De ce se cearta parintii?

Imi amintesc ca eram la toaleta si dau sa trag de hartia igienica. Soc si groaza - sulul de hartie fusese montat invers de Del. Invers adica cu fasia de hartie coboratoare catre perete, nu catre exterior. Oftez adanc si ma apuc sa bajbai pe sub sul. Cu toate ca nu pot, eu tot incerc sa o inteleg si d-aia vreau sa ma chinui sa trag de hartia igienica chiar si asa, de la perete. Poate merge si cum vrea ea si terminam debate-ul. Hmmm. Pipai si gasesc sa trag o fasie. Incerc sa imi suflu nasul cu ea si o impaturesc in asa fel ca hartia ajunge pe nasul meu cu desenul in exterior, nu catre nas. Stiam bine ca asta inseamna ca stratul rezistent este pe partea cealalta decat imi trebuia mie dar am zis sa incerc asa ca sa ii arat eu ei ca nu se poate. Ii zic de un an cel putin ca hartia se pune cu fata, nu cu spatele. 
Suflu. Pffffffffuuu. O nara. Pffffff a doua. Na! S-a rupt hartia. Bai nene, si i-am zis: pune, domne', hartia cu fata la noi ca asa se pune. Ea, nu si nu. Ca sunt nebun. Ca nu vrea sa tina cont de un asa amanunt nesimnificativ si uite acum ce am pe mana din cauza ei. Ce naiba nu putea sa puna hartia cum se pune? Trantesc hartia in toaleta si mai trag bajbaind inca o bucata pe care o impaturesc contra naturii ca sa imi vina cu straturile bune la nas. Suflu din nou multumit de mine, ma spal pe mani si ies la scandal.

De cate ori te-am rugat sa pui hartia igienica cu fata? Uite iar mi-am suflat nasul si s-a gaurit hartia in mana mea.
Iar hartia? Zice Del iritata. Nu intelegi ca nu pot sa fac asa ceva? Mi se pare o porcarie. Sa nu te mai aud cu asta.

Pesnesc. Vad rosu in fata ochilor. Adica tu iti bati joc de mine? Cum adica sa nu ma mai a

uzi? Ce sa fac, sa tac? Cum sa tac? Tu nu intelegi ca e mai bine cum zic eu? Ne-ar fi tuturor mai bine. Hartia igienica e gandita sa functioneze optim in pozitia corecta de functionare. Uita-te la reclame daca nu ma crezi cand iti zic. E logic. Si pe ambalajul ei arata asta.
Esti nebun! Du-te si te controleaza la cap.
Ba tu esti nebuna! ... Si incapatanata!

Nu. Eram amandoi nebuni si incapatanati, dar am aflat asta mai de curand. Cu toate astea ne-am mancat ficaciorii cativa ani de zile cu hartia igienica. Ca sa ajungem la un rezultat am decis ca am sa o pun eu cum trebuie daca ea nu vrea. Plesneam de nervi zilnic si gandeam ca imi face in adins sa o puna gresit, dar inghiteam. Pana la urma eu aveam dreptatea suprema relativ la subiectul asta si asta ma mai linistea. Totul a mers asa pana intr-o zi cand Luca, care prinsese deja de ceva vreme a merge in doua picioare, a intrat in baie, a apucat hartia pusa de mine cu fata si a inceput sa o paleasca cu manutele lui mici ca sa o invarta.  Era distractiv cum se invartea sulul de hartie igienica dar si mai distractiv era cum hartia se aseza blanda pe podea. Cand a terminat de derulat a luat de un capat fericit si a venit cu sarpele luuuuung de hartie igienica in sufragetie. Am inlemnit. Vazusem asta in filme, dar sa patesc chiar eu? Hartia mea igienica? Cea pusa corect de mine? Cum se poate ca una ca asta?!? Pfuaaa!. M-am domolit ca sa nu sperii copilul si l-am rugat bland sa nu mai faca asta pentru ca se consuma hartia degeaba si bla-bla. El nu intelegea. Lui ii placea doar ca poate sa invarta hartia igienica. Iar daca invarteala avea si ca rezultat hartia de pe jos era si mai bine. M-am tot scarpinat in raspar sa aflu o solutie si cand am gasit-o am inlemnit - solutia era sa pun hartia igienica cu fata la perete in asa fel incat daca o invarte catre el hartia nu se deruleaza, ci se ruleaza. Simplu. Genial. Dar era contra convingerilor mele de neclintit. Cum adica sa stea hartia invers? Dar cum adica sa dea hartia pe jos cand se joaca cu ea? Drama interioara. Haos. Contradictie. Universul meu perfect se destrama sub actiunea unor manute mici aducatoare de forta centrifuga. M-am perpelit cateva zile pana a trebuit sa recunosc ca gresisem - chiar nu exista pozitia corecta pentru hartia igienica. Eu, geniul hartiei igienice,  acceptam ca oricum am fi pus-o existau plusuri si minusuri. Nu am avut puterea sa o recunosc in fata Deliei dar macar am avut mintea sa ma relaxez si las dracului hartia sa fie cum se nimereste caci pana la urma nu conta asa de mult. Era DOAR un sul de hartie igienica.

Uite asa ne-am intins nervii ca pe coardele de chitara electrica din nimic vreo cativa ani pana cand un copil de un an jumate (la vremea aia) mi-a arata ca gresesc. Am avut noroc. Dar si mai mult noroc as fi avut daca imi deschideam ochii si vedeam dincolo de valul de furie mai devreme. Acum suntem si eu si Del mai cu antenele ridicate la nevoile celuilalt si e mult mai bine caci de multe ori dreptatea e la celalalt, el nu are valul subiectivismului pe ochi. Pentru a face asta ne-a ajutat mult un curs la care nu am vrut sa merg.

Ne tot invitau de ceva vreme Monica si Ian sa mergem la cursul lor numit "comoara din noroi", un curs pentru a comunica empatic si frumos in cuplu. Imi sunt foarte dragi ei si as merge oriunde cu ei dar numele cursului m-a speriat tare. Suna prea de secta iar ideea de curs pentru cupluri m-a dus cu mintea la terapia de cuplu despre care vazusem in filme ca se face cand sotii sunt pe cale sa isi spuna la revedere. Mi-am zis un Doamne fereste, am facut niste cruci cu limba in gura si am decis ca noi nu avem probeme, deci nu avem de ce sa mergem. Noroc ca Del a fost mai isteata ca mine si a inteles despre ce e vorba si m-a imbarligat cu tact ca sa ne ducem. Mi-a zis ca nu e pentru cupluri destramate, ci e pentru oameni care se iubesc si care vor sa invete sa comunice mai bine fara sa se certe ca chiorii pe nimicuri. M-a convins cu asta caci ma stiam expert la scos ochii din hartii ingienice. Asadar am mers.

Nu vreau sa divulg din detaliie de la curs dar a fost incredibil. Am ajuns de la ras la plans trecand prin niste chestii de mi-au zburat creierii. Pe langa asta am cu conoscut si oameni misto acolo si am si petrecut un week-end doar eu cu Del, caci plozii trebuie lasati acasa. Noi mai fusesem la un curs al Monicai si stiam ce le poate pielea dar cu asta ne-a dat pe spate de tot. Am invatat lucruri arat de simple si atat de puternice. Cand am ajuns m-a intrebat the classic "ce astept de la cursul asta". Am raspuns ca vreau sa invat sa ma cert cu Del. Nu vreau sa renunt la a discuta problemele dar nu mai vreau sa o fac ca un isteric. Cand am plecat zambeam complici si abia asteptam sa apara primul conflict ca sa il rezolvam ca oamenii maturi. Acum stim cum. ;)
Mergeti. E genial si nu inseamna ca veti divorta. Ci dimpotriva inseamna ca va iubiti si ca va pasa de multii ani care va astepta impreuna cu jumatatea voastra.

[PUB] break stuff, break rules

Nu cred ca exista mod mai simplu sa ne cunoastem pe noi insine decat prin cresterea copiilor. In fiecare zi in care Luca creste eu mai dezgrop o parte din mine si o scot la lumina. Tot ce am ingropat nu e pierdut - incepe sa rasara din nou multumita acestui baietel mare cat un munte in ochii mei. El e pur, curat si nepervertit. El gaseste intotdeauna cele mai simple raspunsuri pentru ca totul e simplu pentru el.
Vreau sa dorm cu mama pentru ca vreau. Imi place la Pietrosita pentru ca avem curte si biserica cu clopote. El stie mereu ce vrea - vreau sa dansam, tata, si apoi sa mancam. Nu ma spal pe dinti acum, ma spal dupa masa. Mai intru de doua ori in balta si apoi ne schimbam. E incredibil cat de sigur pe el este si cat de logic in alegeri. Admir asta la el si imi doresc sa nu cumva sa dispara cu timpul puterea si siguranta din omuletul asta mic. Poate si noi am fost la fel dar ne-au ucis limitele puse de scoala, educatie sau de sistem.
Le stiti: Nu vorbi ne-intrebat! Faci asa pentru ca sa am zis eu! Trebuie sa te culci pentru ca sa trebuie! Sa nu te murdaresti pe haine! Nu cumva sa calci in balta! Nu baga mana in vopsea! Nu atinge peretii! Nu iesi din banca! Mainile la spate! Ai tacut?!?!

Am tacut. Si am stat cuminte. Mi-am inchis ochii cu mainile educatorilor mei. Ne-am pus, de fapt, cu totii manutele la ochi ca sa vedem doar ce ni se spunea sa vedem si am pornit prin viata. Am calcat poate si prin rahati pentru ca nu mai vedeam pe unde mergem. Suntem invatati sa nu mai fim curiosi, ci sa vedem "doar unde ne fierbe oala". Nu mai suntem creativi pentru ca am fost dresati sa invatam "cuvant cu cuvant" pentru ca ne ascultau la tabla. Nu mai stim sa punem intrebari pentru ca ni s-a spus de mici sa nu cumva sa vorbim ne-intrebati ca sa nu cumva sa deranjam linistea din clasa si din mintea profesorilor nostri. Nu stim sa ne distram copiii pentru ca noi nu am avut voie sa sarim in pat sau in balti iar nici ei nu au voie din inertie. Nu le dam voie sa scrie pe pereti doar pentru ca ca pe vremea noastra era greu si scump sa dai cu huma sau cu var. Calciul si huma cu mica se pastrau intacte cate 10 ani pe pereti. Doar tantarii aveau voie sa ii murdareasca cand crapau lipiti de cate vreo carte.
Acum avem totul la indemana ca sa ne schimbam si eu trag de mine ca de un hoit sa imi deschid ochii si mintea. De exemplu, pana ieri nu concepeam sa pot murdari impreuna cu copilul meu o hainuta si sa ne distram de minune. Iar mai mult, rezultatul sa fie bestial. Noroc ca celor de Pifou - printre care se numara si Del a mea ca si colaboratoare pe comunicare - le-a venit ideea sa ne dezmorteasca creativitatea si sa bata la portile limitarilor noastre din educatie. Ei mi-au trimis un body alb si o culoare pentru textile (ma rog, doua culori pana la urma pentru pentru ca mai aveam noi una prin casa). Provocarea a fost sa il desenam pe Pifou pe body-ul primit de la ei. Logo-ul firmei arata doi copii dar nu pe Pifou si s-au gandit sa il vada la fata.

