09:44:00.000+02:00

Luca are aproape 8 luni si de vreo cateva saptamani a inceput sa se ridice in picioare. Sambata se tinea de canapea si s-a ridicat singur. A cazut apoi cuminte pe spate si s-a apucat din nou. Are omuletul ala o vointa incredibila. E clar, in curand va merge! Foarte misto! Doar ca.... Ce ma fac eu cu "jucariile" mele? Jucarii pe bune, nu sariti cu gandul la mizerii. :)

(Am sa vorbesc doar despre bebelusi versus chestii stricate de ei si nu de siguranta lor care clar este pe primul plan)

A ajuns deja târâș la Cd-uri si la sistemul audio. Am ridicat sistemul pe un corp de mobila si am lasat cd-urile, cu promisiunea de a le pazi cu sfintenie (ca nu am unde sa le pun). A descoperit apoi cutia cu cabluri si incarcatoare de aparate foto. Daca punea Delia mana pe ele o dadeam afara din casa, afara goala, afara in zapada (cum ziceau Tapinarii). Cand l-am vazut am ramas oleaca tzapan de spaima in cadrul usii, apoi vazandu-l cat era de fericit cu cablul de la canon in gura l-am lasat sa isi faca de cap. Del ma chemase sa vad ce face, dar de fapt a vrut sa ma intrebe tacit daca il las sa se joace cu ele. Stie de frica. :)))) Luca s-a jucat vreo 15 min cu cablurile. L-a luat pe fiecare si l-a ros, l-a tras de capete si l-a bălit. A ramas cu cablu vechi de Ipod ca premiu.

A mai bunghit sertarele de la dulapul din dormitor. Am vazut in poze (ca nu eram acasa sa ma bucur si eu, servicul lasa rani adanci) cu ochii mei. Scobea in sosete cu o placere nebuna.

Astea sunt primele foarte mici chestii descoperite de copil. Deja sunt speriat si in posesivitatea mea de copil razgaiat vreau sa iau masuri clare de aparare a bunurilor.

Eu am o problema - am fost singur la parinti si tind vertiginos spre zgarcenie si posesivitate. Am invatat sa tin prea mult la lucruri si ma sperie ideea ca s-ar putea strica ceva. Am vazut oameni relaxati cu tastele smulse de la laptop, cu telefoanele sparte sau aruncate in wc de catre copii. Si supravietuiau linistiti. Stiu, de asemenea, ca pentru a invata despre lume copii trebuie sa pipaie tot ce vad, deci nu trebuie sa ii iau tastaura de la gura cand el vrea sa o exploreze. Si cum sa fac, sa stau geana pe fiecare miscare ca sa nu strice ceva sau il las sa isi faca de cap ca poate nu strica? Sa ii stau in coaste la fiecare miscare sau sa dardaie chilotii pe mine ca ma lasa fara Ipad? Sa fiu household militia si sa imi terorizez copilul sau cill out wrecker si sa raman in fundul gol de dragul invaturii?

Am sa ma relaxez sper cat de curand, invatand ca un lucru e doar un lucru, iar copilul trebuie sa descopere lucrurile in simplitatea lor. Asta e un ipad, nu o mina de aur, ala e televizorul, nu o fereastra spre infinit, ala este un ... ups!, era un cablu jack-jack pentru combina, nu un fir de argint. Mai grav va fi cand va ajunge la aparatele foto, dar sper sa fie milos cu ele.

Problema e ca atunci cand am mobilat casa, desi il aveam de vreo luna pe Luca, tot ca niste tineri neprihaniti gandeam si ne-am facut o casa foarte tinereasca, neluand in calcul ca Luca creste repede si trebuie sa ii asiguram o casa childproof. Cand ne mai gandeam ca poate masa de sticla nu ar fi buna eu ziceam: haaaaa, mai e o gramada pana creste Luca sa ajunga la ea. las ca vedem noi. Ei bine, iata ce deja vedem noi. Am vrut prize multe si la indemana, am vrut cabluri, televizor asezat cat mai jos, nu am vrut sertare - am vrut cutii de rachita, nu am vrut covoare, usi si nici prea multe corpusi suspendate.

Acum il trag de picoare sa nu ajunga a prize care apar de peste tot, planuiesc sa ancorez tv-ul de perete ca sa fie sigur cand il va trage Luca peste el, visez la sertare care se pot incuia, am cumparat covoare si corpusoare suspendate. Nu ma puteam gandi din prima la toate astea? Se pare ca nu. Sunt construit sa ma conving doar cand ma lovesc de adevar.

Nu stiu daca sa va zic sa nu faceti ca mine pentru ca pana la urma simt ca ne vom descurca. Oricum ar fi...enjoy! ;)

Voi cum sunteti: household militia sau cill out wreckers?

Luati copiii la talcioc

2011-11-07T11:00:00.001+02:00

Cine n-are talcioc sa isi faca. Asa s-a gandit sotia acum vreo 2 ani impreuna cu un grup de fete, pe vremea aia fara griji. Si si-au facut. Au zamislit "Talciocul urban", un loc mai mult de socializare decat de vanzare, mai mult de distractie decat de comert si iubit de toti participantii. Ideea e simpla - daca ai lucruri inutile prin casa altora ar putea sa le fie utile. Deci ia-le in plasa si arunca-le pe paturica inauntru la Casa Margarit pentru a le vinde, sau face troc, sau pur si simplu a le da de drag altora.

Casa Margarit e noua locanta a talciocului, speram la fel de primitoare si calda ca si vechiul Verde Cafe. Veniti cu copiii pentru si noi il vom avea agatzat sau tarandu-se printre marfa pe Luca.

Ca de fiecare data, banii stransi din intrare si din bunavointa vor fi dati cuiva care are nevoie. De data asta incecam sa il ajutam pe Bibi care are mare nevoie de viata si bani. Multi bani. Daca strangem cat de putin, tot e bine. Bibi e un copil delicios care a avut nenorocul sa aiba o boala cumplita. Nici nu vreau sa ma gandesc la ce e pe parintii lui.

Carevasazica, Ta-su si Ma-sa va invita la Talcioc Urban, Sambata pe 12 Nov, la amiaza, la Casa Margarit, sa ne vindem din casa si sa ne distram socially speaking, cu copii, cu prieteni si cu marfa ieftina. Daca e frumos afara ne jucam si prin curte. Daca nu, ne adapostim inauntru la talciocarit si vin fiert.

Cand copii nu-s acasa

2011-11-01T11:10:00.000+02:00

Hai ca fara sotie acasa te mai descurci dar cete faci fara sotie si fara copil? Adica, cum e cand pleaca ma-sa la ma-sa cutot cu copchil si ta-su ramane in offside acasa? Reflexul e sa zici ca e boerie pentru amandoi.Sa declinam:

- Pentruma-sa - pleaca din cuibusorul cald pe la6 fara ceva, dimineata, pe racoare, pe intuneric, la avion. Cu un taxi, cu taxulu ala mic care dormiteaza si cu ceva bagaj. Urmeaza sa mearga la parinti, laalint si mangaiere. Dupa ce zboara cu un copil linistit si zambaretz (asa mis-a raportat) vreo 2 ore, mai baga vreo 3 ore de autostrada si ajunge in cuibulparintesc, cald, luminos, prietenos. Deodata isi dau seama si ea si copilul cata-su nu e pe zona si zambetul le mai piere. La telefon se transmite ca deja iieste dor de sotz si de casa. Weird, huh?

- incazul lui ta-su - pleaca cu sotia si copilul din cuibusorul cald pe la 6 faraceva, dimineata, pe frig, pe bezna sa isi conduca familia la avion. Urmeazaaproape o saptamana de golaneala si somn de voie. Dupa ce trece familia de vamasi nu se mai vad imi dau seama ca ma-sa si puştiul nu sunt pe zona si imi campiere zambetul. Cel mai ciudat este cand intru in casa si ma izbeste linisteasi lipsa zambetelor din sufragerie. WTF! Ce fac acum? Am stat doar doua ore in casa si parca a fost ozi intreaga. Am plecat apoi la tara, la radacini, sa maimbat cu prietenii. Nici durerea de cap de a doua zi nu mi-a sters dorul de ei.Ba mai rau, cand am revenit acasa dupa o noapte lunga de pseudo-distrat cu oraschimbata mi-am dat seama ca nu am ce face in casa fara ea si el. E adevarat, etimp kklău, dar ce sa faci cu el? Obisnuit fiind cu ritmul impus de copil, canditi vajaie orele pe langa urechi, acum parca totul sta nemiscat. Parca sicartofii se prajesc prea repede, si filmul se termina imediat, iar tigara parcase fumeaza singura in 3 secunde. Ce se intampla?!? Stiam ca o tigara dureazaprea mult cand copilul incepe sa urle in alta camera, ca un film e imposibil sail vezi fara intreruperi intr-o singura seara, iar cartofii se prajesc injumatate de zi, timp in care copilul trece prin 10 stari diferite. Weird, huh ?

Parteacea mai ciudata este la culcare, cand patul conjugal devine prea mare si prearece. Unde e copilul care imi da picioare in coaste si care maraie cand imitrag plapuma pana sub barbie? Unde e sotia draga care ma injura domestic ingand cand sforai ca un animal? E liniste de nu imi aud nici respiratia de ţiuitul urechilor, vecinii au amutzit si ei miraculos,greierii au murit de frig si frigiderul e prea departe ca se auda. Adormintr-un final si la trezire nu imi zambeste nimeni si nu am pe cine pupa de larevdere. Pai ce e asta,mai nene? Parca golaneam, parca ne distram... Eu ma plimb trist prin casa iarei zambesc in deplasare cu gandul la intoarcere. In loc sa ne bucuram de spatiusi liniste, respectiv ajutorul si prezenta parintilor, ne smiorcaim ca nistecopii ca vrem impreuna din nou.

Ia stai, caam impresia ca am pus degetul pe rana - "ca niste copii". Stim cutotii ca micutzii se ataseaza foarte tare de parinti, in principal de mama, sidepind emotional si fizic de prezenta lor. D'aia dormim cu el, d'aia il purtamin diverse marsupii, d'aia ne petrcem tot timpul cu el: pentru ca are nevoie denoi. Dar se pare ca nevoia este in ambele directii. Si eu depind emotional deel si de ma-sa, si eu am nevoie de ei doi, asa cum si Del are nevoie de mine side Luca. Suntem si noi, parintii, tot ca niste copii.

Se pare cadin cresterea copilului a iesit o hora frumoasa in care dasam in viteza prinbatatura din cartierul Titan.

Mai suntcateva zile pana intram iar in hora si ne linistim. Pana atunci sper sa ma tinabateria la ceas, ca la cum trec orele de greu mi-e sa nu raman fara notiuneatimpului.

Voua cum vae afara din hora? Sunt eu nebun? Si ce daca?

