De ce se cearta parintii?

Imi amintesc ca eram la toaleta si dau sa trag de hartia igienica. Soc si groaza - sulul de hartie fusese montat invers de Del. Invers adica cu fasia de hartie coboratoare catre perete, nu catre exterior. Oftez adanc si ma apuc sa bajbai pe sub sul. Cu toate ca nu pot, eu tot incerc sa o inteleg si d-aia vreau sa ma chinui sa trag de hartia igienica chiar si asa, de la perete. Poate merge si cum vrea ea si terminam debate-ul. Hmmm. Pipai si gasesc sa trag o fasie. Incerc sa imi suflu nasul cu ea si o impaturesc in asa fel ca hartia ajunge pe nasul meu cu desenul in exterior, nu catre nas. Stiam bine ca asta inseamna ca stratul rezistent este pe partea cealalta decat imi trebuia mie dar am zis sa incerc asa ca sa ii arat eu ei ca nu se poate. Ii zic de un an cel putin ca hartia se pune cu fata, nu cu spatele. 
Suflu. Pffffffffuuu. O nara. Pffffff a doua. Na! S-a rupt hartia. Bai nene, si i-am zis: pune, domne', hartia cu fata la noi ca asa se pune. Ea, nu si nu. Ca sunt nebun. Ca nu vrea sa tina cont de un asa amanunt nesimnificativ si uite acum ce am pe mana din cauza ei. Ce naiba nu putea sa puna hartia cum se pune? Trantesc hartia in toaleta si mai trag bajbaind inca o bucata pe care o impaturesc contra naturii ca sa imi vina cu straturile bune la nas. Suflu din nou multumit de mine, ma spal pe mani si ies la scandal.

De cate ori te-am rugat sa pui hartia igienica cu fata? Uite iar mi-am suflat nasul si s-a gaurit hartia in mana mea.
Iar hartia? Zice Del iritata. Nu intelegi ca nu pot sa fac asa ceva? Mi se pare o porcarie. Sa nu te mai aud cu asta.

Pesnesc. Vad rosu in fata ochilor. Adica tu iti bati joc de mine? Cum adica sa nu ma mai a

uzi? Ce sa fac, sa tac? Cum sa tac? Tu nu intelegi ca e mai bine cum zic eu? Ne-ar fi tuturor mai bine. Hartia igienica e gandita sa functioneze optim in pozitia corecta de functionare. Uita-te la reclame daca nu ma crezi cand iti zic. E logic. Si pe ambalajul ei arata asta.
Esti nebun! Du-te si te controleaza la cap.
Ba tu esti nebuna! ... Si incapatanata!

Nu. Eram amandoi nebuni si incapatanati, dar am aflat asta mai de curand. Cu toate astea ne-am mancat ficaciorii cativa ani de zile cu hartia igienica. Ca sa ajungem la un rezultat am decis ca am sa o pun eu cum trebuie daca ea nu vrea. Plesneam de nervi zilnic si gandeam ca imi face in adins sa o puna gresit, dar inghiteam. Pana la urma eu aveam dreptatea suprema relativ la subiectul asta si asta ma mai linistea. Totul a mers asa pana intr-o zi cand Luca, care prinsese deja de ceva vreme a merge in doua picioare, a intrat in baie, a apucat hartia pusa de mine cu fata si a inceput sa o paleasca cu manutele lui mici ca sa o invarta.  Era distractiv cum se invartea sulul de hartie igienica dar si mai distractiv era cum hartia se aseza blanda pe podea. Cand a terminat de derulat a luat de un capat fericit si a venit cu sarpele luuuuung de hartie igienica in sufragetie. Am inlemnit. Vazusem asta in filme, dar sa patesc chiar eu? Hartia mea igienica? Cea pusa corect de mine? Cum se poate ca una ca asta?!? Pfuaaa!. M-am domolit ca sa nu sperii copilul si l-am rugat bland sa nu mai faca asta pentru ca se consuma hartia degeaba si bla-bla. El nu intelegea. Lui ii placea doar ca poate sa invarta hartia igienica. Iar daca invarteala avea si ca rezultat hartia de pe jos era si mai bine. M-am tot scarpinat in raspar sa aflu o solutie si cand am gasit-o am inlemnit - solutia era sa pun hartia igienica cu fata la perete in asa fel incat daca o invarte catre el hartia nu se deruleaza, ci se ruleaza. Simplu. Genial. Dar era contra convingerilor mele de neclintit. Cum adica sa stea hartia invers? Dar cum adica sa dea hartia pe jos cand se joaca cu ea? Drama interioara. Haos. Contradictie. Universul meu perfect se destrama sub actiunea unor manute mici aducatoare de forta centrifuga. M-am perpelit cateva zile pana a trebuit sa recunosc ca gresisem - chiar nu exista pozitia corecta pentru hartia igienica. Eu, geniul hartiei igienice,  acceptam ca oricum am fi pus-o existau plusuri si minusuri. Nu am avut puterea sa o recunosc in fata Deliei dar macar am avut mintea sa ma relaxez si las dracului hartia sa fie cum se nimereste caci pana la urma nu conta asa de mult. Era DOAR un sul de hartie igienica.