Cand am gazut provocarea mi-am frecat palmele avid de portrete robot. Mai facusem acum ceva vreme portretul robot al lui Bula (http://dedigrigoroiu.blogspot.fr/search?q=bula ) si asta mi se parea "bucata de chec". O saptamana am facut schite si nu mi-a iesit nimic. Am incercat chiar sa desenez peste desenele lui Luca ca sa ma folosesc de mintea lui deschisa. Nimic. Cum puneam mana perverteam desenul. Raspunsul a venit doar cand mi-am descoperit ochii si urechile si mi-am ascultat copilul - tata, cu vopseaua asta putem picta cu mainile? Primul raspuns a fost nu pentru ca asa am fost crescut - nu bagi mana in vopsea, nu murdaresti hainele. Niciodata! Dar ia stai asa… ce daca bagam mainile in vopsea? Hmmm… si iata ce a iesit :

- un body pictat cu amprentele lui de la varsta de 2 ani si 8 luni care va ramane, cu ajutorul lui Dumenzeu, pana tarziu cand il va arata si nepotilor lui
- un copil fericit de joaca cu culorile si cu cateva pete pe fata si ochi
- un tata fericit si mandru ca si-a facut copilul fericit + o chiuveta de spalat si niste metri patrati de gresie si parchet
- o sotie fericita pentru ca a avut aproape o ora pauza pentru ca i-am facut task-ul pentru job (Pifou.ro)
- un site fericit pentru ca l-a vazut pe Pifou. aaaa…..hmmmm….adica cum ? ..ca nu apare niciun Pifou pe body, nu ? Pai nu ii apare fata pentru ca nu are si nici nu ii trebuie. Pifou este copilul nostru liber care se simte bine in hainele de bumbac pictate cum vrea el, sau murdarite cum vrea, sau rupte.
Daca veti sari cu otrava ca de ce fac reclama and stuff as vrea sa va zic ca fac asta pentru ca Pifou este unul din putinele brand-uri romanesti care are curaj si isi impune sa reziste pe piata asta de doi lei, care lucreaza doar cu bumbac de calitate pentru ca tine la sanatatea pielii copiilor lor si implicit a copiilor nostri si pentru ca numele lor imi aminteste de Pif et Hercule…pif-paf-booom!

P.S: sariti ca au black friday la bumbace: http://www.pifou.ro/noutati-personal/saptamana-black-friday-pifou

Painea verde de acasa

Nu stiu daca ati vazut Senatorul Melcilor - era acolo un copil care zbiera blocat "mamaaaa, vreaau cealaaaam". Copilul poftea la salam de Sibiu asa cum pofteam noi la banane cand eram copii. Mi s-a parut ceva normal sa pofteasca la salam caci si eu am balit la viata mea cu gandul la produsul crud-uscat. Noi mancam rar salam, parizer sau cremwursti si erau vazute ca mancarea suprema. Se zvonea ca Ceau isi impodobea bradul de Craciun cu salam si cotlete, deci foamea si pofta aveau dimensiuni delirante in copilaria mea. Noi nu impodobeam bradul cu carne, dar se gasea cate o bucata din porcul familial sa fie transformata in chestii grele pentru ficat pe care le mancam hulpavi si bucurosi la ceas de sarbatoare. Asa am crescut. A venit apoi Iliescu care ne-a dat salam si parizer la toti. Problema e ca salamul lui Iliescu era facut prin diverse cazi jegoase din zonele marginase ale oraselor. A inceput sa ne doara burta. Apoi a venit Basescu cu salamul mai gros mai frumos colorat si mai bine amabalat, cu S de la Sassssesc si basssesc. Fabricile de mezel au inceput sa duduie, dar cam in gol, fara prea multa carne. Mai mult pielite, oase si ciocuri. Salamul tot salam, dar carnea de vaca din el ba e de cal, ba e de porc, ba e zgarci. A continuat sa ne doara burta. Am ramas totusi cu pofta de salam dar nu imi mai vine sa mananc. Mai bag pitit cate o felioara din usa frigiderului ca sa nu ma vada Luca si sa nu ma blagosloveasca Delia. Salamul a devenit stigmatul meu. Ma urmareste, ma domina si ma doboara. Sunt prizonierul mancarii proaste in care am crescut odata cu generatia mea.

Pe Luca tot incercam sa il ferim de mancarea din galantare dar e greu sa gasim ceva aproape de sanatos si gustos. Am impresia ca fac trafic de droguri cand cumpar carne, pui sau oua prin parcari la ore tarzii, cand poate saracul producator bio sa isi livreze marfa. Mai mult, ca sa afli de un producator bun de branza si smantana trebuie ori sa faci parte din cluburi exclusiviste pe facebook ori sa ai pe cineva care are pe cineva care cunoaste pe cineva care POATE taie un vitel saptamana viitoare.
Despre legume nici nu vreau sa vorbesc - ori ne riscam viata cu rosiile coapte peste noapte in Dacia papuc a precupetilor, ori cumpar de pe facebook din cine stie ce cotlon rosii rare, cescute normal. Doar ca astea sunt mici si stricate sau inca nu s-au copt sau a dat mana si le-a luat mama 'reacu pe toate. Cel mai bine daca vreau o salata buna si sanatoasa de rosii este sa nu o fac pentru ca rosiile sunt otravitoare sau lipsa, castravetii la fel, ardeii sunt facuti in Turcia si sunt special triati pentru export (low quality) iar branza e facuta din lapte praf. Cred ca nici ceapa nu mai e ce trebuie, iar despre ulei nici nu vreau sa deschid debate-ul.

Bun deci ce mancam? Ah, stiu! Mergem si luam de la sibieni. Cum naiba sa mai ai incredere in ei cand sunt cu miile prin Bucuresti si vand tone de branza in orice perioada din an. Pe cei de la Minis i-am intrebat ce oi le mai dau lor lapte iarna ca sa aiba branza proaspata si mi-au raspuns dupa o pauza jenanta  "hmmmm....alea negre". Ca in banc. Am ras. Pfuai de plm! De atunci cumpar cat pot de rar de la ei. Am mai incercat si facebook-ul dar nu ma convinge. Nu ma mai conving nici rudele mele care ne-au rugat sa le cumparam cheag de la Bucuresti ca e mai bun si mai simplu decat sa il faca ei. OMFG! Nici macar in familie nu mai am sansa sa mananc o branza buna?

Si ca tot am ajuns la branza vrea cineva sa vorbeasca despre lapte? Imi e frica sa ceara Luca lapte si sa nu mai avem in congelator de la tara ca incepe sa urle daca nu il satisfac la papile. Daca e sa iau din supermarket sau din piata nu imi vine nici mie sa beau si mai bine las copilul sa tipe. Cred ca vacile astea mulse pentru marele comert sunt hranite numai cu apa ca altfel nu pot sa inteleg saracia biologica din laptele lor. Ar mai fi dozatoarele alea unde cica e lapte pe bune dar e prea departe de realitate si am renuntat rapid si la ala.

Ok, nu avem mancare dar reglam din paine. Ha-ha! Painea e mai rea ca toate: o guma de mestecat nenorocita care se lipeste de gingii si care nu poate nici macar absorbi sosul din salata de rosii (toxica, desigur). Am dat-o pe paine pave ca cica e facuta cu maia dar cred ca Maia o cheama pe mamaioza care apasa butonul la fabrica de paine. Singura paine adevarata o face o amica pe facebook cu maia, faina sare si cupthior dar costa de ne rupe. Macar p'aia o mancam si goala la cat de buna e.

Mi-a cam ajuns cutitul la os (os cumparat de la tara) la capitolul mancare - ne tot chinuim sa cumparam cate o bucatica de ceva care mai este cat de cat mai putin toxic sau comestibil. Cand nu gasim trage Del sa faca in casa tot felul de chestii in conditiile in care nu mai traim in secolul bunicii cand femeia chiar avea timp de gatit. Inteleg ca suntem multi si ca trebuie sa macam toti, dar chiar sa inghitim toate mizeriile parca nu prea imi vine.


Eh, lasa ca acum ajung acasa, ne uitam in frigider si decidem sa iesim sa mancam o pizza si uite asa se duce pe copca tot efortul nostru bio.

Noapte buna la masa va dorex!

Ah, banuiesc ca stiti mai multe ca mine. Am si eu o serie de intrebari:
- cum recunosc o rosie sanatoasa?
- cum recunosc o branza buna?
- cat de rea e carnea din macelariile bucurestene si care ar fi mai bune
- chiar nu exista mezel bun in comert? angst? avicola bacau? toate sunt de kko?
- care ar fi un iaurt sanatos?

De ce fug tatii la bere

Am tot povestit eu pe aici cum am plecat prima data la bere dupa nasterea lui Luca. Ma duceam la locul meu de baieteala dupa cateva saptamani de lipsa si schimbare totala de viata, usor detasat de grup,  dar cu mare nevoie de reconfirmare. Fugisem din turma si acum de frica celor intamplate ma intorceam sub aripa lor protectoare. Pai, de ce ma feream? Cred ca de mine, ca Luca era prea micut sa imi faca ceva.