Locuri de baut cu copiii

2011-10-25T09:49:00.000+03:00

Nu, nu vreau sa beau cu copiii, ci tot cu adultii, dar as lua familia cu mine. A venit iar toamna si iar plang frustrat dupa terase. Ne-am distrat in 3, am carat carutz (degeaba) la terasa, am carat copil pe piept printre mese si scaune de plastic, am baut bere ca la gratar - in picioare, ca sa doarma boracul si am suferit fericit de caldura si tantari. A fost o vara mult mai activa social de cat am banuit-o cand se arata timida la sfarsitul primaverii. A fost frumos si usor. Acum se complica schema. Vom incepe sa chemam oameni veseli si galagiosi pe la noi pe acasa pentru a socializa, dar efortul e mult mai mare comparat cu iesitul lipsit de griji la o gradina de vara. Iar daca scazi efortul din placere nu prea mai ramne nimic, ba chiar da cu minus pe alocuri. Asadar tot la carciuma sau la terasa se spala creierii corect - parintii sunt fericiti si relaxati iar copilul de asemenea.

Ce facem? Ori il obisnuim de pe acum cu fumul fin de tzigara uitata in scrumiera ori gasim o carciuma prietena si cu copiii si cu betzivii. Cum eu cunosc doar locuri dusmanoase cu bebelusii nefumatori va intreb (disperat) unde iesim din casa cu gasca sa bem, sa radem, sa fumam (separati de copii), iar micutzii sa fie bineveniti printre mese, sa poata sa se tarasca in voie sau sa darame pahare de plastic colorate? exista asa ceva? Hai ca tre' sa fie. Ah, si sa bea linistiti si copiii ceva, un lapte matern, fara sa se holbeze chelnerii in sanii sotiei.

Deci unde bem o bere?

FaQ all

2011-10-24T10:39:00.000+03:00

Oare am un copil normal?

Cred ca toti parintii isi pun intrebarea asta. Din prima zi cand ii numaram degetele, mainile si picioarele bebelusului ca nu cumva sa fi iesit vreun alt mamifer, pana cand intra la facultate cu 9, si ne intrebam de ce nu a luat cu 10 ( ca nu e prost, e doar lenes).

Asa si eu imi tot pun astfel de intrebari, desi stiu raspunsul, dar tot sunt paranoic ca orice alt parinte. Acum am sa imi zdrangan toate convingerile. Oricum nu cred ca exista convingeri in cresterea copilului, ci doar banuieli norocoase sau nu. Sa incepem!

Oare Luca o fi normal, ca prea s-a chinuit la nastere? Faptul ca pare asa avansat in crestere o fi de fapt vreo anormalitate? Oare chiar e avansat in crestere, sau e doar gras? De ce rade tot timpul? O fi bine? Dar de ce cand plange chiar plange si nu se incurca? De ce la botez a plans in asemenea hal de ne stie toata comuna si altii stau smirna la toata slujba? De ce se trezeste noaptea? De ce nu ii place sa mearga cu masina? Oare o sa ii creasca parul?

Astea sunt intrebari rostite cu ochii in sus, catre Dumnezeu poate. Ele nu au raspuns si nici nu asteapta asa ceva. Sunt doar semne ale ingrijorarii si exagerarii parintesti. Oricum, la cat sunt de stupide, nu poate raspunde nimeni la ele. Ele exista doar ca sa nu dormim linistiti. Sunt un fel de liniuta rosie, cresanda, a angoasei noastre.

Mai sunt intrebarile catre copil la care ne-am dori din tot sufletul raspunsuri si le vom avea probabil cand boracul va incepe sa vorbeasca si sa gandeasca. Deci peste vreo 18 ani, ca fim siguri ca isi asuma raspunsurile. :) . Astea sunt genul de intrebari rostite gâtuit, de la capatul puterilor psihice. Ele vin in momentul in care ridicam din umeri neajutorati si asteptam ajutor miraculos de la bebelus: Nu iti place mancarea? Ce sa iti mai dau? Chiar nu vrei nimic? Vrei sa ne jucam?

De ce plangi? Ce te doare? Ti-e foame, somn, ai facut caca? De ce plaaangi? De ce nu adormi singur? De ce te tragi de ureche? De ce plaaaaaaaangi?!?!?? Ce sa iti mai fac? Cat crezi ca mai rezista maica-ta? DE CE PLANGI?

Prin intrebarile astea vorbeste criza, exasperarea. Ele te bantuie la fiecare abatere normala a copilului. Sunt nascute din probleme la cap si chiar ne dorim raspunsuri la ele. Daca macar odata mi-ar raspunde: plang pentru ca aud manele de la vecini sau plang pentru ca vreau sa te fac la psihic - as fi linistit. As stii ca e sanatos si ca nu are nimic in neregula de plange.

Pana aici a fost cill out. Urmeaza apoi cele mai grele intrebari: cele adresate noua. Astea te rod ca o batatura, zi si noapte. Cu astea nu te joci, se joaca ele cu tine.

Oare sunt un parinte bun? Oare chiar procedam corect cu attachement parenting-ul asta? Oare chiar e bine sa car copilul lipit de mine tot timpul? De ce la Delia tace si la mine nu? Unde gresesc? Sigur gresesc undeva! M-o iubi Luca si pe mine? M-o recunoaste? ...si dupa o saptamana? Oare daca il las sa linga de pe parchet chiar ii va fi bine? Oare am gresit ca i-am facut vaccin? Gresim ca nu ii vom mai face? Ma va f*te in gura ca i-am facut bebelusia publica pe net? Ii voi fii model? Am cu ce sa ii fiu model? Oare chiar fac tot posibilul sa o ajut cat de mult pe Del? Ore e normal sa imi pun atatea intrebari? Si tot asa...la intrebarile astea ne-ar placea sa avem vreodata raspuns... Ele exista doar ca sa nu fie cresterea copilului un lucru perfect si infinit de frumos. Daca nu ne-am bate capul cu ele ar fi liniste si pace.

Voi ce intrebari aveti? Raspunsuri nu cred ca vreau.Vreau doar sa stiu ca nu sunt singurul cu atatea intrebari.

Ziua ma-sii

2011-10-18T08:59:00.003+03:00

Azi e ziua Deliei. La multi ani e putin spus. As zice si multumesc. Pentru ce sunt, pentru ce am. Zicea cineva ca Delia sigur trebuie sa fie cea mai tare sotie din Univers. Chiar este!
Hai, La multi ani, doamna draga!

Mama sociala

2011-10-17T10:26:00.000+03:00

Acum ceva vreme ma tot intrebam de ce atunci cand apar mame cu caruturi sau cu copii de mana navalesc pe strada in cete de parca s-a spart vreo conducta cu parinti. Umbla ca autobuzele 102: in gasca. Am crezut ca mamele alea vin de la gradinita sau ceva de genul asta pentru ca prea umblau randuri-randuri. A trebuit sa fac si eu un copil ca sa descoper, de fapt, adevaratul secret.

Mamele au o mare nevoie de socializare. Cred ca nasterea si statul acasa 24/24 cu copilul le lasa niste rani adanci pe creier si au nevoie sa si le linga in grup. E nevoia de a vedea ca mai sunt si altele ca ele, ca nu sunt singurele de pe pamant. Daca mai apare un caz mai grav in grup, acesta va fi inconjurat cu empatie si cu umeri buni de bizuit, dar si cu o oarecare usurare: uite ca la noi pana la urma nu e asa de greu cum e la altii. Iar in cazul mamei cu cazul cel mai greu din echipa e bine ca are cu cine sa se sfatuiasca, de unde sa primeasca incurajari si chiar ajutor. Gasca de mame e un win-win.

Am privit de multe ori cu uimire cum se andocheaza doua mame cu carutz, necunoscute, dar care vorbesc jumatate de ora de parca se stiu de ani de zile (cateodata, jumatate de ora e suficienta pentru curatatea ranilor):

- Vaaai, de unde ai luat sosetele astea rosii? Sunt asa frumoase si ii vin asa de bine lui bebe al tau (se incepe cu un compliment)

- Ah, din Titan, de la etajul 3. Stii, la noi in casa e foarte frig pentru ca locuim pe colt si asta mica nu rezista la frig.

- Ohh, ( mereu vobesc cu vaiete si oof-uri) si eu cat am tras cu frigul dupa nastere. Sa iti povestesc....

Asa incepe o amicitie care poate dura de la 30 de minute la, banuiesc, o viata in varianta mamei de tip "socialis vulgaris", de cartier.

Exista si "socialis networkus", sau mama facebook-ului si a forum-ului. Acestea fac acelasi lucru ca celelalte, doar ca socializeaza din pat, in timpul alaptatului, al somnului copilului sau chiar in timpul somnului ei. Ele se intalnesc pe grupuri secrete pe facebook si le uneste si un fel de elitism in afara de problemele banale legate tot de caca, pipi si psihice. Ele sunt mamele noii generatii, care sunt mereu impotriva curentului si incearca sa revolutioneze cresterea copilului. Ele sunt la curent cu cele mai noi si mai naturiste trend-uri si sunt manate si de o forta sociala de a schimba lumea copiilor lor. Sunt leoaicele cele mai fioroase care musca rau, dar, care musca pe facebook sau pe forumuri.

Mai este si aripa "socialis networkus activus" care isi mai lasa pc-urile acasa si ies sa se vada si sa schimbe lumea cu mana lor.

Bun, dar care e treaba barbatului in asta? SPRIJINUL. In fara de a 'le lasa' sa socializeze cu alte mame trebuie sa le incurajam si cateodata chiar sa mergem cu ele. Mandria de aparea cu tatal copilului la intalnirilie cu celelalte fete este un mare plus. Cred ca lor li se pare ciudat sa se lipeasca de orice mama cu carutz sau cu marsupii si daca ne vad si pe noi in randul doi le este mult mai usor. Oricum, e frumos sa le vezi cum intineresc dupa o discutie intensa cu o mama-prietena. Isi dau energie de la una la alta si asta e admirabil. Noi trebuie sa stam cuminti si sa zambim, sa ne mai bagam in discutie moderat si, daca sunt tati prin zona, sa socializam cu ei. Oricum, relatiile dintre tati necunoscuti sunt mai reci. Ai sa ii vezi ca nu stau fata in fata, isi privesc copii in timp ce vorbesc si indruga verzi-uscate despre copii, dand timid tarcoale si altor subiecte mai "barbatesti". Tatilor le trebuie mult mai mult decat mamelor sa se imprieteneasca. Vor privi paralel multa vreme pana se vor privi in ochi si se vor bucura ca se vad. La inceput, toti barbatii se gandeasc la prietenii lor de la carciuma si cum e nevoit sa vorbeasca cu "ciudatul" asta de langa el. Rezistati! Se merita. Om fi noi mai inceti la socializat, dar daca ne lipim ies relatii frumoase.