Uite asa ne-am intins nervii ca pe coardele de chitara electrica din nimic vreo cativa ani pana cand un copil de un an jumate (la vremea aia) mi-a arata ca gresesc. Am avut noroc. Dar si mai mult noroc as fi avut daca imi deschideam ochii si vedeam dincolo de valul de furie mai devreme. Acum suntem si eu si Del mai cu antenele ridicate la nevoile celuilalt si e mult mai bine caci de multe ori dreptatea e la celalalt, el nu are valul subiectivismului pe ochi. Pentru a face asta ne-a ajutat mult un curs la care nu am vrut sa merg.

Ne tot invitau de ceva vreme Monica si Ian sa mergem la cursul lor numit "comoara din noroi", un curs pentru a comunica empatic si frumos in cuplu. Imi sunt foarte dragi ei si as merge oriunde cu ei dar numele cursului m-a speriat tare. Suna prea de secta iar ideea de curs pentru cupluri m-a dus cu mintea la terapia de cuplu despre care vazusem in filme ca se face cand sotii sunt pe cale sa isi spuna la revedere. Mi-am zis un Doamne fereste, am facut niste cruci cu limba in gura si am decis ca noi nu avem probeme, deci nu avem de ce sa mergem. Noroc ca Del a fost mai isteata ca mine si a inteles despre ce e vorba si m-a imbarligat cu tact ca sa ne ducem. Mi-a zis ca nu e pentru cupluri destramate, ci e pentru oameni care se iubesc si care vor sa invete sa comunice mai bine fara sa se certe ca chiorii pe nimicuri. M-a convins cu asta caci ma stiam expert la scos ochii din hartii ingienice. Asadar am mers.

Nu vreau sa divulg din detaliie de la curs dar a fost incredibil. Am ajuns de la ras la plans trecand prin niste chestii de mi-au zburat creierii. Pe langa asta am cu conoscut si oameni misto acolo si am si petrecut un week-end doar eu cu Del, caci plozii trebuie lasati acasa. Noi mai fusesem la un curs al Monicai si stiam ce le poate pielea dar cu asta ne-a dat pe spate de tot. Am invatat lucruri arat de simple si atat de puternice. Cand am ajuns m-a intrebat the classic "ce astept de la cursul asta". Am raspuns ca vreau sa invat sa ma cert cu Del. Nu vreau sa renunt la a discuta problemele dar nu mai vreau sa o fac ca un isteric. Cand am plecat zambeam complici si abia asteptam sa apara primul conflict ca sa il rezolvam ca oamenii maturi. Acum stim cum. ;)
Mergeti. E genial si nu inseamna ca veti divorta. Ci dimpotriva inseamna ca va iubiti si ca va pasa de multii ani care va astepta impreuna cu jumatatea voastra.

talcioc de 1 Dec - pentru Matei

Daca nu aveti chef de tancuri si politicieni, lasati va rog parada sa se desfasoare linistita pe tv si haideti la o lada de bere la Talcioc. Pe langa bere si limonada vom strange bani pentru Matei. Un baietel pe care multa lume nu il ajuta pentru ca el "nu e caz de viata si de moarte". Asa ca hai sa dam mana cu mana si sa il ajutam noi. Detalii: http://mateistancescu.wordpress.com/

Si intrarea si berea vor costa pentru a stranage bani in urna. In rest....multe lucruri foarte misto de cumparat si atmosfera haioasa cu copii si parinti.