Imi iubesc copilul mai mult decat mi-as fi putut vreodata imagina si imi place sa petrec cat mai mult timp  cu el. Se joaca foarte frumos si e o placere sa stam de vorba, ca niste oameni mari, are pareri, placeri si tabieturi. E cel mai misto copil din lume si creste frumos si usor dar sunt momente cand am nevoie sa apas butonul de pauza pentru cateva secunde. Toate lucrurile astea frumoase devin cateodata obositoare, devin prea multe si imi vine sa fug, sa dau stop cadru. Sa fie ca o expunere lunga intr-un pasaj de metrou - eu nemiscat si lumea si intamplarile sa lase doar o dara de culori amestecate pe langa mine. Simt catedata nevoia sa ma uit in gol un minut intreg fara sa ma cheme niste manute mici si dragi la joaca. Vreau uneori sa pot pleca de acasa exact in momentul nepotrivit doar pentru ca a devenit potrivit in urma unui telefon aiurea de la un prieten. As mai sta cu Delia sa ne uitam la seriale proaste o zi intreaga, chiar o zi intreaga, nu doua ore pe saptamana. As mai vrea sa vad daca ma mai pot trezi la amiaza si daca pot sa stau in pat pana ma trezesc, atat timp cat simte corpul meu ca are nevoie. Mi-e dor sa merg la Street Delivery si sa stau cat vreau eu de mult, populand orice masa de pe Arthur Verona, nu doar cele din dreptul locurilor pentru copii. Vreau in pauza aia sa pot plec cu sotia mea pe stradutele nu stiu carui oras frumos din Europa avand timp sa intarziem oricat prin vitrine si cotloane fotogenice. Vreau sa vizitez muzee inceeet, foarte incet, fara copilul simpatic si plin de viata care ne taraste in viteza catre vreun colt prea interesant pentru el. Exagerez sau poate sunt prea sincer, dar sunt momente cand gandesc exact ca mai sus - gandesc ca inversul meu. The bizarro Dedi apare cand in sacul cu parinteala nu mai e fir de rabdare. Poate nu e nimic anormal in asta, poate e doar nevoia noastra de spatiu personal. Mi-am vandut fericit sufletul sotiei si copilului nostru, dar am, cu toate astea, nevoie de spatiu de joaca. Asa cum Luca are nevoie sa se joace doar el in camera lui, asa si noi, parintii trebuie sa mai fugim din cand in cand in camera noastra.

Batalia din minti e dura. Se bate tatal lui Luca cu Dedi; se lupta bucuria de a fi cu copilul cu nevoia de a fi singur; se inclesteaza Disney Junior cu MTV2 (postul ala de pe vremeuri cu rock alternativ). Problema e ca indiferent cine castiga ma simt vinovat. Daca il las pe Luca la parintii mei si evadez cu Del in vreun loc frumos pentru doua ore ma mustra constiinta ca nu l-am luat si pe el sa se bucure. Daca dormim singuri dupa-amiaza de Duminca ne pare rau ca pe el l-am lasat la bunici si ca ne-am lafait prea hulpavi in patul gol. Cand ies la terasa doar cu prietenii ma roade ca ma relaxez asa de tare fara ai mei. Pe de alta parte cand merg la un muzeu pe care imi doresc sa il mestec in liniste si Luca trage de noi ca de un cal mort imi musc pumnii de frustrare. Cand prietenii nostri merg sa bea la o terasa in timpul furtunii plesnim de suparare ca noi nu ne permitem nebunii din astea cu copilul. Sau ma enervez (inutil) cand vreau sa imi trag sufletul de dimineata si el striga din camera lui: tataaaaa, vino sa reparaaam masinileeeee.
imediat, luca!
tttaatttaa. acum! vreau acum.   ....
Sunt chestii marunte si normale pe care le traim cu bucurie mai mereu, dar cateodata, la capatul puterilor, chestiile astea marunte devin enorme.

Cand am plecat prima data dupa nasterea lui Luca la bere am stiu ca acolo este camera mea. Am stiut ca odata pe saptamana apas declansatorul si las diafragma sa inregistreze fantome cateva ore cat creierul meu e in pauza. Am stresat-o pe Del in continuu sa faca acelasi lucru ca si mine, doar ca la mame butonul de pauza se pasa mult mai greu si doar pana la jumatate. Mamele sunt cele care isi cam pun creierasii pe locul doi, luptand din toata fiinta cu ele, cu copiii si cu viata. Daca s-ar apuca Del sa toarne cate momente de limita are pe zi am plange aci de ne-ar sari camasa. Si la fel cred ca e pentru fiecare mama. Poate din cauza asta depresiile la mame sunt mai dese si mai nasoale - nu au putere sa apese butonul de pauza pana la capat. Poate barbatii nu sunt neaparat mai nesimtiti decat femeile, ci doar se ingrijesc mai mult de ei si de confortul psihic. Eu stiu ca terasele nu sunt pline cu tati si mame care isi oblojesc psiho-frustrarile ci se perinda tot felul de specimene pe acolo dar macar, printre ei, sunt si oameni cu motiv, care au iesit in pauza – le-a sunat clopotelul si au iesit sa alerge bezmetici pe la terase. O sa ii recunoasteti dupa privirea fixa, tembela, ca la fotograf.

La voi cum e? Sunt eu prea exagerat?

foto de Constantin Opris, intr-o noapte cand evadasem in gradina.

Ziua de hangover

Unul dintre multele lucruri care mi-au dat curaj de parintie a fost faptul ca am vazut parinti cu care ne distram cot la cot, haaat pana in puterea noptii, golind mai multe recipiente de lichid bahic. Eu aveam a doua zi o durere puternica de cap si una de basketi, caci ma trezeam cand vroiam eu sau cand simteam ca imi mai trece capul. Iar daca nu imi trecea, faceam ochi, mancam ceva gras si apoi cadeam la pat din nou. Dar ce se intampla cu parintii? Ca si fizicul lor e lovit in ziua-de-dupa de dureri si stari nasoale, ca doar n-or fi din piatra. Am intrebat in stanga si in dreapta si mi s-a raspuns oarecum evaziv dar cu un zambet ciudat pe fata - sa vezi cum e cand te culci la 7 dimineata si la 7:30 te trezeste copilul sa te joci cu el... si a bagat un ranjet amar, dar oarecum mandru
Pai cum e?
Frate, iti bubuie tot corpul, dar n-ai ce face?

Eu tot nu m-am dumirit, dar am prins curaj cand am vazut ca au supravietuit parintii si la asa ceva.

Mi-a venit si mie randul sa fiu si parinte si rupt dimineata. Imi amintesc si eu cand m-am culcat la 7 dimineata si pe la 8:30 Luca sarea pe capul meu. Ma durea tot corpul si tot sufletul. Am rezistat, dar nu stiu cum, pana la somnul de dupa amiaza cand am reusit sa imi mai ling ranile. Prietenii mei se laudau telefonic cu treziri la 2 dupa amiaza dupa seara perfecta pe care tocmai o petrecusem. Atunci am arborat si eu ranjetul. A aparut pur si simplu pe fata mea - un zambet larg, superior de om care a facut razboiul si s-a intors acasa cu multe rani si decoratii. Zambet de salvator de lume, de intelept, de guru, de prea bun. Ma durea capul de plesenea cand zambeam dar ma tineam drept. Doar eram noul erou necunoscut.

Cu toate astea, tot nu prea m-am prins cum rezist in conditii de genul asta. Fizic si logic este imposibil, dar viata bate logica si fizica. Poate dragostea de copil si de sotie imi da putere. As putea sa dorm incuiat in dormitor, dar nu imi vine sa imi las sotia sa traga tot ea in zi de week-end. Asa ca din drag mi se trage si puterea. Poate asta sa fie....

Problema e ca desi vointa e mare, puterea e mica in astfel de cazuri. Durerea de cap e cateodata atat de tapana incat nu prea poti sa faci multe chestii. Asadar, daca aveti bere prin casa si vreti sa o beti rapid intr-o noapte am cateva sfaturi pentru a doua zi:
 - nu te trezi brusc si nici prea energic. Copilul trebuie sa vada ca esti invalid ca sa intre si el in modul hangover
- misca-te incet spre baie si gemi. Micutii vor fi incantati de joaca de-a Frankenstein iar organismul tau ranit va fi usurat cu cateva gemete prelungi
- nu te privi in oglinda - vei vedea un tata denaturat si asta nu da bine la orgoliu
- joaca-te din pat - pune-ti cat mai multe perne sub cap si spate cat sa pari viu si roaga-l pe copil sa aduca jucariile la pat. Daca nu merge asta arunca o minge. O va aduce. Si jocul poate continua molcom la pat. Atentie! Nu da cu mingea la capul micutului! Copilul se va razbuna si lovitura lui la capul tau scos din uz este ucigatoare.
- daca esti singur acasa cu odraslele ei sunt singurul tau ajutor, asa ca pune-i la treaba - in caz de bebelus foarte mic adoarme-l cat poti de repede si culca-te cu grija langa el. In caz de copil mai maricel si mai activ roaga-l pe el sa ti aduca papucii si sa invata-l sa isi ia singur jucariile de prin casa ( ideea de baza este sa nu cumva sa te apleci). Daca ai copil mare trimite-l prin cartier dupa zeama de varza saorma. :)
- orice faci, fa foarte incet. Lupta se da corp la corp cu orele pana la somnul de dupa-amiaza cand ai sansa sa iti mai lingi ranile. Ca sa iti fie usor e bine sa faci cat mai putine lucruri pana atunci. Deci misca-te ca ochiul mortului
- daca ai credite multe la sotie poti sa faci ceva mai simplu - se geme tare la momentul trezirii si se mormaie "maine stau eu cu el toata ziua". Asta iti va cumpara cateva ore in plus de somn.

Radem, glumim, dar cel mai simplu lucru este si cel mai bun  asa ca spune-i copilului tau ca te simti rau si va intelege. Cel putin in cazul meu a functionat.

Daca ar fi sa ne dea sotiile un sfat ar fi: Porcule, nu mai bea ca sa nu te mai plangi!
Daca ar fi sa va dau eu un sfat ar fi: Fii religios! Roaga-te la Dumnezeu sa se trezeasca copilul caaaaaat mai tarziu in ziua de hangover.

alte cateva idei sunt in primul film de la Totul despre mame. Priviti:

Somnul lui si gandurile mele

E ora 22:30 si Luca inca nu a adormit. Del se chinuie cu el de o ora si el inca mai chicoteste sau icneste. Pana acum cateva saptamani nu aveam nicio idee ce se intampla in intunericul dormitorului cand il culca. Acum, multumita lui I. avem video interfon si pot vedea si eu chinul din camera torturii. Ma mai duceam si eu inainte, sa ajut la culcarea copilului, dar simteam ca lucrurile sunt diferite cand sunt doar ei doi. Acum am fereastra mea cu infrarosii prin care privesc incetosat de puricii interferentelor radio ale interfonlui si uite asa vad adevarul. Vad de afara mai bine decat vad ei inauntru. Del sta culcata pe o parte cu fundul catre mine, adica spre camera video, iar Luca stat lipit de sanul ei. Il vad cum o mangaie cu drag pe mana si cum da molcom din picioare. Din nou pare ca mai are putin si adoarme cand iar se dezlipeste smucit de la san si incepe sa se traga de varful picioarelor rotindu-se de pe o parte pe alta. Il aud cum ingana "tata" si alte cuvinte si nume de perosonaje legate de ziua care tocmai a trecut. Ii vad ochii cum ii lucesc in lumina infrarosie a uneltei de spionat. Ochii Deliei se aprind doar cand enervata si obosita il il culege de la margine patului ca sa il re-aseze la san. Apoi se face liniste iar.