Faza intresanta este ca noi am iesit in grupuri de parinti de pe cand nu aveam copil si acum avem deja pusi deoparte prieteni misto.

Si ca tot vorbeam de facebook-eritze care vor sa schimbe lumea, saptamana trecuta am (cam) participat la ~~ziua~~ saptamana internationala a bebelusilor purtati. Un eveniment mic, pentru ca e primul de la noi, si facut cu mult drag de niste mame pline de energie buna. M-am simtit foarte bine inconjurat de zeci de copii si zeci de parinti cu care impart aceleasi convingeri. Bravo fetili! Efortul lor cred ca a fost enorm in condintiile in care toate au copii mici si multe probleme pe cap. De ce s-au muncit atat? Pentru a socializa si a schimba lumea. Pam-pam.

La voi e la fel cu socialul? Din ce caregorie faceti parte? Pentru cine scriu eu aici?

Cand sotia nu e acasa

2011-10-12T15:30:00.001+03:00

Asa cum mie mi-ar placea sa fiu o musca petavan dupa ce plec de acasa pentru ca sunt curios cum e fara mine, asa cred casi-ar dori si sotiile-mame sa supravegheze amuzate sotii-tata cand evadeazapana la magazin sau la suc.

Despre evadare am mai vorbit, dar repet:pentru sanatatea creierilor capului trebuie sa iasa si tatal, si mama cuprietenii din cand in cand. Poate eu abuzez iesind saptamanal, dar Del iesemult mai rar. Tocmai d'aia, cand isi abandoneaza pruncul cu ta-su ar fi cazulsa fie linistita ca viitorul familiei e pe maini bune si dibace. Eu ma dau,desigur, viteaz si increzator ca totul e ok, ca ne vom distra impreuna, ca saplece linistita si sa stea cat vrea pentru ca Luca e bine cu mine. Ma privesteindoita toata si dupa lungi si repetate pupaturi de copil in cadrul usii sesmulge din cadrul familial si fuge la relache tineresque cu fetele.

Si abia pleca batrana, ce mai freamat, ce maizbucium. Cum incui usaii spun zambitor lui Luca ca acum am ramas ca baietii si ne vom face de cap. Acum sunt fara Del si pot in sfarsit sa ma ingalbenesc linistit despaima. Oare chiarrezistam doua - trei ore? Oare copilul meu ma cunoaste si e comod cu mine? Îisunt oare suficient? De ce maraie deja? Daca plange prea tare? Daca plange preamult?

Sa nu maintelegeti gresit, eu stau cu Luca (niciodata suficient) si avem o relatie(cred eu) buna, dar nu se compara cu ce e intre el si Del. Pentru el, ma-sa e cea mai importanta din lume, iar pentru ma-sa el ecel mai important din lume. Sunt asa de lipiti, incat, cateodata nu am loc nici sa bag o palma intreei. Asta se traduce in dependenta grava de mama, dar si prin dragoste frumoasasi sentimente atat de puternice ca mi-e greu sa le inteleg. Cum ziceacantecul: fara ea triste sunt noptileeee. :)

Asadar, amceva motive de neliniste cand ma-sa nu e langa fi-miu.

Distractiaincepe asa: primul lucru pe care pun mana e chitara. O scot tacticos din husasub ochii mari ai copilului, o zdrangan in treacat ca sa ii fac pofta si iizambesc. Luca rade. Imi caut apoi un loc bun, imi insirfoile cu acorduri intr-un loc neaccesibil pruncului devorator de hartie si incepelalaiala. Lucaintepeneste de uimire vreo jumatate de ora pe ceas. Din cand in cand mai rade,mai da din maini, dar in general priveste fascinat. Acum, eu nu prea stiu dacareactia lui e una pozitiva sau pur si simplu nu intelege de ce ta-su rage canebunul cu mobila aia galagioasa in mana.

Dupa juma'de ora da semne de plictiseala si maraie de vreo doua ori cautand sa facaaltceva in loc sa ma asculte. Arunc chitara si sar la joaca. Da-i inca vreojumatate de ora cu jucarii de plus balite si chitzaite. Luca rade. A trecut oora si inca ne intelegem!

Primulsms vine si el: cum sunteti? Raspund rapid (si mandru): chitara, nedistram.

Urmeazapartea de educatie muzicala - se pune un album celebru al unei trupe de renumeinternational care se stie pe de rost si i se canta pruncului impreuna cu cd-ulcate piese doreste. Luca rade tare. A rezistat odata si 5 piese, dar atunci erasi Del acasa, deci nu se pune. :). Incepe sa maraie cand s-a saturat si agitapicioarele nervos - e clar, trecem la altceva!

Acum devinecam problematic pentru ca deja cam are rabdarea pierduta. Incerc eu inca orepriza de dezmierdari si joaca cu maimutzele de plus, dar cam scartzaie. Credca s-a prins ca mama nu e acasa si ca eu sunt cam panicat. Sau, daca ma uit laceas, e cam ora lui de culcare. Hmmm. Luca maraie.

Pot sa mai trag de timp daca ii arat cevacolorat pe tableta. Daca mai face si zgomot mai castig vreo jumatate de ora dedragalit, joaca si ras.

Au trecut doua ore si parem ok, dar se simtetensiunea in aer. El incepe sa ma priveasca incruntat, eu incep sa il privescsperiat. Se maraie din ce in ce mai mult intre zambete iar picioarele lui au o vitezadementa. Ne mai jucamde cateva ori de-a racheta si gata. Incepe circul! Luca plange.

Circul e deoboseala. E ora de somn si copilul vrea sa doarma. Doar ca eu interpretez astaca pe o lupta personala cu mine - nu ma mai suporta si d'aia plange. Pai de cemai, taticule? Nu ne-am distrat noi frumos? Luca zbiara.

Il pun in « marsupi » sau in bratesi incep cu shh-shh sau cu cantece lente ca sa il dobor. Cateodata am noroc si adoarmepana vine Del, cateodata nu. Luca urla.

Theultimate escape este sa ies cu el afara, la bulevard, unde zgomotul de masinisi noxele il adorm pana la urma. Sau poate la bulevard malinistesc eu si se linisteste si el. Nu am idee, dar asta e solutia de urgenta – a functionat de fiecaredata.

Bai,tatilor, daca ramaneti acasa cu copilul si acesta plange si face pe nebunul, nufaceti greseala sa pomeniti asta in sms-urile date sotiei. Sunt de accord ca nutrebuie lasat sa urle ore intregi, dar cu tact si cu bulevard aglomerat secalmeaza pana la urma. Deci tineti crizele pentru voi. Eu am facut greseala sa pomenescintr-un sms ca Luca plange si nu doarme, iar in 10 min Del era acasa, panicatatoata si infuriata ca nu i-am spus din prima despre criza. Normal ca Lucadormea deja dus cand a ajuns ea, dar era prea tarziu. Ii stricasem deja searain oras pentru ca am cedat psihic. E adevarat ca nu ajunsesem inca la bulevardcand am dat sms-ul. Eram printre blocuri. :)

Sper sa fie din ce in ce mai usor si maifrumos sa raman cu Luca acasa cand iese Del. Si sper ca ea sa iasa la spalarede creieri din ce in ce mai des. Avem nevoie de lipire tata-fiu. …ca sa nu zicbonding. :P

Voi cum faceti cu creierii cand ramanetisinguri cu copii ?

Copii purtati sau lasati?

2011-10-07T10:28:00.001+03:00

Discutia asta se imparte in doua:

- purtati copiiiin wrap-uri atarnati sau ii lasati in carut sa reziste, sa reziste

- sipurtati copiii prin carciumi si pietze sau ii lasati pe la bunici sa reziste, sareziste

Cu vreo cateva zile inainte sa se nasca Lucane-am dus chititi sa cumparam carut pentru viitorul odor. Nici nu mai pomenisemfamilie fara carut. Iar cum noi doream a deveni familieadevarata aveam nevoie de carut neaparat. Pregatisem intr-un sertar si un wrapcolorat pentru purtarea pe piept a micutului. Auzisem de beneficiile purtatuluibebelusului in chestii d'astea si asteptam sa incercam si noi. Eu cred mult intrecut, in obiceiuri batatorite de milenii si cum nu avem filmari pe youtube custramosi ne uitam la triburi izolate de prin Africa sau alte colturi decontinente. M-a convins o chestie simpla - femeile din triburi isi poartaplozii legati de ele, de cai, de tati, de magari si copiii sunt foarte fericitica sunt langa parinti sau macar langa ceva cald si viu, iar parintii suntmultumiti ca au copilul cu ei si ca au doua brate libere. Maimult, copiii lor nu fac colici. Bang! Ia uite ce de plus-uri.

Am ajuns cucarutul acasa, l-am asamblat constiincios si cam gata. Lucaa stat in carut de foarte putine ori, mai mult caram carutul gol. Atunci mi-amdat seama ca imaginea cu femeia cu carutul gol de pe pachetele de tigari nu echiar de speriat - nu e semn de infertilitate la fumator ci de atasare labebelus. Imi e clarca pruncul era la tatal fumator in brate cand au facut poza. Ha!

Dar sarevenim. Noi preferam sa il caram pe Luca in marsupi plus. Cu wrap-ul nu ne-aminteles pentru ca era prea scurt si pentru ca ni s-a parut complicat. E ochestie cu arici foarte simpla si buna, pe care o atasezi singur foarte firescin 30 de secunde, culmea, facuta de romani pentru mult-ravnitul export. Decicumva noi importam produse exportate. Cu el atarnat in brate avem doua manilibere, copil vesel si linistit care doarme cel mai bine in marsupiu,mobilitate maxima (nu mai caram carutul pe scari la metrou sau prin mai stiu celocuri agolmerate - avem doar o burta mai mare). Avem si minus-uri: de la 10 kgcarne de copil in colo iti trebuie stare de sanatate osoasa perfecta ca sa nute vaiti toata ziua de șale. Ar mai fi faptul ca se miratoata piata Miniș de "maimuta" de pe tine, iti pipaiecopilul sa se asigure ca e viu, si te privesc cu ura ca il strangi atat de tareacolo. Mai sunt unii care se prind cat de buna e solutiaasta si zambesc complici.

Am uitat sa va zic. Luca nu a avut colici. ;)sau poate noi nu am avut colici la cap.

V-am maizis de fricile mele induse de folclor cum ca viata si distractia s-a terminatodata cu nasterea copilului. Ma gandeam ca va trebui saexploatam bunicii la fiecare nevoie de iesire. Ei bine, nici gand. Ba mai mult,purtatul lui Luca in marsupi usureaza mult pierderea vremii cu ocazii sociale.E adevarat ca nu mai pot sta mereu asezat la terasa, adopt cateodata pozitiadin jurul gratarului: in picioare si cu berea in mana. Merge brici. Iesim des, mult si fericiti. Ne mai gonesteacasa, desigur, plansul somnoros sau nevoia de baie a copilului dar asta enormal.