Haideti!

Ganduri negre de parinte

Poate pe fondul unor momente mai nefericite din viata noastra din ultima vreme am prins curaj sa scriu despre chestia asta destul de sensibila - despre gandurile negre, prapastioase, apocaliptice. Sunt o persoana pozitiva si saltareata intr-un picior, ma imbrac colorat ca sa colorez in jurul meu si nu traiesc cu grija zilei de maine. Se numeste in general inconstienta, dar starea asta de fapt imi face bine la cap si karma.  
Asa sunt de cand imi amintesc ca ziceau profesorii despre mine ca sunt prea distrat, prea neatent si prea neserios. Am cantitati industriale de frici sadite in sufletul meu inca de cand eram micut dar am supravietuit bine cu ele multumita firii mele aeriene. Insa, de cand a venit Luca in viata mea s-a schimbat ceva. Au aparut ganduri noi de culori diferite. Mai spre rosu, gri sau chiar negru. E vorba de frica de a nu se intampla ceva rau cu el, cu mine, cu Del, cu parintii nostri si cu Lumea.

Sa incepem cu Lumea. Frica de Apocalipsa traieste in noi de cand ne-am nascut ca specie si nu intelegeam cum de a supravietuit atata amar de vreme in capetele distrate ale lui Homo Sapiens? Pai, prin copii. Pana sa am copil ma durea la basca de evenimente terminale. Vedeam cate un film cu sfarsitul lumii care incepea in America si tot acolo se si amana din vitejia lui Bruce Willis, luam o gura de popcorn si gata. Ma gandeam ca daca din cauza unei explozii solare din gategoria grea ne pica curentul electric vreo cateva luni e chiar misto ca bem bere pe intuneric si ne holbam noaptea la stele fara poluare luminoasa. Daca era sa pice vreun meteorit mai marisor ma duceam la Pietrosita unde beam bere si ma holbam la cerul acoperit de praf vreo cativa ani de zile. Iar daca era sa erupa cel mai afumator vulcan din Islanda nici nu ma interesa. Acum s-a cam schimbat optica. Subit, ca o leoaica ( ca doar ea isi apara puii, leul doar o arde cill out prin fata camerelor foto ale turistilor ) simt nevoia sa imi apar familia. Si daca unui cutitar as putea sa ii smulg capul cu usurinta la ceas de nevoie, in fata unei catastrofe globale sunt neputincios. Simt ca Luca si Del sunt descoperiti din punctul asta de vedere. Cea mai puternica dorinta a mea (poate este chiar un reflex ) este sa le fie lor bine si in cazul asta nu ii pot ajuta. Gandul asta ma termina. Din cauza asta am inceput sa cumpar cate o lanterna cu dinam, au inceput sa mai fie baterii prin casa, sa tin telefonul incarcat tot timpul si sa uit carne in congelator, ca nu se stie. Sunt semne clare de nebunie, dar sper sa imi treaca.

Ma mai inspaimant la gandul ca as putea pati eu ceva atat de rau ca as putea sa ii las singuri. Mamaaa, asta e si mai nasol decat Apocalipsa ca nu as mai putea face nimic ca sa ii apar. As putea incerca doar sa ii bantui ca sa ii mai ajut pe ici pe colo. Se zice ca un poltergeist puternic poate misca lucruri prin casa. Poate in cazul asta pot sa le mai duc gunoiul noaptea, sa ii mai invelesc in somn si sa le car sacosele de la piata pana la etajul 4 fara ca ei sa stie ca ii ajut. La gandul asta sunt asa amutit de spaima ca nu am putut decat sa mormai odata Deliei, cred fara nicio legatura, ca daca mor as vrea sa isi refaca viata rapid. Am vrut sa fiu sigur ca va fi cineva fizic langa ei, ca daca nu exista fantome, ce ma fac?