Asa trec minute bune sau cateodata ore pana pica odorul. Eu stau teoretic comod in fotoliu cu internetul in mana sau fumand linistit in bucatarie. Practic, stau ca pe ace in fotoliu privind in gol in iPad sau fumez in pozitii incomode, la geam, in bucatarie. Ma linistesc abia cand adoarme Luca si Delia iese tiptil din dormitor. Cateodata iese zambitoare, satisfacuta de o victorie nesperat de usoara iar alte ori iese ca dupa 10 reprize de lupte in  namol. In timp ce ea se chinuie acolo, eu oftez  in mine cu obida ca nu pot face nimic. Luca nu mai adoarme cu mine de multa vreme. Il mai prind cand am noroc la cate un somn de dupa-amiaza in Manduca sau mai adoarme pe mine in taxi. In rest Del e painea si cutitul, patul si perna lui.
In afara consumului interior ca ea e prinsa in dormitor, incerc sa profit de timpul ala de singuratate. In primul rand fumez tigara de seara in timp ce (trag cu urechea spre ei) ma pun cat de cat la zi cu ce se mai intampla pe FB, cu ce minunatii mai descopera cei de la Universe Today, ce mai scriu bloggerii mei preferati si ce poze a mai facut Bumbutz. Dupa tigara ma mut pe intuneric pash-pash in fotoliu, trag perdelele in soapta sa vad copacii de afara si continui lectura.

De cand avem smecheria asta de video interfon am intrat peste ei in dormitor si mi-am satisfacut curiozitatea. Sunt chiar ca o musca pe perete care poate vedea tot. Daca stau cu urechile ciulite pot sa si aud tot. A mai ramas o singura curiozitate - la ce s-or gandi ei oare? In cazul lui Luca imi e cu neputiinta sa imi imaginez pentru ca el e prea din alta lume pentru imaginatia mea deja patratita de adult. Dar Del, femeia care seamana la cap atat de mult cu mine? La ce s-o gandi timp de jumatati si jumatati de ora? Ce ii face mintea in bezna si linistea aia din dormitor? Pe pereti nu se poate uita pentru ca nu ar vedea decat ceasul proiectat cu rosu pe intunericul peretelului de la picioarele patului. De ascultat nu are decat fashaitul frichinelii lui Luca. Are doar creierii cu ea. Pana la Luca nu am fost niciodata in situatia de a sta in bezna, in liniste si nemiscat pentru o ora fara sa  incerc sa dorm. Mi se parea (si inca mi se pare) inutil si chinuitor. Ce, suntem in transee, asteptand sa adorma inamicul ca sa il atacam prin surprindere? Am tot ars gazul la orizontala dar mereu aveam ba muzica in casti, ba cerul plin de stele de la Pietrosita, ba ambele. Ea nu are nimic. Il are doar pe Luca lipit la san sau de alergat prin pat. In rest LINISTE SI ASTEPTARE.

Cand il mai puteam culca si eu pe Nedormit stateam si eu asa (mai mult de 20 de minute nu cred ca am stat vreodata). Cum se lasa linistea incepeam sa caut umbre vagi pe pereti ca sa imi imaginez forme sau ma gandeam ce sa mai iau de la ikea pentru a decora dormitorul. Era insa, asa intuneric in camera ca nu doar ca nu gaseam umbre, dar nici nu imi puteam imagina ceva colorat in camera aia. Vedeam doar idei monocrome pe pereti diformi. Mai incercam sa bat ritmuri din varfurile degetelor de la picioare dar era asa liniste ca nu vibra nimic in mintea mea. Am incercat sa inventez ceva memorabil, sa imi vina o idee revolutionara, profitand te momentul rar de liniste, dar mai departe de "buuuuuuuun, in ce domeniu sa fie?" nu am ajuns. Am stat mereu cu creierii si fizicul blocat acolo pana mi-a venit curajul sa ma ma furisez de langa copilul adormit iepureste. Toate episoadele de adormit copilul noaptea au fost foarte intense din cauza asta.

Pai bun, dar ea cum rezista? Am intrebat-o zilele trecute la ce se gandeste in fiecare seara. A ras lung cat sa isi adune de un raspuns si mi-a spus ca se gandeste ce sa ii mai faca de mancare lui Luca, ce campanii sau evenimente sa mai inventeze ( deci si ea spera la inventia suprema ). A mai mormait niste chestii dar nu am inteles nimic. Banuiesc ca se gandeaste sa fuga cat mai departe ca mereu cand iese din dormitor imi spune: mi-a venit o idee - "daca am merge noi la toamna in Paris la I. si apoi am trece si prin Germania pe la P". Sau "ce ai zice daca am merge la mare in weekend?". Si,  iata ca, acum sunt pe autostrada soarelui.
Voi la ce va ganditi in linistea serii, cand va culcati copii? La povestile pe care le spuneti? Da, voi sunteti smecheri, aveti copii mari care adorm cu povesti.

Alint

A ALINTÁ alínt tranz. 1) (mai ales copii) A netezi ușor cu palma în

  semn de dragoste; a dezmierda; a mângâia. 2) A numi cu cuvinte

  drăgăstoase; a dezmierda. 3) A face să se alinte. /<lat. allentare

  Sursa: NODEX (2002)

Era o dupa amiaza dezmortita de martie, rezolvasem cu actele lui Luca si ma inrdeptam rupt de emotie spre maternitate. Urma sa imi duc noua mea familie acasa. Pe langa valul de ganduri legate de noua viata care ma lua pe sus mai era ceva – urma sa imi tin copilul in brate pentru prima oara. La maternitate nu am avut ocazia si mi s-a parut foarte frustrant. Am facut o gramada de exercitii de imaginatie pentru momentul asta, ba chiar am exersat si pozitia si miscarile dar tot eram cacat pe mine. Del m-a rugat sa il imbrac pentru ca ea trebuia sa isi ia lucrurile si sa vina la masina. Am inmarmurit de frica. Ramasesem ca stana de piatra in hol asteptand asistenta sa vina cu copilul. Pe langa faptul ca nu credeam ca sunt in stare sa il tin brate mai trebuia sa il si schimb. Imi era frica de copilul meu.

Cand l-am atins prima data, proptindu-l pe brat asa cum stiam eu mai bine, mi-am dat seama cu ce se mananca chestia asta – cu dragoste. Din momentul ala am stiut sa fac orice si nu am mai avut frica. Dragostea ne-a dat tot ce aveam nevoie. Ne-am iubit neconditionat din prima clipa si am invatat impreuna, cu rabdare, sa trecem peste fiecare zi de bebelusie timpurie.

Mi se tot zice ca am un copil alintat. Inainte de a desfigura cu sange rece persoanele care zic asta am impulsul inutil de a le explica ca nu exista "copii alintati" asa cum cred ei. In primul rand, nici DEX-ul online nu prea tine cu indivizii astia - alint vine din latinescul allentare, care inseamna a incetini. Am fost corigent la latina dar am gasit asta pe net. Care va sa zica, alintul e legat de ceva molcom, calm, lent. Sa ii spunem mangaiere. Deci a alinta un copil inseamna a-l mangaia, nu? Pai si ce e rau in asta? Ce e rau fac ca imi mangai copilul? Ba mai mult, il pup de il tocesc. Cum ar veni, imi iubesc copilul. Asta e nasol! Nu e bine sa iti alinti (iubesti) copilul pentru ca ti se va urca in cap mai incolo.

Cam asta ne invata opinia audientei generale din Romania - copilul iubit si-o ia in cap si te chinuie. Adevarul este ca un copil inconjurat de dragoste creste mai armonios, mai puternic si mai destupat la minte si poate pune ceva probleme: se joaca mai mult, rade dubios de des, are o curiozitate constructiva (in locul lui “crede si nu cerceta”, prost inteles), pune intrebari prea multe si romanilor le e frica de asta. Un copil iubit nu intelege cand se tipa la el sa nu intre in balta, nu inlemneste in scaun la masa. El se va juca fericit cu mancarea pe toti peretii, se va arunca in toate noroaiele si va incerca orice ii iese in cale. Un copil iubit va intelege cand nu e bine sa faca ceva pentru ca i se va explica de ce nu e bine pana se prinde.

Am fost invatati de gura satului sa nu luam copiii brate cand plang pentru ca se invata asa. WTF?!?!?!?!? Asta e cel mai cretin lucru pe care l-am auzit!!!! Cum adica se invata asa? Pai asa sunt facuti – sa fie tinuti in brate. Ei isi incep viata in cele mai stranse brate din lume – pantecul ma-sii; cum sa lasi copilul fara asta? E ca si cum i-ai lua apa de la gura. Cum sa nu iei micutul ala din pat cand plange de ii sar capacele? Pana si la straini le punem o mana pe umar cand plang, d’apai copilului nostru...

Am vazut si copii ne-alintati care lovesc, striga, strica, si privesc cu ura tocmai pentru ca nu au avut libertate cand au avut nevoie. Prefer privirea tembel-senina a lui Luca cand face o boacana decat frustrarea, inghitita amar, din gatul unui copil “cuminte” chinuit fara vina lui de legile de cacat mostenite din generatie in generatie. Mi-ar placea sa invatam cu totii sa ne alintam copii din toata inima. Noi ne vom alinta copilul cat putem de mult si cat putem de “constructiv”. Nu cred ca dragostea poate face rau unui copil...deci, sariti la mangaiat! :)

Copiii stricatori

Entropia domestica

Cred ca acum trei ani au venit pe la noi niste prieteni cu copilul lor micut. Tin minte ca dupa ce a intrat in casa a si fugit in sufrageria garsonierei nostre, a tras de o cutie din biblioteca, a sarit un obiect din ea pe jos iar in urmatoarea secunda a tasnit sub birou cu obiectul in mana. Am ramas mut - nici nu apucasem sa zic salut prietenilor si deja debandada incepuse. Delia ma antrenase in prealabil ca trebuie sa fiu calm pentru ca micutii sunt curiosi si energici si pot strica lucruri. Mi-a inghetat spinarea de frica! Am urcat cat mai sus aparatele foto si lucrurile de pret si asteptam cu sufletul la gura sa imi explodeze chestii prin casa. Pe vreme aia eram deosebit de salbatic la capitolul copii. A continuat vizita prin a scoate putinele machete de masini pe care le aveam si stragand din stomac de fiecare data cand le ciocnea. Eram dement de spaima. Un mic pui de om ma speriase cum nu ma speriase nici profa de mate din liceu.
Cand a plecat am inceput sa adun disperat masinute si obiecte de prin casa facand inventarul detaliat si cautand defecte. Spre linistea mea totul era intact - fusese doar o furtuna de dezordine, dar fara victime.

Fiind singur la parinti am crescut destul de posesiv si pe alocuri obsedat de ordine. Eu nu scoteam jucariile afara ca sa nu mi le strice vecinii de bloc, ca sa nu pierd cauciucurile masinutelor de fier si ca sa nu imi sparga mingea careva. Stateam cu ele noi-noute in casa degeaba. Le mai am si acum in acelasi stadiu. Frustrarea era mare pentru ca nu aveam cu ce sa ma joc afara, dar rezistam la gandul ca le voi pastra intacte.