In cazul nostru refugiul in bunici nu preafuntioneaza. Din fericire avem parinti tineri si foarte activi. Ei muncesc multmai mult ca noi, asa ca am ramas cu copilul "pe cap" 24/24. Alegerea de a-l lua pe Luca cu noi pestetot a fost, deci, cam impusa de context. Oricum asta ne doream si noi si a fostok.

Mai ciudateste cand se uita lumea lung la tine ca mergi la botezuri si nunti cu bebelusul pepiept. Iti pui putin țol festiv cat sa nu pari venit de la fotbal si atasezi copilul pestecamasa. Copilul mic, de vreo doua luni. Fotograful face ochii mari si click-aiedslr-ul ca un paparazzo de parca eram inchiloti la nunta iar invitatii susotesc scandalizati ca "astia suntnebuni". Bai oameni buni, nu suntem nebuni - asta e situatia. Avem buniciplecati la job, un copil la care tinem, cu care ne face placere sa ne plimbamsi care are norocul (zic eu) sa nu zaca cu vreo bona care il tranteste de patla fiecare plans mai serios.

All in all noi suntem foarte fericiti cu Lucape piept sau in cârcă (umeaza sa ne luam Manduca), ne este foarte simplu asa sine place sa il bagam in toate rahaturile din cotidianul nostru. Daca si voisunteti asa puteti arata asta public la saptamana internationala a copiilorpurtati.

Hai, drum bun!

Monstrul din patul conjugal

2011-10-05T11:04:00.002+03:00

Incepasa: parinti, dormiti cu bebelusii in patul vostru!

Am mai scris intr-un post despre prima seara in 3 cand am luatintr-o secunda hotararea de a dormi cu Luca in pat. Ca orice viitor tata care tremurala gandul ca un bebelus ii va fura sotia de la gura nici nu concepeam sa impartpatul cu un terț. Era de ajuns ca sotia setransforma in mama si ca nu mai avea nici ochi nici sentimente pentru mine - salas copilul in ultima cetate, cea a somnului si intimitatii, era exclus. Erampregatit sa fac orice. Hotarasem inca dinaintea nasterii ca eu ma voi trezinoaptea si voi aduce bebelusul infometat la sanul ma-sii tocmai din camera din,ma scuzati, fund. Ma bucura ca avem un apartament cu camerele la poli opusi;distanta fata de copil era destul sigura. O linistisem pe Del ca pana ne vommuta la apartamenetul cu camere departate avem sansa sa stam la garsonieraprima luna si vom dormi cu Luca chiar in aceeasi camera. In lipsa copilului totplanul parea perfect. Copil fericit cu parinti fericiti. Ce sa mai, ca inreclame.

Dar! Dar s-a nascut Luca. Nu calculasem deloc partea emotionala,respectiv dragostea cea mai puternica pe care o vei simti vreodata. Avandu-l inbrate parca tot nu era prea aproape. Cesa faci cu animalultzul asta chiomp care cauta doar caldura imbratisarilornoastre? Sa il arunci in patutzul lui de lemn si sa te prefaci ca nimic nu s-aintamplat? Fuck! S-a intamplat ceva foarte misto si nu te mai saturi de el.Asadar faptul ca am dormit din prima noapte cu el in pat a fost un lucrufiresc. Ne era clar ca o sa il iubim nebuni si ca nu trebuie sa ne despartaclisee de genul: "daca dormi cu bebelsul in pat s-a terminat cu viatavoastra!"

Viatanostra tocmai incepuse defapt si faptul ca eram trei in pat o facea si maifrumoasa. Cand i-am simtit prima oara manutza calda e spatele meu imi venea satip de drag - a fost cea mai intesa mangaiere pe care o simtisem vreodata. Era miez de noapte si copilul meugasise ca ii este bine sa ma atinga. Cum as fi putut trai asta daca el stateatzapan pe spate in patuztul lui? Cum ar fi putut el sa rada in somn daca nu erain locul cald dintre noi? Cum am fi putut dormi noi fara el? Ati fi tentati saziceti ca am fi dormit bine. Ba bine, nu!

Avantajul dormitului cu copilul in pat este tocmai ca dormi maibine. Mamei ii este mult mai usor sa alapteze copilul in pozitia culcata pe oparte, copilului ii este mult mai usor ca nu trebuie sa mai faca ditamai circulca sa i se dea de mancare - doar mârie prin somn si i se da, tatalui ii estemuuult mai usor pentru ca nu trebuie sa mai orbecaie noaptea prin casa sa aducaplodul la adapat si pentru ca poate sa doarma nesismtit de bine, lasandmâraielile doar in seama parintelui cu sâni.

Stiu, e frustrant sa ai un patutz de copil care costa destul de mult (noiam avut noroc ca nu am dat banii pe el) si sa fie nefolosit. Mai greu decat aruncarea banilor pe fereastra este sainfrunti valul de dojene de la lume care iti repeta sistematic ca ti-ai mancatficatii: vei avea un copil alintat, dependent de voi, care nu va fi in stare safaca nimic singur, un neadaptat, un mic bou handicapat mancator de zile fripte.Daca lumea ar mai pune mana pe carte, respectiv pe studii despre somnulbebelusilor, ar vedea ca bebelusii care dorm cu parintii sunt mai inteligenti,mai activi, mai sociabili si, culmea, se vor desprinde mai usor de parinti. Paisi cum ramane cu legendele? Fuck 'em! Rezistati gurii lumii si va va fi bine.

Mai e o intrebare la care toti ranjesc teslele cand o rostesc:"pai bine ma, cum mai faci sex cu sotia ta daca ai monstrul inasternut?" Subiectul e delicat si am sa il dezbat mai pe larg cand am saprind curaj. Ideea principala este ca se gasesc locuri prin casa căcălau. Timpsi chef sa fie. :)

Azi dimineata, ca in toate celelate, Luca mi-a batut de catevaori in spinare cu picioarele inainte ca ceasul sa sune, apoi, cand m-am intors spre el, m-a tras de nas si m-amangaiat pe fatza, iar cand am deschis ochii mi-a zambit. Mai frumos si maiemotionant ca asta nu stiu sa fi vazut ceva vrodata. Asta se intampla in fiecare dimineata. Viata e frumoasa! ;)

Somn usor!

Brains' night out

2011-09-21T09:55:00.001+03:00

Pe la 1am cred ca am ajuns acasa. Tremuram inca de emotie dupa prima intalnire cu Luca. Am aprins o veioza, m-am asezat pe fotoliu, am turnat un pahar de whiskey si mi-am aprins o tigara. Pe langa miile de ganduri si sentimente de fericire amestecate cu uimire mai aveam ceva. Simteam ca micul moment de lumina-slaba-whiskey-si-tigara-ca-in-filme va cam fi ultimul pentru o perioada necunoscut de lunga. L-am savurat prea putin, pentru ca ma gandeam la cu totul altceva decat cum sfaraie hartia tigarii si cum gustul de fum se amesteca cu usturimea dulce de pe gat. Ma ustura deja gatul de lacrimi oprite in nodul gatului iar de fum eram deja satul de la turul de forta din fata maternitatii. A fost deci un moment gratuit, facut doar pentru ca asa visasem si pentru ca nu stiam cand am sa mai am ocazia sa cheltui atata liniste.

A doua zi am iesit la bere cu prietenii unde am incercat sa povestesc aventura si sa ma bucur de ultima iesire "pana in copil". Problema e ca vedeam copilul ca pe o mare trecere, un prag desavarsit chitit sa imi dea viata peste cap. Asta tot din cauza gurilor spurcate din jurul meu care tunau si fulgerau ca sunt "mort", ca dispar, ca nu voi mai stii gustul berii, ca nu imi voi mai auzi nici creierii de zbieratul copilului.

Cu toate ca iesirile pline de haz ieftin de la terasa imi luminau foarte mult zilele eram decis sa renunt la ele. Aveam un fel de program de o iesire pe saptamana cu baietii. Un "guys' night out" de cartier unde ne jucam ca niste copii la masa, radeam din orice si ne otraveam cu diverse licori. Era un rahat dar imi dadea un mare sentiment de libertate. Acum se termina iar eu imi tot repetam in gand ca va fi ok ca sa imi fac curaj.

Un alt mare soc l-am avut cand am renuntat sa mai cant cu trupa mea [traum - au concert vineri, 23 sept in Control - ne vedem acolo? :) ] pentru a imi dedica timpul viitorului copil si noii case in renovare iar acum imi luam si berea de la gura. Eram cam speriat. Cred ca si priveam speriat, pentru ca multa vreme Del se uita la mine cu mila. Eu tot incercam sa ma dau invincibil dar ea vedea prin mine. De fapt, frica mea era că fara un time out de la intensitatea cresterii nou-nascutului o voi lua razna. Asta era la fel de valabil si pentru ea, care isi pusese de asemenea in cui iesirile cu fetele. Eram doi tineri parinti care nu mai vedeau concediu la orizont.

A fost, e adevarat, intens in primele doua luni. Nu prea mai stiu cum s-au derulat lucrurile atunci pentru ca totul mergea prea repede. Am iesit cred de cateva ori, speriati, pe la terase, desi era frig. Stateam foarte putin, doar cat sa bifam ca inca mai functioneaza mecanismul social din noi.

Cu timpul lucrurile s-au asezat, a venit si caldura si am reinceput sa batem coclaurii. De data asta impreuna cu Luca si a inceput sa ne placa tare. Nu mai stăm pana in puterea noptii ca alta data, dar tot ne facem de cap. Vara e foarte comod pentru ca la terasa nu e fum, nu e frig, nu E manele. La iarna se va complica treaba, dar ne descuracam noi cumva.

Vazand cat de bine fac iesirile la drumul mare la cap, am incercat sa facem un sistem echitabil. O seara pe saptamana ies eu, o seara iese ea. Functioneaza greoi sistemul, mai ales pentru ea, pentru ca lipsa sanilor la mine o cheama acasa devreme. Oricum, macar functioneaza. Avem momente cand trebuie sa iesim din hora ca sa putem juca apoi mai abitir.

Concluzia mea este din nou ca nu se moare dupa ce faceti un copil, ba chiar vin vremuri mai misto cand incepi sa te bucuri mult mai mult de fiecare nimic - ca pe vremea copilariei noastre cand 10 minute de desene animate ne bucurau o saptamana, iar o inghetata, o vara intreaga. Acum fiecare bere are un gust mai bun iar tigara mai rarita e mai intensa.

Imi amintesc acum primul pahar de whiskey tihnit de pe balconul casei noi, dupa ce Del il adormise pe Luca. That was the real shit! Planetele erau aliniate si dormeau domol, cantau greierii, era vara, cald si lumea reincepea a doua zi.