Cand i-am zis de refacut viata, Del mi-a cerut acelasi lucru, semn ca si in ea se lupta aceeasi monstri. In secunda urmatoare mi-am dat o palma sa ma trezesc pentru ca incepusem sa imi imaginez cum ar fi si imi venea sa urlu de durere doar asa, gandindu-ma. Evit sa ma duc cu gandul la asa ceva, dar in cotloanele creierilor mei ruleaza violent filmul asta si imi strica somnul in cate o noapte mai calduroasa. Si oricat de cald ar fi tot ma cuibaresc in sotia mea ca sa simt realitatea dormind linistita, vie si draga langa mine.

Iar gandul cel mai cumplit este ca Luca ar putea pati ceva. Cred ca frica asta o avem cu totii si au avut-o si parintii nostri. Acum ii inteleg de ce nu aveam voie departe de bloc, nu aveam voie sa traversez bulevardul, sa dau cu coasa, sa tai cu toporul sau sa ma catar in copaci. Eu le faceam pe toate astea asumandu-mi in mintea mea mica consecintele - daca trec bulevardul si ma prinde, imi da cateva palme, juma' de ora de morala si apoi sunt ca nou. Dar nu ma gandeam ca poate un oltcit (ca nu erau bmw-uri pe vremea aia) ar putea sa dea peste mine si sa fie mult mai nasol decat doua palme de parinte. Nu ma gandeam cand am trecut un pod pe grinzile de sub el, mergand ca spider man, ca pot sa cad si sa imi las parintii disperati si fara motive de mai trai. Cred totusi, ca micutii au Dumnezeul lor si cumva sunt la adapost de pericole. Problema e ca din pacate nu toti au norocul asta. Si asta ma paralizeaza de frica.  In plus de cazaturi si julituri posibile mai sunt si bolile care sunt poate mai cumplite. Aici e doar mana Celui de sus si atat. Noi nu avem nicio putere.
Nu mi se pare o coincidenta aparitia gandurilor negre in viata mea; cred ca e un fel de antrenament, o calire a mintii prin focul fricii. Acum cand viata a capatat un sens trebuie sa invatam sa il mentinem neabatut si poate din cauza asta mintea ne intareste cu doze mici de otrava. Sper ca in curand sa isi satisfaca mintea mea nevoia de masochism si sa ma lase sa traiesc linistit, fara ganduri negre.

Voi luptati cu aceleasi dihanii cand aveti insomnii? Sau aveti insomnii din cauza dihaniilor?

Postul asta e scris in memoria unor oameni si mari si mici care au plecat de langa noi zilele astea.  Si ca sa simt ca fac ceva pentru a invinge gandurile negre incerc sa ii ajut pe cei ale caror ganduri negre, din pacate, s-au implinit. Daca si voi simtiti la fel incercati si voi sa ajutati. Daca suntem multi poate invingem raul.
- Iulia trebuie sa invinga cancerul - HELP
- Stefan are Apert - HELP
- Copiii au autism - HELP
- Bibi nu mai are nimic. Bibi a scapat, departe, departe de noi :(

2 euro lui Stefan

Saptamana asta putem face ceva bun. Nu sadim un copac si nici nu construim vreo casa ci putem re-naste un copil. E vorba de Stefan care s-a nascut 99 % sanatos. Doar ca acel 1% nesanatos ii poate fi fatal daca nu se intervine chirurgical la timp. E ciudat nu? O masina daca e 99% buna nu vezi problemele. Dar in cazul lui Stefan doar 2 aminoacizi schimbati au transformat totul desavarsit.

Am plans cand am citit povestea lor: click aici

ia imaginati-va asta:

mama -  "Momentul in care l-am vazut afara a fost greu, foarte greu! Efectiv, i-am vazut prima data capul deformat. Greu de explicat in cuvinte ce simti … ."

tata - "|-        Doamna doctor cum e copilul?

-         Grav, foarte grav!"

Haideti! 2 euro = 2 beri la terasa la Diham = nici un pachet de tigari = enorm ajutor pentru Stefan