Au mai trecut ani si au mai tot venit pe la noi prieteni cu copii care ciocneau masinutele mele din ce in ce mai tare, eu ma ingalbeneam de frica din ce in ce mai puternic iar masinutele rezistau din ce in ce mai bine. Ori copiii se jucau cu bun simt, ori erau cu adevarat rezistente. Asta a fost prima data cand m-am relaxat. Mi-am dat seama ca dracii astia mici nu sunt chiar atat de (negrii) negri si chiar daca arunca cu chestii prin casa nu e un sfarsit de lume. Oricum imi pastrasem doza mea de incordare la intalniri de genul asta.

Iar s-a mai invartit timpul oleaca si aparu Luca care a stiut sa ma ia cu tact si rabdare pana m-am relaxat total. A trantit telecomanda de la tv putin cate putin pana cand m-am prins ca rezista, a lovit ecranul televizorului pana m-am convins ca nu omori pixelii asa usor si a trantit iphone-ul pana mi-am luat bumper. Nu a reusit nici el sa strice masinutele mele, ci am uitat noi una dintre ele la o mamica in parc. Nu s-a stricat nici combina audio de cand a inceput sa ii smulga butonul de volum incercand sa dea mai tare si nici cd-urile nu s-au stricat de la atatea palituri si balit. Pai cum vine asta?!!?! Nu era vorba ca astia strica tot? Cum de m-am linistit asa? Cum pot privi relaxat cand vad ca imi tranteste tastatura si mouse-ul pe jos si apoi le taraie prin casa? Cum de nu racnesc de frica cand da cu palmele lui mici dar viguroase in iPad incercand sa miste pozele de pe ecran? Nu stiu nici eu. Cred ca e un caz tipic de parinte educat de copil. Luca (si Del pe alocuri) m-au invatat sa explorez limitele mele si pe cele ale obiectelor. Experienta copilului meu e mai importanta decat un pixel mort sau o tastatura fara butoane.

Asta e bine, dar ce ma fac cand il scot pe Luca prin alte case? Pai acolo se complica situatia. Eu l-as lasa linistit sa trebaluiasca cum stie el mai bine stiind ca nu strica nimic dar gazdele, daca sunt fara copii, isi scot ochii din orbite vazandu-si vazele date de-a dura pe parchet si telecomanda pretioasa a televizorului trantita energic pentru a-i scoate bateriile. Cum sa fac cand alerga cu un covrig prin casa straina si lasa firimituri lipicioase in urma lui? Ce sa ii zic cand deseneaza 20% pe hartie si 80% pe parchet? Imi e greu sa ii impun limite la lucruri pe care le face de obicei fara nicio apasare. Cum sa ma uit in ochii lui si sa ii zic ca telecomanda e de fapt mai fragila pentru altii si ca parchetul se sterge mai greu de creion in alte case? Nu pot sa imi dezorientez copilul. Stiu ca par nesimtit, asa cum pareau alti parinti cand si eu eram de partea cealalta a baricadei dar nu am incotro. Vreau sa imi las copilul liber sa exploreze si sa se joace, sperand ca nu strica nimic.

Mai am o probelema - cu jucariile altor copii. Stiind ca multi sunt cu pata pusa nu prea imi vine sa il las pe Luca sa tranteasca masinile altor baieti din parc si nici sa ciufuleasca papusile fetitelor. Am vazut multe zambete incordate cand asta micu' se infrupta hulpav din jucariile altora. Asa ca mai bine ma duc pe camp si il alerg acolo, fara mutre si fasoane, fara telecomenzi din clestar si tv din coaja de ou, fara jucarii prea curate pentru a fi murdarite de altii. Sau mai bine stau acasa.

Voi cum va descurcati la capitolul stricaciuni? Apelati la guvern sa va ajute, ca la inundatii?

Non violent, fă?

In general zambesc tot timpul la copil, rad cu sotia si ne distram in trei. Avem o viata tihnita si ii multumesc Celui de sus pentru asta . Problema e cand se intampla sa intru mai fucked up pe usa si in casa sa gasesc si mai fucked up decat e in mintea mea. Asta se intampla cand and am nervii gata sa plesneasca pentru ca am fost nevoit sa stau mai mult la serviciu si eram deja la capatul puterilor iar telefonul zbarnaia ca la posta cu sms-uri de grabire ca "nici ea nu mai poate". Atunci sa ma vad!
Ma urc agitat in metrou, injur in gand intre statii pentru ca stam prea mult, imi reprim pofta de a decapita pe cei din pasajul Unirii care nu merg in ritmul meu disperat si mai bag inca o portie de injuraturi pana la Titan tot din cauza vitezei garniturii de tren. Ies de la metrou deja desfigurat de nervi cu gandul ca sunt asa de aprope de casa de parca deja aud circul care va urma. Asta se numeste ca vin cu capsa pusa. Energetic vorbind, vin acasa carand dupa mine toata mizeria acumulata de la toti colegii de serviciu plus cativa gigawati acumulati de la Del + Luca, prin telefon. Cand intru in casa suntem toti deja gata de bataie.
"Hai ca nu mai pot, mai ia-l si tu. Nici pipi nu am apucat sa fac". Nici nu termina de spus asta, il abandoneaza pe Luca si fuge catre baie. Pentru capul meu terci de la ora aia asta este o declaratie clara de razboi, desi nu e decat o taiere grava de pisare. Vezica nu are minte si se pare ca nici eu, pentru ca incep imediat sa imi vars raul pe ei.
Ma duc catre usa baii si zic raspicat cu vocea invers, in raspar: "Ce a insemnat asta? Nici nu intru bine in casa si mi-l si arunci?". Luca era deja cam pus pe treaba si cum simte ca plesnim, plesneste si el. Incepe sa strige "maaaamaaaa" si sa dea din toate membrele. Il pun jos, el sare cu pumnii in usa de la baie continuand sa urle. Del iese desfigurata de furie si imi maraie un "esti nesimtit" foarte apasat, smucind si plodul in brate ca sa il calmeze. Desigur ca Luca simte furtuna si ploua si el. Ploua cu lacrimi si urlete, eu traznesc cu magarii gratuite la adresa Deliei, ea pareaza cu tunete de aparare si cu grindina din priviri. Si asa "plouam" (nah, ca am reusit sa il conjug, imi mai ramane sa incerc si " a oua":) ) vreo jumatate de ora pana fluviul de frustrari isi micsoreaza valtoarea. Oricum, seara e stricata desavarsit.
In plus, fata de dialogul cretin plin de rautati mai e ceva care nu iese la suprafata: lista de porniri reprimate. E bine ca sunt reprimate, caci altfel am fi ca in jocurile de pe PC. Cea mai comuna pornire este sa dau cu el de pamant cand zbiara aparent fara motiv, sa mai dau odata cu el de pamant cand zbiara mai tare dupa ce zbiara, sa dau cu ea de pamant pentru ca e la fel de nervoasa ca mine. Banuiesc ca tot asta simte si Del. Va imaginati ce ar iesi daca nu ne-am reprima asta? Va imaginati ca unii nu si le reprima?
Oricum, cand am ajuns in momentul violentei imaginate din timpul furtunilor de nervi este deja cam prea tarziu. Cred ca putem evita chiar si furtuna. Sunt de acord ca energia nasoala trebuie sa iasa pe undeva, oala minune numita familie trebuie sa scoata aburul pe la supapa, dar cred ca se poate si fara sa iasa puroi. Nu puteam eu sa intru zambind in casa si sa inteleg ca Del e la capatul puterilor iar ea sa inteleaga ca si eu sunt supt de o zi grea la serviciu? Apoi ne pupam si leneveam psihic toata seara. Pai, puteam. Dar nu era asa usor ca o cearta.

Deci unde e adevarul? Imi e clar ca la noi nu este. Vad asta pe chipul copilului care cand ne certam priveste ca la tenis, cand la unul cand la altul. Cateodata striga si el sau, cand e el mai matur decat noi, incearca sa ne momeasca cu jucarii ca sa incetam. E clar ca nu ii face bine sa vada nervi iesiti pe gura si nici noua nu ne prieste episodul. Deci ce e de facut? Mergem la cineva care stie.  Exista un curs de comunicare non-violenta pentru parinti, in cuplu, iar acum exista si pentru tati.
http://www.nonviolenta.org/cursuri/superdad-bucuresti

Banuiesc ca acolo putem invata sa transformam kilowatii de nervi in lumina curata. Eu sunt curios si as incerca cursul. Daca vreti si voi aveti grija ca in cazul cursului pentru tati: "Vom crea un mediu sigur şi plăcut exclusiv pentru taţi. Vom învăţa prin exerciţii, jocuri de rol, discuţii şi împărtăşirea experienţei personale. " Eu inteleg ca mediul sigur si exclusiv pentru tati este ori o carciuma ori vreo toaleta mai dichisita. :)

Cill out!

Cand sotia nu-i acasa 3

Au trecut ani...an, mai bine zis, si copilul creste vertiginos. Acum merge, alearga, se joaca cu mingea si vorbeste in continuu. De ceva vreme mai si canta - refrenul de la Uglier than Patti Smith ( care e cu "aaaaa. Aaaaaa") si "ai ai aie" Puerto Rico a doamnei Vaya Con Dios. E din ce in ce mai simpatic si noi ne topim de dragul lui. 

E lesne de inteles ca acum e mult mai haios sa raman singur cu copilul. Incepem cand iese Del pe usa si o tot tinem langa cu "pa mama" ca sa se prinda boracul ca ii pleaca muma si ca ramane cu ta-su. Cum am incuiat usa se intoarce spre mine trage un zambet larg si pleaca chiaun spre sufragerie, cu mainile ridicate deasupra capului, balambanindu-se ca un betiv isteric. Se opreste in cadrul usii o secunda pentru a-si alege tinta. Scaneaza toate jucariile aruncate prin camera, alege masina gri cu o roata lipsa, zambeste, zice catre mine "brrrmm brrrmmm" si " aaaammm-aaaam" in semn ca a turat motorul imaginatiei la maxim si sare pe saraca jucarie. O taraie, o arunca, o priveste, mi-o da de cateva ori mie ca sa fac ceva interesant cu ea si apoi se opreste brusc.
- mama!
- lasa pe mama. Esti cu tata.
- tata!
- asa taticule, esti cu tata
- mama!
- ti-am spus, lasa pe mama pentru ca e plecata. O strigam cand vine
- mama!!!!
In mod normal ar trebui deja sa ma panichez pentru ca pentru cateva minute se blocheaza pe ma-sa. O tot striga si vine la mine sa ma implore sa i-o dau pe Del. Ma trage de pantaloni, se lipeste de mine si ma priveste gales in ochi. "MAMA!". Ma termina - o striga cu atat drag si jale incat imi vine si mie sa o strig. Sa o strig si pe Del si pe mama mea. E jale mare!