Nu stiu eu, nevasta-mea stie

2011-09-20T13:20:00.000+03:00

Asta e raspunsul pe care am incercat pe cat posibil sa il evit. E genul de raspuns comod, "barbatesc" pe care il dau multi tati. Astia sunt genul de nepasatori patologici, ca sa nu le zic nesimtiti de cariera sau lasi.

Nu stiu eu sa schimb scutece, nevasta-mea stie. Daca va ganditi o clipa ca schimbatul scutecelor nu este pentru voi sub pretextul ca aduceti bani in casa si e de ajuns, atunci ai trebui sa va luati adio de la familia voastra. Sa ii lasati in pace sa traisca linistiti fara voi. In afara de alaptat nu exista exclusivitati. Ambii parinti trebuie sa faca de toate, pentru ca odorul va stie de parinti in aceasi masura, nu va vede ca pe specialisti in diverse domenii. Daca dusul gunoiului si adusul banilor poate parea suficient pentru unii barbati, nu inseamna ca este suficient si pentru mama si copil. Vazand cat de zdruncinati sunt nervii sotiei mele, imi vine sa imi incerc norocul si la alaptare ca sa ii mai usurez zilele. Cum as putea sa nu o ajut?

Inca o chestie, sa schimbi scutece nu e greu deloc, si multumirea e mare cand iti vezi boracul razand dupa.

Nu stiu eu despre nastere, nevasta-mea stie. Asa va bagati singuri in rahat, macar pentru momentele in care vi se naste copilul si nu aveti nici ce mai vaga idee ce se intampla tot timpul ala cand ea e la maternitate. Va macinati nervii degeba. Mai bine se pune mana pe carte si se citeste cat mai mult. Va ajutati pe voi, cat si pe sotiile voastre stiind prin ce trec. Una e sa iti calmezi sotia in travaliu si sa o tii cald de mana, si alta e sa zbieri nebun la doctor sa ii faca ceva, panicand astfel tot spitalul.

Nu stiu eu unde sunt hainele copilului, nevasta-mea stie. Iar e nasol. Se gasesc situatii destul de dese cand trebuie sa scoateti singur copilul afara sau sa il imbracati dupa baie. Decat sa il expuneti gol la situatiile mai sus citate, mai bine aranjati inca din sarcina impreuna cu consoarta hainutele in dulap, le organizati pe varste, marimi, culori si grosime. O veti ajuta si pe ea si pe voi pentru ca mintea de barbat e mai organizata decat cea a mamei plina de hormoni si toata lumea (mai ales bebelusul) e fericita.

Nu stiu eu sa adorm copilul, nevasta-mea stie. Cred ca magaria asta se va vedea peste niste ani cand mogaldeatza se va uita strain la voi, nestiind daca sunteti tata sau doar un nene care sta pe acasa si se cearta cu mami in fiecare zi.

Unde bat? Sotiile, sau mamele de piatra (cum li se mai zice) totusi au multa nevoie de ajutor. Iar ajutorul vine din stiinta. Daca pui pe cineva care nu a mai vazut copil decat in reclame sau la vecini sa il spele sau sa il calmeze e clar ca ar agrava starea se sanatate a micutului nevinovat. Si cum primul copil vine fara ca noi sa avem experienta, trebuie sa citim, sa ascultam si cel mai important: sa vrem. Daca vrem sa stim despre copiii nostri si sa ne ajutam sotiile insemna ca ne pasa de ei. Cel putin ne pasa de ei, nu mai zic de dragoste.

Voua va pasa. Voi stiti chestii? Mai vrea cineva sa isi ajute sotia?

Somnul dupa copil - la taţi

2011-09-16T12:44:00.000+03:00

Inainte sa am copil intrebam pe toti proaspetii tatici daca dorm noaptea. Atunci ii intrebam cu o vaga urma de rautate - un fel de "Dormiti noaptea? Ca eu dorm de rup". Acum pun rar intrebarea asta, dar cand o pun astept detalii despre somnul copilului, despre cat de aproape dorm parintii de copil; chestii tehnice in general. In plus, acum intreb cu teama si compasiune - "spune-mi ca dormi noaptea, sper ca ai copil linistit".

Analizand aceasta intrebare despre dormit imi este clar ca m-am imbunat. Nu ma mai bucur de greul altuia versus aproximativa mea libertate de tanar nepasator. Acum vibrez la drama tuturor parintilor si imi vine sa ajut pe toti daca as putea cumva. As fi avut si eu nevoie de ajutor cand sotia a ramas insarcinata si tremuram la gandul ca nu am sa mai dorm niciodata si ca voi trece curand intr-o stare vecina cu pensia.

As vrea sa spun tatilor ca dracul nu e asa de negru. Doar tatilor nu si mamelor. :) Asta se poate aplica doar in cazul meu, dar indraznesc totusi sa extrapolez.

Background-ul meu este de pierzator de nopti, foarte bun adormitor la ore tarzii, oricat de obosit sunt, dar, in schimb eram mare dormitor al diminetilor lungi si dulci. In general umblam desfigurat de somn din cauza trezitului de dimineata, cu creierii varza, si cu cearcanele ereditare taiate adanc sub ochi. Nici nu concepeam sa ma trezesc diminineata chiar daca era vorba de serviciu sau de mers la coasa - dormeam lemn pana imi crestea liniuta de odihna. Va dati seama ce spaima aveam cu gandul la nastere.

Stupoare! Dupa ce s-a nascut Luca, in primele saptamani era o nebunie: dormeam cand dormea si el, nu exista noapte sau zi, somnul era ca pe front - cu urechile ciulite, imbracat si gata sa sar oricand din transeu. Cu toate astea nu eram nici disperat, nici enervat, nici frustrat. Eram obosit si atat. Nu stiu de unde capatasem puteri nebanuite si toleranta maxima. Trageam ca boii in jug, dar ni se parea firesc. Parca asteptam asta de o viata intreaga. Nu am protestat niciodata, nici macar in gand, in fata lui Dumnezeu, ca trebuie sa ma trezesc. Ma trezeam si gata. Eram facut pentru a ma trezi.

Au mai trecut saptamanile si lunile si pentru mine a fost din ce in mai bine. Luca a inceput sa doarma mai legat, cateodata mai linistit, iar faptul ca sta cu noi in pat ne ajuta mult pentru ca la primul marait Del il si mufeaza si pentru mine circul s-a terminat. Am noroc de o sotie puternica si buna. De aia nu e nevoie sa dormim prin alte camere sau mai stiu eu ce solutii alternative de odihna. By the way, am scos la lumina o alta problema personala: eu nu concep sa dormim separati, suntem in chestia asta impreuna si trebuie sa "induram" impreuna. Ar fi prea usor sa dorm singur in alta camera.

Probelema nu e la mine, e la sotie. Ea sufera cumplit de lipsa de somn si asta ma cam termina psihic. Incerc pe cat posibil sa o ajut. Ma trezesc in WE mai de dimineata, mai fug cateodata la ceas de nevoie disperata de acasa cu copilul prin terase ca sa doarma ea, ma strecor seara prin casa ca hotii pentru a nu face zgomote, nu mai tusesc de 6 luni ca sa nu o trezesc. In plus, in patul nostru s-a strecurat un nou monstru: sforaitul meu. Cred ca eu ii fac mai mult rau cu sforaitul decat ii face Luca cu miorlaitul. Asta e o drama, dar vorbim despre ea alta data.

In rest, ma trezesc la fel ca acum un an, desfigurat de aceleasi ore tarzii de culcare, cateodata desfigurat de petrecut, si ma tarai la fel de daramat la serviciu. Au disparut doar diminetile luuungi de week-end si a aparut o seara la doua saptamani cand ma culc de la 9:30. In week-end-uri ma trezesc (in general) odata cu Luca pe la maxim 8, ma ridic din pat cand ganguritul lui sta sa se transforme in plans de plictiseala, il iau la bucatarie sa facem micul dejun. Ne miscam leeent, vorbim in soapta si tragem de timp ca sa doarma Del cat mai mult. Cateodata fug cu copilul in marsupiu la piata si ne intoarcem cu miros de branza proaspata de oaie si de paine calda.

Asadar, nu va fie frica de lipsa de somn. Eu am substituit somnul cu alt fel de placeri. I'm more alive than ever.

La voi cum e cu somnul?Aveti drame? Aveti rezolvari? Va pasa? Mai aveti sotie de cand v-ati mutat in alta camera ca sa o duceti bine? Mai cititi blogul asta?

Cu Luca dormind in marsupi + la ora foarte tarzie

6 luni de zile.... frumoase

2011-09-14T10:11:00.002+03:00

Citind post-ul Deliei despre primele 6 luni mi-am intarit convingerea ca noi, barbatii, vedem totul mai roz decat ele. Eu am uitat tot ce a fost nasol si am ramas doar cu momentele frumoase. Am uitat certurile dintre noi si am ramas doar cu momentele de tandrete. Chiar asa, am intrebat-o pe Del care au fost cele mai tensionate momente dintre noi si a cam trebuit sa faca un efort de memorie ca sa isi aminteasca despre ce a fost vorba - semn ca si ea le uitase. Doar ca le pastra ca pe pietre de hotar, fara sa mai stie amanunte. Stia doar ca existasera. Eu uitasem cu desavarsire. Momentele grele mi s-au sters ca memoria dupa o betie zdravana. O fi oare asta un mecanism barbatesc de aparare? Dam reset si reinstalam 'uindosul'?

Acum imi pare rau ca am uitat tot greul. Asa cum imi pare rau ca am facut doar poze care surprind momentele placute. Nu am niciuna cand eram speriati, extenuati, ingrijorati, cand am iesit noaptea la 4 pe o ploaie de film de groaza sa caut lapte praf, sau nici macar cand Luca plangea de ne sarea parul din cap. Am facut cu fotografiile ce am facut cu memoria…sau invers.

Acum regret. Frumusetea zilelor noastre sta atat in bine cat si in rau. E pacat ca am filtrat asa mult.

Asadar, iata ce mai tin minte din lunile astea:

- Nasterea

- prima seara dupa nastere

- prima noapte impreuna - aici trebuie sa detaliez. E haios ce s-a intamplat atunci - mi-am schimbat toate convingerile despre cresterea lui Luca in doar 5 minute. Stiam ca bebelusul trebuie alintat cu moderatie, sa doarma singur in patutzul lui si sa fie lasat sa planga pana se linisteste singur. Nu stiam din carti toate astea (cartile sustineau contrariul) ci din povesti, din gura lumii care mai crescuse copii si "uite ce mari sunt". Schimbarea mea a venit foarte natural, ba chiar logic:

- Cum dormim cu copilul ca trebuie sa il alaptez. Mi-l dai tu la noapte?