Trec, deja invatat, peste primul episod de "mama" si revenim la joaca. E delicioasa joaca cu copilul meu. Sunt bombardat de tot felul de ganduri. Cel mai puternic este: OMFG, eu chiar am copil, care chiar a crescut si cu care chiar ma inteleg. Ii cer sa imi aduca "capaca" de la cutia colorata pentru ca sunt batran si amortit si el executa. Imi cere sa il ridic sa vada pozele de pe pereti pentru el e tanar si mic si eu execut. Il intreb daca vrea muzica si el imi raspunde zambind "Aaa-aaa" si pleaca hotarat sa smulga butonul de volum de la combina. Imi pune mintea pe bigudiuri cand imi da tot felul de jucarii ca sa fac chestii interesante cu ele - imi intinde jucaria si asteapta cu ochii mari sa fac ceva. Eu incep mintenas sa fac tot felul de dialoguri intre masini si catel, sau imi pitesc vulpea pe sub tricou ca sa o traga el incantat de coada sau ii explic cine si ce canta pe fiecare CD pe care il trage hulpav din masutza TV. Daca imi da vreo jucarie cu care nu stiu ce sa fac incep sa bat cu ea in ceva si o dam percutie - cu asta nu dau gres niciodata. :)
Alt gand este: cum o sa fie peste cativa ani cand vom sta ca acum? Ce vom vorbi? Cu ce ne vom juca? Oare o sa rupa iDevice-urile sau voi fi in stare sa ii trezesc dragul de natura si nu doar de lume virtuala. Oare voi avea bucuria sa cand impreuna cu el diverse cantece la chitara? Sau, mai mult, va canta si el?

Si tot asa, timpul trece frumos. Dar daca primul hop a trecut relativ rapid cu luat in brate, explicat si apoi indreptat atentia catre catelul care se vede pe geam; al doilea e mai delicat. Trebuie sa ii pun CD-ul cu Traum, sa cant, sa ma veselesc si tot cu catelul pe geam terminam. Cateodata, daca e momentul prea greu bag o serie de baloane de sapun si se rezolva.

Mai nasol e la criza numarul 3 cand nu prea mai e nici catel pe afara ca sa i-l arat si nici nu prea il mai intereseaza subiectul. Nici baloane nu mai vrea iar de muzica cred ca e deja satul. Acum CHIAR o vrea pe " maaamaaaa". Cateodata il mai calmeaza baia pana vine Del, saraca, intr-un suflet de la sedinta de redactie. Cateodata plange pur si simplu desi e consolat in toate felurile de mine. Cred ca si eu ma cam agit in momentul ala si d'aia devine critic. In orice caz, avem de progresat cu totii la capitolul asta. Aseara, de exemplu imi venea sa ma iau la bataie de mila cand lua fiecare bluza a Deliei din pat si striga cu obida "maaamaaaa". Curgeau lacrimile ca la crocodil pe fatzuca lui mica iar in mine se ciocneau drezine, cum zicea un autor necunoscut dintr-o carte cunoscuta. Ma blocasem. Nu stiam ce sa ii mai zic. Eram de acord cu el ca vrea la maica-sa, dar ma avea doar pe mine atunci. Eram blocat. Am deblocat situatia fugind cu el in carut la terasa. L-am pacalit cu bautura de data asta dar cateodata nu merge asa de simplu. Sunt seri cand stau cu ochii pe Find My Friends (aplicatia de pe iphone) ca sa vad cum se apropie Del de casa cu taxiul sau metroul. Stau si numar minutele si suspinele copilului pana vine ma-sa. O vad cand se apropie si deplasez copilul catre usa:

- Uite taticule, mama e aprope de casa. E la blocul vecin. Hai sa o asteptam la usa.
- Mama
- Da, mama vine acasa
- Acacca
- Da, acasa.
- Mama acacca.
Se prinde ca urmeaza alinarea si incepe sa traga de interfon de la mine din brate. Cum aud pasi pe scari deschid usa si fata micului cracanat se lumineaza. Cand o vede pe Del e in al 9-lea cer - rade din tot sufletzelul lui si striga fericit "mama-mama-mama" si "app-thie" (Lapte). Se reuneste familia fericita; o intreb cum a fost; ea ma intreaba cum a fost si ne continuam seara linistitita pana la culcare. Nu prea ii zic totul Deliei ca sa nu iasa stresata data viitoare, dar daca spiritele se linistesc, ce rost mai are?
Noua ni se pare ca in serile astea Luca adoarme mult mai greu pentru ca nu vrea sa o lase pe Del sa plece de langa el. I-a lipsit tare si vrea sa se sature de ea. Imi e drag de ei cand ii vad cat de lipiti sunt, dar sunt si intr-un fel gelos. As vrea si eu momentele lor calde si traite asa intes, dar eu nu am tzatze si nici nu l-am nascut - eu am burta si in timpul nasterii fumam in curtea maternitatii.

In afara celor 3 crize ne simtim bestial. Cantam, dansam, ne pupam si vorbim vrute si nevrute in cele 3 limbi pe care le cunosc pentru a obisnui copilul cu graiurile Pamantului. Ma uimeste cu noi cuvinte, cu noi skill-uri si cu bucuria si voiosia din el. Imi place la nebunie sa stam ca baietii - e timpul nostru pretios. Crestem impreuna in momentele alea.

Ce n-am povestit acum e ce se intampla cand iesim afara, ca doar n-om sta doar in casa pe vremea asta misto....dar asta in episodul urmator. Pentru cei cu ecrane alb-negru: ati urmarit "cand sotia nu-i acasa 3"

Pe cine vărsăm furia?

Aprind o tigara cu chibritul plin de stropi de ulei de langa aragaz, dau drumul la hota si ma holbez incruntat in intunericul din vecini. Stau cu picioarele drepte, infipte in podea de parca astept sa ma loveasca cineva si trebuie sa ma apar. Fumez, chiar daca stiu ca nu ma calmeaza - tigara nu m-a calmat niciodata, mi-a dat doar timp de gandire. Acum ma prind ca tocmai am stricat seara in casa.

Va tot indrug verzi-uscate aici despre cat de frumos este sa ai copil. Este, cu adevarat, cel mai frumos lucru din viata, cel mai implinit sentiment si cel mai intens. E o viata rasa toata, plina de joc si de cantec, de zambete complice cu puradelul, de caldura de asternut aglomerat si de mangaieri prin somn. E tare frumos! DAR...Radem, glumim, si la un moment dat ne mai si enervam. Nu puneti fața asta! Stiti bine ca se gasesc motive: ba te-au tinut prea mult la serviciu si ajungi plin de nervi si scarba acasa, ba ai pur si simplu curul in sus in ziua aia pentru ce e prea frig afara, ba esti frânt de oboseala si azi chiar nu ai chef de țipete si de plansete. Se intampla zilnic cate o mizerie sa te dea jos de pe cal si sa iti vina sa dai cu basca de pamant. Copilul vine cu energie buna in viata noastra si gasim resursele necesare sa ne luam basca din țărână si sa ne suim inapoi in șa. Asta mi se intampla cam in 99% din cazuri. Excelent! Dar ce fac cu ala 1%? Ce fac cand intr-o zi la cateva luni chiar nu mai am baterii ca sa continui sa ma tot sui pe cal. Ce ma fac cand imi vine sa dau cu cineva de pamant? Inainte era simplu - daca ma enerva cineva muream cu el de gat, daca ma enerva Del ne frecam creierasii pana ne calmam si ne racoream amandoi. Acum cu cine sa mor de gat? Ce vina are Luca ca are si el o zi proasta ( in general in acelasi timp cu noi pentru ca energiile circula libere in Univers). Cum sa mor cu el de gat? Cum sa dau cu el de pamant? El stie doar ce e dragostea. Despre nervi si vărsarea lor inca nu a invatat. Bun, dar eu ce fac cu nervii mei?

Cred ca toti parintii sunt tentati sa isi verse fizic nervii pe copii. De aia vezi copii cârpiti peste gura, ceafa, trasi de urechi sau cu șuturi in cur. E oribil! Oricat de enervant sau de vinovat ar fi tot nu vad cum sa iti lovesti copilul. Mai periculos ca lovitura mi se pare jignirea si rusinea care ramane in sufletul copilului dupa bataia incasata. Avem deja cateva generatii terminate de batai si pedepse umilitoare. E cazul sa ne oprim aici.

Corect, dar eu ce fac cu nervii mei? Cel mai la indemana om este Del, saraca. Din pacate ajung sa ma supar pe ea chiar daca nu are nicio vină. Chiar daca stiu ca e cocoșată psihic tot ii mai dau si frustrarile mele sa le care. Treaba asta nu prea are logica, dar macar la ea pot țipa, ea poate striga, ne putem manaca ficatii intre noi - luptatorii de cursa lunga. E nedrept si inutil sa deviezi frustrarile catre cel drag si nevinovat de langa tine. Poate pe moment iti satisfaci nevoia de a arunca cu piatra in cineva, dar cand te prinzi ca cineva-ul e nevinovat te enervezi si mai tare.

Am fumat tigara pana la filtru ca sa imi duc firul gandurilor pana la capat. Nu m-am calmat. Dar mi-am dat seama ca nu Del e vinovata si nici Luca. Am cautat in blocul de vis-a-vis alti vinovati. Nu am gasit nici acolo - se uitau cu totii la televizor, nevinovati, neinteresanti, nepregatiti pentru cat aveam eu de luptat. Mi-am aruncat apoi toata scarba pe serviciu, l-am invinuit pentru tot ce se putea. Serviciul e un mecanism social; el poate duce duce orice. Mi-am batut toti sefii in gand, ia-am bagat pe rand in p***a mamii lor. M-am amarat si mai tare.
Cand m-am trezit mi-am luat ipad-ul, metroul si m-am apucat de scris.

 Voi pe ce va varsati nervii? Rețete?

cine canta? si ce?

Am tot auzit din gura multora ca barbatul este stalpul casei. Acestia isi loveau puternic cu caramida in piept spunand replica plina de mandrie si putere. Ii si vedeam cum parca gemeau de la greutatea acoperisului de tigla in timp ce savurau vorbele de barbatie. Problema e ca in general ii trada damful de acool ieftin, sudoarea ne-sapunita si graiul vorbit prea tare. Cand vedeam un personaj de genul asta
spunand ca in el se sprijina familia parca ceva nu se lega. Eram eu
copil credul, dar parca nu inghiteam barbatzia asta servita la carciumi sau aniversari. Asta pentru ca modelul meu de barbat bazat, desigur, pe barbatii din familie imi arata ca, de fapt, barbatul este in general un sprijin pentru femeie si nu pilonul central. Eu cam vedeam mamele carand toata structura unei case in carca. Barbatii, in viziunea mea, incuviintau cu drag si executau linistiti ce venea de la varf. In limbajul
țuico-cârciumist s-ar spune ca ar "canta gaina". Mi-am asumat, se pare, si eu lucrul asta si las gaina mea sa cotcodaceasca linistita ( ca stie ce spune) iar eu mai trag cate un cucurigu asa de dimineata pe racoare de control.

Dar totusi ce s-ar intampla daca ar canta ta-su la noi in casa? Trebuie sa imi pun intrebarea asta pentru ca am sa fi acuzat de lame-arism, poponarism, si aste ism-uri de 2 lei daca ma las condus fara lupta. Eu sunt un sot si un tata implicat dar asta nu ajunge. Se pare ca avem limitarile noastre tehnice ca barbati. Oricat ne-am incorda creierul nostru perfect tehnic tot n-am putea face multe lucruri.

In primul rand cred ca, daca n-ar fi Del sa ia decizii, Luca ar umbla in fundul gol prin casa. Nu am nici cea mai vaga idee cum sa imbrac copilul. Stiu din cititelea ca si omuletul de langa noi trebuie sa fie imbracat cu acelasi numar de haine ca si noi. Pai eu nu pot cuantifica asta pentru ca un body de bebelus nu se compara cu un tricou de adult. Care e mai gros? Daca eu am un tricou pe mine insemana ca el poate
avea doar un body? Sau un tricou bumbac = doua body bebelus? Pai si cum sa ii pun doua body? Eu m-am blocat la primul strat de haine – nu pot aproxima cat de calduros este nenorocitul de body. Apoi urmeaza tot felul de strampi ( Luca, taticule, imi pare rau ca trebuie sa porti strampi. Si eu am fost umilit de prezenta lor sufocanta si plina
de mancarimi inca de la prima amintire a mea. Nu uit cele doua cusaturi de pe fund si cum partea de pe picior mi se labartza mereu si o calcam in picioare. Din motive ce nu tin de mine treci si tu prin acelasi chin). Nu pot cantari oportunitatea purtarii de strampi. In primul rand pentru ca ii detetst si in al doilea rand pentru ca aduc prea
tare a ciorapi de dama. Ca atare doar o dama poate sa descearna in privinta asta.
Fiind iarna, mai urmeaza tot felul de pulovere combinate cu tricouri, polare sau hanorace. Peste, vine o geaca sau un combinezon rosu de la hiphip.ro ca sa merga cu manduca. Eu privesc uimit la ghemul ala de haine si nu inteleg cum a ajuns pe copil. Partea buna este ca lui ii este bine. Eu l-am luat odata afara si am calculat: blugi + chiloti = pantaloni + scutec. Check! Tricou + geaca = body + tricou (bonus) + combinezon polar. Check! Cand m-a vazut Del cum am imbracat copilul dadu sa lesine.
- Pe frigul asta tu il iei asa subtire imbracat?
- ...
- tu vrei sa raceasca?
- ...
- nu esti sanatos la cap!
- dar mie nu mi-a fost frig - lovesc cu coada logicii mele de aur.
Noroc cu stalpul din dulap!

Dupa imbracaminte urmeaza alt lucru vital. Mancarea. De la 6 luni am inceput diversificarea cu Luca. Si la capitolul asta sunt lemn. Eu am radacini prea adanc infipte in tarana satului unde am crescut si mai departe de carnati, slana si branza nu prea vad. Oricat as citi sau as experimenta, tot la branza cu rosii si ceapa ma intorc si tot cu carnatul imi fac plinul. Exista o legenda pe care mi-o povestesc ai mei de fiecare Craciun: cica la primul meu Craciun din viata (aveam vreo 8 luni) am poftit foarte tare la sarmale si carnat. Se spune ca mi-ar fi dat sa gust. Dupa cum, in functie de an, ba mi-au dat sarmala, ba carnat m-am prins ca in cel mai bun caz mi-au dat sa ling alimentele si de fapt nu mi-am inceput declinul alimentar inca de la varsta aia. Am mai asteptat putin.
Oricum, se pare ca sunt blestemat de mic la porcarii. Deci, ce sa inteleg eu din piure de fructe? Nu am zis asta niciodata dar credeam ca se fierb fructele (ca si cartofii) si apoi se paseaza cu tel-ul. Dubios... Sau de ce sa fac supa crema? Nu e mai buna asa cum e? Cel mai rau lucru este ca bebelusii trebuie sa manance toate mizeriile de fierturi fara gust. Pai cum sa nu pui tu un fir de sare, niste piper, doi cilli si niste porc? Cum sa flencane leguma aia de o consistenta bizara si fara de gust? Asta cred ca se intreaba si Luca pentru ca se uita chiorash la mancare, apoi la mine, se stramba si arunca morcovul fiert pe jos. De ceva vreme a mai crescu,t si Del ii da si din mancarea noastra - paste, cotoare de pizza, cartofi fierti cu ulei de masline si balarii etc. Incepe si Luca sa zambeasca. Daca ar fi fost dupa mine ar fi crescut cu salamul de Sibiu intr-o mana si cu slanina taiata foarte fin (ca e copil) in cealalta. Nu as fi putut trece peste faptul ca si el e om si ca mancarea trebuie sa fe asa cum imi place si mie. Nenorocul lui ar fi fost ca eu mananc numai mizerii. Noroc cu stalpul nostru din bucatarie pentru ca ne creste puiul sanatos!


Nu v-a ajuns? Urmeaza somnul. Daca era dupa mine as fi lasat copilul sa se culce cand vrea el. Am tot citit despre somn dar nu pot intelege cum se poate sa iti fie somn si sa nu te culci? Mintea mea de pasare de noapte nu poate cuprinde taina somnului regulat si anticipat. Eu ma culc cand imi pica ochii in gura fara sa plang 30 de minute. El de ce nu face la fel? Desigur ca sotia are mult mai multa minte ca mine si manuieste creierii copilului catre somn mult mai bine. In felul asta avem un copil sanatos si odihnit. Noroc cu stalpul din dormitor!

Ce a mai ramas? Baia. Acolo eu sunt stalpul. Baia e treaba mea si sunt mandru de asta. Oricum se stie ca buda e templul barbatului, deci era normal sa fiu zeu in camarutza aia.

Pe hol tot sotia sprijina totul pentru ca acolo e masina de spalat si chiar daca imi dau silinta sa inteleg cum se combina culorile si materialele tot nu inteleg nimic.

Concluzia mea? Femeia e stalpul casei, barbatul e acoperisul iar copilul este...casa.

Schimbarea la fată - cine e femeia de lângă mine?

Prima data i s-au schimbat ochii. Aveau o lumina frumoasa, venita de nicaieri. Aflase abia de cateva saptamani ca e insarcinata si Del deja incepea sa infloresca - se preschimba intr-o alta floare mai frumoasa si mai elastica. Sotia mea se metamorfoza. Eu asistam mut (si fericit) la toata evolutia asta. La mine se schimba doar cantitatea de griji din cortex in timp ce ea se reinventa. Ma simtem lasat mult in urma.

Pe langa faptul ca devenea mai frumoasa ea se facea si mai puternica. De cand am cunoscut-o era mama tuturor bolnavilor - cu trusa de medicamente in geanta, gata sa vindece orice durere de cap pornita de la bila sau de la stomac. Baga anghiroale cum bag eu tigari si antinevralgice cum baga baietii seminte pe stadion. De cand a incoltit insa, bobul ala de copil in burtica ei, Del nu mai simtea nevoia de pastile, nu o mai durea nimic, nu i se mai facea greata (culmea!), nu mai acuza lesin de nemancare (iar culmea!) si nu mai stia ce e aia sa iti fie frig. Sotia mea devenise the iron woman. Plesnea de sanatate. Ma uitam chioras zilnic la ea.  Asteptam sa cedeze si sa revina pishpirica bolnavicioasa pe care am cunoscut-o. Deja parca nu mai aveam nicio putere in fatza ei.

Au urmat sanii. :) aici nu comentez. Cred ca orice tata zambeste larg cand vine vorba de marirea sanilor sotiei. Uitam de fapt cu totii ca sanii sotiei nu mai sunt pentru noi. Ei sunt ai copilului si noi iesim in pierdere rau de tot la capitolul asta.

Odata cu evolutia sarcinii si cu hormonii jucausi s-a schimbat din nou ceva in privirea ei. De data asta privirea a devenit mai incetzoshata. Mai goala. Parca se vedeau rotitele cum se invart in gol. In timpul sarcinii si alaptatului hormonii dau tare cu barda la radacina neuronilor femeii si le cam darama sinapsele. Mai pe scurt, viitoarele mame se prostesc subit. Socul a fost mare pentru mine. Nu intelegeam cine e fata asta cu ochii mari si prostutzi de langa mine. Tocmai sclipirea m-a atras la Del si acum devenise asa neindemanatica la cap ca ma bufnea rasul:
Dand sa plecam din casa o intreb in holul garsonierei in timp ce ma incaltam
- Del, ai o guma de mesecat?
- Nu
La lift:
- Dedi, ai o guma?
- pai cum sa am?! Nu ti-am cerut eu adineauri?
- aha...
In fata blocului
- Dedi, ai o guma?
- :))))) tu faci misto de mine?
- nu. De ce?
Cam asa arata sotia mea in pragul nasterii: neuronii praf, zambet fericit dar tampitzel din cauza neuronilor sleiti, sani mari, cu temperatura corpului cu cateva grade mai mare si sanatoasa tun. Who the fuck was that woman?

A urmat apoi nasterea.
Cu toate ca ii ieseau multe fire si tuburi din corp si ca era sfarsita avea totusi victoria scrisa pe chip. Ochii ii luminau cald si zambetul era mare cat tot salonul de post operatoriu. Era un zambet pe care nu il mai vazusem la sotia mea. Era un zambet care amesteca toata puterea si dragostea din univers. Mie imi tremurau inca picioarele dupa aflarea vestii ca a nascut si ea parea stapana sigurantei si a emotiilor. Cand m-a vazut a inceput sa planga, dar si plansul era un gest de putere si nu de slabiciune. Aveam in fata ochilor cea mai puternica femeie din lume care de 10 minute era mama. Atunci am vazut prima transformare profunda a sotiei mele. Devenise Mama lui Luca. Asta e un lucru greu de digerat - acum ai o sotie numai a ta si in cateva momente ea devine mama. Pai bine, dar eu al cui raman? Nu se pune problema de gelozie pe copil - el este cel mai important si el trebuie sa aiba totul. Suntem cu totii de accord aici – e instinctiv. Dar chiar sa ne ia si sotiile? Ea era femeia aia care era pusa deoparte doar pentru mine. Acum este in primul rand mama si apoi, cand mai are timp si energie e sotie. Cam intre 21:00 si 23:30. Asta am simtit in primele saptamani de viata ale lui Luca. Apoi m-am oprit din invarteala si m-am linistit. Am acceptat.