- Hmmm, n-as vrea sa il stresam din prima noapte cu plimbatul dintr-un pat in altul. Plus ca e mai simplu sa il alaptezi in pat si pentru el si pentru tine.

- Pai si cum facem?

- Hai sa incercam doar in noaptea asta sa dormim cu el in pat.

- Si nu ne asezam pe el?

- Nuuu. avem refelexe. Stai linistita (eram incostient, defapt - nu aveam niciun reflex, am avut doar noroc cred )

De atunci Luca nu s-a mai miscat de langa noi si asta ne-a facut fericiti si pe noi si pe el. Intre timp am schimbat si canapeaua mica a garsonierei cu patul mare al apartamentului nostru si Luca tot intre noi rade prin somn.

- Mai tin minte mutarea la casa noua impreuna cu eforturile supraomenesti ale tuturor implicati. Am pus o casa pe picioare intr-o saptamana. Aveam chiar si flori la geam la sfarsitul saptamanii. A fost intens. Luca ne-a ajutat si el - a dormit pe muzica bohrmasinilor si a ciocanelor.

- De asemenea nu uit toate cantecele pe care i le-am cantat in 6 luni si care la varste diferite, aveau efecte diferite. Am inceput cu Nirvana sa il linistesc la ceas de agitatie, am trecut apoi prin tot folk-ul romanesc iar acum am ajuns la chestii mai dure gen Coma, Metallica si oleaca de Drowning Pool. Cantatul m-a ajutat sa ma simt si eu util in familie. In timp ce sotia era cea mai importanta pentru puiul sau eu cam faceam joc de glezne pe langa ei. Faptul ca puteam sa intervin muzical sa calmez copilul din crizele cele mai grele ma facea foarte mandru de mine si important. Mi-a fost greu sa imi gasesc roluri in viata lui Luca. Ma simteam adesea inutil pe langa el si Del. Am incercat sa imi insusesc tot felul de activitati pentru a ma implica cat mai mult. Am ramas cu baia zilnica pe care o execut cu mult drag si responsabilitate si cu educatia muzicala. In rest fac mici chestii prin casa. Inca ma simt cam in plus, dar lucram la asta.

- Si cel mai frumos lucru pe care l-am trait in aceste 6 luni este zambetul zilnic al lui Luca si al ma-sii cand ajung acasa de la serviciu. Zambetul lor plin de drag ma vindeca in fiecare zi.
Asta imi face Luca de 6 luni.
LMA!

Concediul de 3 saptamani

2011-09-07T10:14:00.001+03:00

Nu stiu in ce masura stiti ca exista concediu dupa nasterea copilului de 15 zile lucratoare. Nu copilul are 15 zile lucratoare, ci concediul. :) In mod normal statul iti acorda 5 zile dupa nasterea copilului, dar daca faceti cursurile de puericultura se mai adauga 10 zile moka. Informatia asta incepe sa ajunga la din ce in ce mai multi, dar romanul, mai ales barbatul roman e mare hoț. Toti se fac ca se duc la cursuri, isi fac rost de hartia mult dorita si gata concediul.

Pai ia sa vedem ce pierdeti daca furati la cantar: in primul rand onoarea - nici nu s-a nascut bine boracul si ati si furat ceva.

In al doilea rand pierdeti multe informatii cel putin utile despre alaptat si beneficiile lui, vi se explica cum decurge o nastere ca sa nu va duceti caine surd la vanatoare, va invata sa puneti un scutec si multe altele. Mie mi-a placut ca in prima ora de puericultura am fost intrebat ce vreau sa stiu. Lucru clasic, de altfel, pentru orice curs mai rasarit, dar intrebarea aia mi-a desfundat canalul timiditatii si a setei de cunoastere - am raspuns incurcat ca vreau sa stiu ce dracu' sa fac in timpul nasterii. Mi s-a povestit frumos despre nastere si posibila implicare a tatilor in ea si parea ca am inteles. Cum probabil ati citit deja, tot dezorientat ca un caine in ploaie am fost in ziua aia si ma intreb cum as fi fost daca nu as fi stiut cate ceva despre nastere. Probabil as fi turbat, tot ca un caine in ploaie, si as fi lesinat de frica + furie cand nu primeam vesti de la sotie in timpul travaliului. Asa, macar imi derulam in minte lectia invatata si ma mai linisteam aproximand momentele prin care trecea Del.

Apoi, cand am ajuns acasa cu Luca tot puericultura m-a tinut cu mintea pe pamant pentru ca stiam cat de cat la ce sa ma astept. Sunt total de accord ca iti spune copilul cum sa il cresti, dar in primele zile nou-nascutul nu prea iti spune nimic iar mintea iti spune sa iti tremure mainile indiferent ce faci. Deci clar avem nevoie de niste linii fine pe care sa cladim.

Ma gandesc ca totusi cel mai important lucru pe care l-am invatat la puricultura a fost sa nu imi fie frica sa cer ajutorul. Inainte credeam ca noi 3 plus cateva sfaturi de la bunici rezolva tot. Bull shit! Noi 3 avem limite clare, iar bunicii in primele saptamani sunt mai speriati ca noi - in afara de nevoia de caciula pe cap si caldura in casa ca la fabrica de paine Titan nu prea veti scoate de la ei. Asa ca puneti mana si intrebati institutiile cu oameni specializati in copii ca va vor face doar bine. Noi am avut consilier de alaptare, "puericulturista" sunabila la ananghiile finalului de sarcina, medic (desigur), consilier de diversificare (mai nou), si invatator masaj copii (casazicasa).

Noi am facut cursurile la: http://www.nastecumsimti.org/ si ne-a placut. Tot ei se ocupa si de consliere pentru alaptare, diversificare si alte chestii utile.

Nu va fie frica - daca intrebati si invatati despre copilul vostru nu sunteti nici barbati prosti si nici slabi si nici fatalai - sunteti tați.

Sfaturi practice - Lupta cu creierul

2011-09-06T15:58:00.000+03:00

Se stie ca cel mai greu ii este mamei in cresterea copilului, nu lu' ta-su. Din cauza asta noi trebuie sa ne spetim sa le ajutam cat mai mult si sa nu ne plangem. Probleme noastre sunt de 8 ori (adica minus orele de serviciu cand lipsim de acasa) mai mici. Cu toate astea si pe noi ne ajunge epuizarea psihica. Nu e chiar de mirare - dupa o viata zen cu griji legate doar de marimea burtii si de banii de bere e greu sa se trezesti brusc in valtoarea cresterii unui copil. Avem si noi frici (ce ma fac daca plange acum cand mi l-a lasat pentru o ora, daca ma asez pe el in somn, oare mai poate femeia asta?) ; avem momente de oboseala cand am dormi si in Gara de Nord, ne pierdem rabdarea, etc.

Fereasca Dumnezeu sa auda sotia ca suntem obositi sau praf cu creierii ca iese rau! Drama lor e cea mai mare si noi nu mai contam. Din cauza asta trebuie sa reusim sa ne mentinem cu capul pe umeri. Asta nu e chiar usor de facut, dar noi avem ceva ce functioneaza perfect: jucariile. Daca un barbat are "jucarii" barbatesti e cel mai linistit. Asta inseamna tot felul de device-uri: smartphone-uri, aparate foto, masini, biciclete, televizoare foarte mari si foarte plate. Orice e negru si cu butoane.

Eu mi-am cumparat iPad dupa nasterea lui Luca. Cum aveam un minut liber ma jucam cu el fericit. Ma incarca mai ceva ca o vacanta in Grecia. Aveam mereu insula mea. Era ca un premiu pentru momentele grele. In plus, in timpul zilei tableta ii era foarte utila Deliei care o lua cu ea prin toata casa cand alapta, cand dormea cu copilul, cand gatea.

Sa nu mai zic de aparatele mele foto cu care ne facem amintirile frumoase dar si Luca se distreaza pe cinste cu ele.

Vazand ca am adus un aport de bine in familie bucuria mi-a fost si mai mare. Problema e ca incep sa ma obisnuiesc cu tableta si cu aparatele foto iar in curand o sa am nevoie de o noua jucarie. :)

Ideea e simpla, bai barbatilor, daca vreti creieri linistiti si corp sanatos care poate duce greul familiei nu va sfiiti sa va jucati si sa va cumparati mici premii. Aveti, insa, mare grija ca jocul sa nu ia locul vostru in casa si premiile sa nu ia banii de scutece de la fundul copilului. Eu ma relaxez noaptea dupa ce se culca Del cu Luca. Atunci prind puteri pentru maine.

Fuga la joaca !

Alaptarea la tați

2011-09-05T10:51:00.003+03:00

Pe vremea adolescentei rebele nu aveam idee ce inseamna alaptare. Stiam doar ca se face prin supt la sanul mamei, ca poate fi kinky si ca nu e frumos in public. Am avut un episod cand la McDonald's la Unirii s-a asezat la masa mea o mama cu bebelusul, a scos sanul mare si alb si a inceput sa il hraneasca. Scena se consuma la jumatate de metru de berea si de tigara mea aprinsa. Am inghetat de uimire si mi-am sucit gatul ostentativ in partea opusa ca sa nu zaresc ceva. Partea haioasa era ca eram cu un prieten la masa si amandoi vorbeam uitandu-ne in directii opuse. Intamplarea m-a scarbit si m-a facut un aprig critic al alaptatului in public. Dupa niste ani aveam sa ma schimb. :)

Cand Delia l-a alaptat prima data pe Luca in fata mea tremuram de curiozitate. Mai ca imi venea sa il dau pe copil la o parte sa vad mai bine. Citisem ca sfarcul ajunge pana in gatul bebelusului si mi se parea o barbarie. Asteptam curios sa vad daca reuseste toate manevrele de mufare si cel mai tare imi doream sa stiu daca o doare pe Delia sau e vreo senzatie kinky? Cu totii ne-am gandit la un moment dat ca trebuie sa fie foarte excitant pentru o femeie sa aiba o gura lipita de sfarc ore intregi. Oare or da ochii peste cap de placere? Oare avem si noi loc acolo? :)

Am aflat foarte curand ca alaptatul e un lucru golit de orice senzatie sexuala si ca trairile mamei sunt oricum mult mai intense decat "banalul" sex. In plus, pe Delia o durea. Indata curiozitatea s-a transformat in grija. Faceam ca titirezul pe langa ei neputincios. Eram deja nervos ca alaptatul nu e un basm frumos si ca Delia trebuie sa indure iar dureri. Am recitit despre pozitiile corecte de alaptat si am intervenit cu diverse perne de alaptat sau cu sfaturi precipitate care o necajeau si mai tare. Am tinut-o asa cateva saptamani timp in care Del suferea cumplit. Eu imi muscam pumnii de furie si neputiinta si o tineam intr-una sa renuntam la san si sa trecem la biberon. Noroc ca sotia e cladita din piatra tare si nu s-a lasat doborata din atata lucru.

Pe langa furie mai aveam o problema. Mintea mea oarecum tehnica nu putea intelege ca alaptatul nu are nimic de-a face cu vreun tipar sau model logic si ca nu poti trage linii drepte prin pat ca sa aliniezi mama si copilul pentru o pozitie ideala de supt. E foarte adevarat ca pozitia este foarte importanta si ca trebuie respectate unele reguli, dar nu era ca la desen tehnic unde pui echerul si trasezi. Eu nu intelegeam asta. Ma framantam non stop cautand sa gasesc greseala din ecuatie. Nu am gasit-o. Nu exista. Pur si simplu asa trebuia sa fie.

Cu timpul durerile au disparut iar Luca si Delia au devenit un cuplu copil-mama foarte frumos. Acum grija s-a transformat in gelozie. Vedeam ce momente frumoase traiau impreuna si eu stateam pe bara. Chiar daca incercam sa ii mangai ca sa particip si eu timid la trairile lor eram imediat gonit de privirile contrariate ale lui Luca care ma simtea strain. Ei aveau lumea lor, iar eu eram pe din'afara.

Gelozia de copil razgaiat a disparut din fericire cu timpul si acum ma bucur sincer cand ii vad alintandu-se veseli la ora mesei. Mi-am dat seama ca Luca trebuie sa ma iubeasca ca tata, nu ca mama si ca alaptatul e o placere pentru toti din familie, dar in moduri diferite.

Pe femeia aia de la McDonald's nu o inteleg nici acum - cum a putut sa isi alapteze copilul la masa cu doi fumatori necunoscuti? Iar despre alaptat cred ca nici nu trebuie sa zica " in public". Exista alaptat si atat - nu conteaza unde si la ora se face. Trebuie doar grija pentru copil.

La alti barbati cum o fi alaptatul?

Marea si definitiva schimbare

2011-09-02T09:39:00.000+03:00

Cand am ajuns acasa inca imi mai tremurau picioarele. Zambeam tamp si ma gandeam doar sa adorm odata si sa se faca ziua sa pot merge la maternitate. Dupa 5 minute de relativa liniste in care ma uitam lung la poza facuta pe graba noului nostru nascut au inceput grijile: oare o doare pe Delia? Oare e bine Luca cu adevarat sau pentru ca m-am balbait cu spaga mi-a indrugat verzi uscate cucoana de la neonatologie? Am adormit haituit de fericire amestecata cu grija si cateva pahare de whiskey ca sa ma amorteasca. De a doua zi totul a fost ok.

A urmat ce ne sperie pe toti din povestile altora: MAREA SI DEFINITIVA SCHIMBARE.

Am sa insir intai ce as fi putut percepe eu ca minus-uri: era o fiinta mica si straina in casa (fara schema de utilizare); sotia mea nu mai era deloc a mea; in patul nostru isi facuse loc fiinta aia mica; nu mai aveam timp nici sa imi fac nevoile, d'apai sa fumez sau ies la beri; sa mananc nu ma mai interesa; nu mai exista zi sau noapte - dormeam cand apucam si cat apucam; si cel mai important, Luca chiar nu avea instructiuni de utilizare. Suna infricosator, nu?

Ei bine, cele 3 saptamani dupa nastere au fost cred cele mai frumoase si mai intense momente petrecute pana acum. Ne simteam ca intru-un tobogan cu apa unde iti este si frica dar iti si place de iti vine sa strigi. Locul ocupat de Luca in pat era exact golul ce trebuia umplut; berile, mancarea si somnul nu ma mai interesau, iar Luca chiar nu avea nevoie de instructiuni - el si instinctul nostru ne spuneau ce aveam de facut.

A fost foarte haios cand ne-am dat seama ca i-am schimbat scutecele prima oara fara sa ne intrebam ce avem de facut si cum. Mainile lucrau ca si cum faceam asta de o viata. Eu priveam totul foarte optimist si aveam impresia ca este mai usor decat pare. Cred ca ma asteptam la mult mai greu si vazand realitatea mi s-a parut usor. Defapt ma asteptam la RAU. Auzind oamenii din jurul meu care imi ziceau ca m-am fript ca fac copil, ca mi s-a terminat viata si ca este inforator de greu in primele saptamani aveam impresia ca vine un mare cataclism. Imi zidisem geamurile si imi batusem usile in cuie. Furtuna nu a mai venit.

Noriii, insa, se cam strageau deasupra Deliei. Chiar daca dracul nu era nici atat de negru, ba chiar lipsea, tot se intamplau lucruri care o dadeau peste cap. Voi detalia pe viitor cum se vedea de la mine prin ce trecea ea. Am avut noroc cu cartile citite despre nastere si "nurturing" pentru ca stiam oarecum prin ce trece Delia. Si chiar daca stiam tot ma amaram pentru ca nu gaseam o rezolvare clara. Eram pe teren prea nou ca sa mai mearga ceva din ce fusesem eu obisnuit.

O chestie importanta: oricat ar parea de aiurea ca un tata sa citeasca carti in care ti se adreseaza cu " dragele mele" sa stiti ca este foarte util. Noi avem un altfel de mecanism cerebral - gandim mai logic, mai simplu si retinem lucrurile intr-un mod mai practic. Mamele citesc cu sufletul iar noi cu creierul, creionul si ruleta in mana. De multe ori am linistit-o pe Del (si pe mine) spunand ca e normal sa se intample anumite chestii. Desi citisem aceleasi carti eu stiam altceva din ele.

Acum privesc destul de detasat in urma si e haios sa scriu despre vremurile alea. Dar daca as fi scris atunci cred ca as fi umplut foaia cu semne de intrebare, asa cum am sa fac cand voi ajunge la timpul prezent cu post-urile.

Dar m-am schimbat? Da! Sunt tata si acum cea mai mare grija nu mai este sa nu imi pierd iphone-ul sau aparatul foto ci sa fie Luca si Delia bine. Acum am aflat cu adevarat ce insemana grija. O iubesc pe Del mai mult ca inainte, chiar daca o impart cu Luca si il iubesc pe Luca mai mult decat orice, chiar daca il impart cu Delia.

....altfel, tot beau suficienta bere, inca ies cu prietenii la terase, inca merg cu bicla, inca fac poze...doar ca acum toate au un gust mult mai intens.

Lecturi obligatorii

Ca sa prindeti curaj, daca aveti o sarcina in plan puteti incepe cu VICKY IOVINE - Cel mai simpatic ghid de sarcina. E o carte scrisa foarte barbateste de o tipa care a nascut multi copii. Cartea este extraordinar de haioasa si va da puterea ca razand sa treceti peste apelativele: draga cititoare, draga mama, etc. O recomand si ca remediu impotriva burztii de bere - rasul face bine la tonusul muscular.

Nasterea lui Luca

2011-09-01T14:46:00.000+03:00

Un text lung scris in drum spre casa, dupa concediu:

E deja 16:22 pe aeroportul din Florenta. Avionul meu pleaca la 17:15
si se pare ca vantul care a anulat alte avioane nu ma va impiedica sa
zbor acasa. Ma simt ciudat pentru ca e prima data cand voi fi fara
familia mea pentru o saptamana. Delia si Luca au ramas inca o
saptamana la socrii mei. E prima data cand am timp sa ma uit in mine
pentru a pune pe hartie nasterea lui Luca. ((E posibil sa fiu putin
cam sentimental avand in vedere incarcarea emotionala cauzata de
saptaman ce ma astepata.))

Asteptam cu oarecare emotie dimineata pentru ca urma sa merg pentru
prima data pe anul asta cu bicicleta la serviciu. M-am rascolit toata
noaptea cu gandul la asta si la contractile care o tineau pe Delia de
vreo saptamana - am avut vreo 3 alarme false. Ne obisnuisem deja si ne
relaxasem. Ca atare aveam mai mult grija biclei. Pana sa sune ceasul
la 6:45 m-am trezit si am vazut-o pe Delia cu telefonul in mana,
probabil statea pe facebook. Mi-a soptit ca are iar niste contractii,
dar sa dorm linistit ca vedem noi. La prima sonerie am facut ochi,
m-am uitat pe geam si eram hotarat sa ma echipez si sa plec la
serviciu. Delia mi-a zis sa mai astept putin ca poate mergem la
spital. Am asteptat uimit de reactia mea - eram putin suparat ca din
cauza altor contractii false am sa ratez prima iesire din an cu bicla.
Asteptam iesirea asta din Noiembrie anul trecut de cand am pus- o in
cui. Am hotarat sa raman acasa si sa mergem la maternitate pe la 10.
In momentul ala mi-am dat seama ca defapt treaba e serioasa si ca
Delia nu statea pe facebook ci isi numara contractiile cu iphone-ul si
ca alintul legat de bicicleta avea sa fie ultimul - urma sa avem un
copil PE BUNE. Mi s-au inmuiat picioarele. Acum chiar mergeam sa
nastem un copil. Delia era foarte hotarata si puternica. Eu incercam
sa ii tin isonul. Ca sa ma relaxez tot repetam ce invatasem la Lamaze.
O plictiseam. Ea avea dureri si stia ca are de nascut un copil, nici
nu auzea ce indrugam eu cu respiratia, cu "ride the pain". Atunci m-am
simtit prima data inutil in ziua aceea.

L-am sunat pe tatal meu, zambind fortat la telefon, sa ne duca cu
masina la maternitate. Nu mai stiu cum am plecat de acasa. Cred ca am
verificat de vreo doua ori actele si apoi am plecat. Mai tin minte de
pe drum doar actul de vitejie al lui taica-meu cand i-a zis portarului
de la Filantropia ca "mergem, ca naste!". Ni s-a zis "sa traiti!" si
ni s-a deschis bariera instant.

Am intrat, apoi, cu Delia si cu bagaje in maternitate. Aici eram atat
de strain de tot ce sa intampla - nu stiam unde sa merg, ce trebuie sa
facem, cu cine sa vorbesc - ma blocasem cu bagajele in mana. Ea stia
tot. A mers si s-a imbracat intr-o camasa foarte larga data de niste
asistente. Cand am vazut-o era tot frumoasa, cu un zambet cald si
inghitea cu noduri. I-am facut o poza si ca de obicei a protestat.
Camasa aia larga si tocita de atatea spalari m-a marcat foarte tare -
mi-am imaginat-o pe sotia mea cu camasa plina de sange, ca toate
femeile care au mai purtat-o, zbierand desfigurata, tot ca ele, cu ea
ridicata pana la sani. Am inteles ca nu mai conteaza cum arata, cine
este si ce gandeste. Conta doar sa nasca un copil sanatos. Iar m-am
simtit inutil.

In primul sms pe care mi l-a trimis imi zicea ca mai e cu doua tipe in
salonul de pre-travaliu si ca ii vine sa planga. Am crezut ca
innebunesc! Cum? Femeia aia puternica de pana acum a cedat?!? Am
balmajit vreo doua sms-uri de incurajare pe care eram sigur ca nu le
citeste si am inceput sa ma framant. Primul gand a fost cum sa ajung
la ea? Eram deja la serviciu ca sa imi fac cererea de concediu si urma
sa ma intorc la maternitate sa astept. Acum vroiam sa ma duc sa daram
usile sa intru in salon la ea.
Imi imaginasem o nastere rapida, fara durerere, cu zambete si ras, cu
mine la o bere si o tigara tihnita la MȚR. Acum o durea deja, nu
radea, ba chiar plangea si nici semne de nastere rapida nu erau -
dilatatia era mica.

Acum sunt deasupra Germaniei si scriind despre Delia si Luca imi
acopar neplacerea de a zbura cu avionul, dar imi si adancesc
sentimentul de dor de ei. Cand am plecat parca eram tampiti toti trei.
Ne uitam unul la altul si ne spuneam chestii de "la revedere". Nici nu
mai stiu ce le-am zis, i-am pupat in fuga si am plecat. E ciudat sa
fim despartiti pentru ca de la nastere am fost timp de 5 luni mereu
impreuna. Ne-am construit un univers in 3 si deodata redevin golan
singur acasa, oarecum liber sa ma relaxez. Pai de ce? Eu vreau sa fiu
golan impreuna cu ei doi.

Imi spusese la telefon ca nu se dilata si ca ii vor face o injectie sa
o ajute. Nu mi-a placut deloc ideea ca Delia trebuie sa fie ajutata.
Ea e cea mai tare si totul trebuie sa merga struna. M-am agitat la
gandul ca visele mele de nastere cill out nu se vor implinii. Asta
inseamna o nastere adevarata, cu dureri, cu tipete si cu sangele de pe
camasa. Nu eram pregatit pentru asta.

Cand am ajuns la maternitate eram convins sa daram usi. Norocul a fost
ca usile erau deschise pentru ca era ora de vizita. Nu stiu daca am
spus ca ma duc la cineva care trebuie sa nasca; cred ca nu am zis
nimic, am luat halat si am inceput sa caut usi. A fost un magnetism
foarte puternic pentru ca am ajuns direct la usa salonlui in care era
Delia. Cand am vazut-o m-am luminat. Cand m-a vazut s-a mirat. Nu se
astepta sa pot intra.
Am zis sarumana fetelor din salon si am sarit pe ea. Imi venea sa
mangai si patul pe care statea. Eram stangaci, emotionat si incercam
din resputeri sa par calm. Cel mai greu a fost cand mi-a zis sa ca
i-au facut injectia si se simte cam drogata. Parea ca ma vede dar abia
vorbea si nu se putea concentra. Imi venea sa ies si omor pe cineva.
Am vazut apoi ca si celelate fete din salon erau la fel. Ba mai mult,
una gemea, alta sangera si din alt salon se auzeau urlete. Am avut
imaginea unor animale in agonie inaintea taierii. Era oribil. Pentru
mine femeia era un corp perfect, fara slabiciuni, fara momente
penibile si acum vedeam femei dezbracate de tot ce au mai frumos,
devenite nascatoare. Delia mea era o nascatoare.
Am luat-o strans de mana si am petrecut cateva contractii impreuna.
Simteam ca ii dau putere si ca ea ma linisteste inapoi. Pentru mine
momentele alea au fost foarte intense. Nu mai vedeam pe nimeni in
salon. Eram doar noi doi cu un copil ce se lupta sa vina sa ne vada.
Nu mai stiu ce ora era cand s-au terminat orele de vizita. Am plecat
smuls din bratele sotiei mele care nu mai semana cu ea si care parea
straina. Incepusem sa stiu clar ca nasterea lui Luca nu va fi una de
vis. Delia se perpelea deja de multe ore si nu se vedea nimic.
A venit apoi la Baz la MȚR unde am baut niste beri. Am stat acolo cred
de la 18 pana la 20 timp in care Baz vorbea cu mine si eu vorbeam cu
el, desi nu il auzeam. Prin sms am aflat ca are dilatatie "permite
index" si am banuit ca e de vreun deget. Deci nimica toata. Eram
foarte agitat si vesti nu primeam deloc. Am trimis sms-uri de
incurajare la fiecare jumatate de ora, fumam tigara dupa tigara si imi
venea sa imi smulg hainele de pe mine de nervi. La 20:30 eram in
curtea spitalului si faceam ture sa vad ceva; am ocolit cladirea sa
vad pe geamuri, am intrat in hol sa aflu ceva. Nimic. La un moment dat
l-am zarit pe doctorul cu care nastea Delia si atat. Nicio veste.
Dupa ce a plecat Baz am intrat in hol sa imi incarc telefonul si sa
astept vesti. L-am prins pe doctor care parea foarte ingrijorat ca nu
se dilata. Am capiat. Cum adica ingrijorat? Cum adica nu se dilata?
Unde nasterea usoara? De ce nu zice Delia nimic? Unde au plecat toti?
De spala femeia de serviciu pe jos? Doar n-au inchis aici?!?
Sentimentul asta de spalat pe jos m-a agitat si mai tare. Ma simteam
ca si cum as pierdut trenul si am ramas doar eu in gara pustie. Nici
sa fumez nu imi mai ardea.
A iesit iar medicul Deliei si mi- zis ca se gandeste la cezariana
pentru ca nu se dilata si fatul sufera . Cum adica fatul? E vorba de
Luca. Si cum adica sufera? Doar noi putem suferi, el trebuie sa fie
bine.
Deja eram dement. Nu mai puteam sta pe scaun. Ca sa ma linistesc
incercam sa ascult muzica la casti. Nu auzeam nimic. Am gasit apoi in
telefon o aplicatie de cantat la pian si am inceput sa invat accorduri
ca sa ma linistesc. Simteam ca o iau razna dar continuam sa cant la
pian pe iphone. Ma sinteam ca intr-un film dubios - lumina de neon
intr-un hol de spital gol, miroasea a carpa uda iar eu scoteam niste
sunete ciudate din telefonul ala. Aveam impresia ca eram abandonat in
locul ala. Intre mine si Delia era un zid enorm de usi si de
necomunicare. Imaginatia mi se oprise prinsa in holul ala de cacat. Nu
mai vedeam nimic in spatele zidului si nu mai simteam nimic de acolo.
Lupta nu se dadea la mine in hol ci dupa zid. Acolo era cel mai mare
secret si eu eram complet pe dinafara. Acum m-am simtit cel mai
inutil.
Inca nu invatasem sa nu ma mai gandesc doar la mine. Eram inca cel mai
important din viata mea.

Pe la 22 Delia mi-a trimis sms: "cezarianap". Stiam asta deja. Dar de
ce a scris gresit? P nu e langa A ca sa apese din greseala. Ii e atat
de rau incat abia a scris sms-ul asta? Cat de rau ii este? Cum sa
apese pe P?
I-am scris apoi ca e ok si ca intr-o ora il vom vedea pe Luca.
Incepusem sa ma linstesc si eu. Acum se sfarsea suferinta. In sfarsit
era ceva sigur de dupa zid.
Cand mi-am sunat parintii sa le zic de cezariana ei erau deja pe drum.
Am continat sa cant la pian pana cand m-au sunat ai mei sa ies la o
tigara pana sa intre si ei in spital. Cand sa ies am vazut o asistenta
care venea spre holul ala pustiu si care dand buzna i-a zis femeii de
serviciu " vai ce tipa copilul ala". Am intepenit si am reusit sa
baigui:
- copilul meu?
- cred ca da, zice ea zambind. (Zambea. Era de bine!)
- Delia Grigoroiu e mama, nu?
- da. Sa va traisca!
Mi-au dat lacrimile. Ma balbaiam si am reusit sa intreb daca sunt
bine. Mi-a zis ca amandoi sunt bine si atat a mai contat. Cand au
venit ai mei iritati ca nu ies la tigara le-am zis ca s-a nascut Luca.
Au inmarmurit amandoi. Maica-mea a intrebat gatuita "cum adica?", iar
taica-miu repeta intr-una "ce ma, a nascut deja?"
Sa o luam in ordine. "cum adica?" - exact ce simteam si eu. Cum adica,
sunt tata? Am un copil pe care il voi cunoaste in cateva minute? Cum
adica, s-a sfarsit nebunia asta? Cum adica? A nascut Delia?
"ce ma, a nascut deja?" - da, si mie mi se parea ca nasterea asta va
dura toata viata. Si acum se terminase intre doua telefoane.

Ce a urmat a fost prea intens ca sa mai pot scrie. A fost emotie buna,
zambet din suflet, mandrie, apoi dragoste pentru Delia, grija pentru
ei (ce s-or face pana maine cand ma duc a ei), liniste, dragoste
pentru amandoi, grija iar si iar dragoste.

In avion langa mine sunt doi parinti cu o fetita frumoasa care pare
mai mica la Luca. Am auzit-o plangand si ma gandeam cum ne-a implinit
copilul asta, cum si plansul lui ma bucura, nu mai zic de ras. Acum mi
se pare departe nasterea si mi-au ramas putine lucruri. Trebuia poate
sa scriu despre nasterea lui Luca chiar atunci in primele lui zile.
Privind in urma acum, dupa 5 luni, imi dau seama ca barbatii ar trebui
sa aiba doua posibilitati: ori sa stea cu sotia lor in salonul de
nastere ori sa isi bea mintile grav cu handralaii. Barbatii sunt
inutili pe holul maternitatii in timpul nasterii. Ar trebui sa stea
poate intr-o sala cu pereti de darmat cu ciocanul ca in clipul "no
good" al The Prodigy. Energia enorma a unei nasteri cred ca iese prin
mama si copil in mod constructiv si prin tata in mod distructiv. Asta
a fost armata mea.

blog de tata

2011-09-01T14:29:00.000+03:00

Vorbisem cu Delia de cand s-a nascut Luca sa scriem despre nasterea lui. Am fost asa de luati de val incat nu am apucat sa scriu decat acum vreo 3 saptamani textul despre nasterea lui. Problema este ca scriind mi-am dat seama ca am uitat multe lucruri din perioada aia. Desi au trecut doar 5 luni si jumatate, memoria mea a filtrat mult.
D'aia m-am hotarat sa deschid blogul asta. Sa fac un jurnal al cresterii lui Luca, al cresterii mele si a familiei noastre. Il scriu pentru mine si voi, pentru ca pe Luca e posibil sa nu il intereseze decat in momentul in care va avea si el copii. Iar atunci blogspot va fi doar o chestie vintage din vremea in care lumea scria cu litere, la tastatura. Luca, nu trebuie sa razi de trecutul tau! :)