Privind acum la ea si la mine imi dau seama ca este un mare dar ca ele se pot transforma. Eu simt ca am ramas unde eram inainte de Luca. Parca am ramas cu un tren in urma si acum incerc sa combin garile cumva ca sa il ajung din urma. Del este parinte prin definitie; de parca ar fi facut asta din totdeauna iar eu invat timid din prima banca, ridic doua degete, rosesc si tac.

Dragostea e primul lucru care rodeste mai tare in inimile parintilor cand apare boracul pe lume. Asta simt si eu si ea din plin. Asta nu ma mira. Nu ma mira nici instictul matern care a venit peste noapte la Del dar ma uimeste rabdarea pe care o are. Inainte era o fiinta normala - isi pierdea rabdarea de cate ori psihicul nu mai facea fata fizicului sau de cate ori ceasul se misca prea incet. Acum nu cred ca mai are notiunea de timp sau de limita fizica pentru ca altfel nu imi explic cum poate.
In serile cand Luca e agitat nu conteaza ca mie imi este gandul sa adoarma copilul mai repede pentru ca noi sa continuam sa vedem filmul inceput, nici ca se incalzeste apa din paharul lasat nebaut pe masa cand a inceput Luca sa urle, nici ca se face prea tarziu sa mai vedem tot filmul. Nimic. Ea a aruncat copilariile la gunoi si este mama pentru copilul ei. Pai de unde a aparut fiinta asta asa de responsabila? Parca eram echipa perfecta de iresponsabili...
Cine este doamna asta de langa mine? Ce ma fac cu ea? ...cred ca stiu...am sa o iubesc si mai tare.

Emisiile din TV

Zicea Marilyn Manson intr-un cantec ca "God is in the tv". O fi stiut el ceva ca parca prea se uita lumea la cutia aia controversata. Si noi mai aruncam cu ochiul ca oamenii din cand in cand, in parelel cu serialele pe care le mestecam domoli in spatiul virtual. Inainte sa se nasca Luca ne permiteam luxul sa ne uitam doar la Discovery science (mai mult eu), la stiri (in timpul mesei), la Seinfeld (si Friends, in functie de ce reluare se dadea la tv) si la restul de emisiuni mai istete de pe la tv (mai mult ea). Aveam, desigur, si unele scapari de genul "schimb de mame" si "nunta de vis" ca orice cuplu dus cu capul. De cand a venit Luca pe lumea televizorului color LCD s-a cam schimbat meniul nostru tv.
            Primele zile ale copilului au cam coincis cu debutul "Romanii au talent". pfua! Ce mai freamat, ce mai zbucium! Legati fiind de borac si de statul in casa deodata emisiunea asta a devenit ca o iesire la spectatcol, ca o petrecere cu lumina, muzica si multa lume. Stateam ca doi tembeli in pat, cu copilul pe noi si radeam si ne bucuram ca la circ. Doar ca ne manifestam in soapta si intuneric ca sa nu tulburam somnul lui Luca si al neuronilor nostri. I-am comentat pe toti concurentii ca la scara blocului, am trait emotiile lor - pentru ca ale noastre erau prea intense si legate de copil, ne-am bucurat la fiecare victorie meritata si ne-am suparat la fiecare vot de cacat al publicului. A fost delir in fiecare seara cu "Talent". La emisiunea aia faceam baitza creierilor nostri, ii spalam cu namol media care ne placea la nebunie. Emisiunea se transformase in eveniment. Asteptam cu zambetul inca de dimineata sa inceapa.
            S-a terminat si cu "talentul", ne-am scarbit de alegerea publicului pentru castigator, am scuipat apasat in sinea noastra si am mers mai departe. A urmat o perioada cam slabutza pentru emisiuni-eveniment, ne-am retras in the usual "apropo tv", "romania te iubesc" si seriale online, Luca a tot crescut, vara a trecut, terasele s-au inchis, dar a inceput "Vocea Romaniei" si "Dansez". Moaaamaa. Doua super-productii in acelasi timp!? Lesiin!
            Nu ma mai uitasem la "dansez" decat episodic; cate un dans sau doua pe sezon cand se mai vedea cate un sân de vedeta si ma chema Del sa vad si eu. Acum am vazut de vreo doua ori aproape toata emisiunea, cu emotii, cu sufletul la gura, cu analiza in cuplu despre cazurile slabutze de data asta si cu distractia tot la volum mic si obscuritate ca sa nu se trezeasaca Luca.
            Cat despre "Vocea" sa nu mai zic cat de mult ne place. Mai ales ca noi urmaream pe vremuri pe M6 "Nouvelle Star" - o emisiune cam ca vocea, dar mai misto. Problema e ca marțea eu de obicei ies cu baietii la carciuma dar savurez reluarea de duminica cu aceeasi pofta ca live-ul. Sa ne vezi cum ascultam la tv ca niste patroni de casa de discuri, ne dam cu parerea, auzim note false si criticam interpretarile fara sclipire a unora dintre concurenti. Ce sa mai, am adus bârfa de la usa cortului in casa noastra.

In plus, mai sunt seri de hiper-activitate infantila cand Luca nu doarme si savureaza divertismentul TV mai dihai ca noi. Nu e lucru de lauda ca se uita la TV. Ba chiar e cam nasol pentru ca ma sperie cum intepeneste in fata ecranului aratand vadit ca e blocat, cu creierashii goi. Tocmai din cauza asta evitam sa deschidem aparatul facator de pilaf de cerebel in prezenta lui. Dar la emisiunile-eveniment nu putem renunta. La Vocea Romaniei Luca e exaltat. Sta in funduletz si isi leagana corpul pe ritm (are clar ritmul de la mine si sunt foarte mandru) sau sta in picioare, sprijinit de masa cu o mana iar cu cealalta pipaie ecranul. Rade, tipa, se intoarce la noi pentru aprobare si danseaza. Un deliciu, desi incercam sa nu il aprobam.

            Stiu ca ne purtam ca niste consumatori ramoliti de TV, dar emisiunea-eveniment e ca o baie calda cand ti-e frig. Ne unge simplist pe suflet, exact acolo unde ne doare - la social. Prin TV mergem la concerte, la barfit, la dansat, la distrat. La TV facem ce faceam odata pe viu. Daca se da si HD, e cu atat mai realist. Ma sperie ideea ca am ajuns sa intram in graficele de rating ale proteve-ului si ca ne-ar putea astepta o viata banala cu ochii in serialele de pe Acasa HD. Unde e Discovery-ul de alta data? Poate nu mai avem nevoie – poate am descoperit ce aveam de descoperit.

Super Dad?

Cred ca toti am vazut in parintii nostri niste super eroi, de la Nica al lui Stefan a Petrii de o vedea de pe ma-sa vrajtoare-inchegatoare-de-apa pana la toate filmelele pentru copii cu Cichi Cean sau Arnold. Din cauza asta nu am sa vorbesc despre ei ci despre mine - vreau sa imi raspund la intrebarea daca am ce imi trebuie ca sa devin si eu un super erou pentru fi-meu. Oare am puterile necesare sau doar umblu cu chilotii peste pantaloni si gata? Oare chiar pot zbura pana in turla castelului sau doar urc obosit scarile blocului cu 4 etaje?

Din experienta de pana acum deduc ca cea mai mare super-putere va fi sa imi tin mintile pe craca lor. Craca zgaltzaita de multe vanturi pamantene. Mult prea pamantene -  grija principala a parintilor este ce se vor face de bani? De sanatate, de masina, de timp si de manacare. Voi avea si eu grijile astea la care gasim cu totii un raspuns, dar ce ma fac de super-puteri de super-parinte? P'alea de unde la iau?

 

Prima super-putere pe care cred ca o remarca copii la tatii lor este forta fizica. Tatal ridica mereu cele mai groaznice greutati: cara cele mai mari sacose si muta singur mobila dintr-o casa intreaga. Cu doua maini muta muntii din loc si mai si rade in momentul ala. Tata este the Super Caraush. La partea cu forta nu stiu ce sa zic; sunt destul de voinic si pot parea puternic in ochii baietelului meu pentru ca el nu stie ca am o coloana vertebrala cu cutzite in ea si nici nu stie ca burta e de la bere si nu de la prea multa putere. O fi sper, de ajuns ca diferenta de varsta si de inaltime intre mine si el sa compenseze betesugurile citate mai sus si sa ma deghizez in super-carator. Mai nasol e ca la varsta mea tot tatal meu cara mai abitir ca mine. El chiar si-a pastrat puterile. La el a fost pe bune. Sa ma vedem insa pe mine in cativa ani.

 

Al doilea mestesug este intelgenta. Tatzii raspund la orice intrebare oricat de grea ar fi. Au tehnica intr-o mana si logica in alta si pocnesc din ele lasand copilul cu gura cascata la fiecare raspuns. Super Smart Dad e cel mai destept din lumea copilului lui. Cateodata cred ca micutii isi testeaza super-eroii cu intrebari cat mai ciudate sa vada daca chiar sunt atat de destepti precum par. Si da, parintii sunt mereu foarte destepti. Dar eu? Eu cum ma voi descurca? Momentan, Luca zice doar ma-ma-ta-ta-bom-ba (nu stiu ce e cu bom-ba si eu m-am mirat) dar il vad ca isi noteaza in minte intrebari grele. Poate in ziua de azi o fi mai usor cand intreaba ce e aia o supernova - cauti pe google sau la Tata Uraniu pe blog si ii explici boracului. Dar stai sa ma intrebe ce e aia viata sau sa il fac sa inteleaga ca Pamantul e rotund. Atunci va fi interesant! Momentan, nu pot decat sa sper ca ma va duce mintea la tot fel de minunatii ca sa imi vrajesc baiatul cu super-inteligenta mea. Poate am super-puterea in mine. Dar totusi de ce ma simt asa de batut in cap?

 

Mai e o super-putere care ne este foarte la indemana, dar care trebuie folosita cu cap. Puterea de a descifra semnele alea negre din carti. Cat de tari erau parintii mei cand imi citeau din carti! Ei aveau acces la lumea aia la care eu, oricat m-as fi chiombit, nu puteam spera. Era clar, lumea celor mai puternici dintre super-eroi: Super Readers. Puterea lor nu sta doar in faptul ca stiau sa citeasca ci si in ce imi citeau. Bagau ai mei cate un basm de ramaneam cu gura cascata. Eu ce o sa ii citesc lui Luca? Am inceput timid cu niste mizerii de carti pentru bebelusi cu rate galbene si porci roz, cu ferme fara fermieri, doar cu animale, in care nu se intampla nimic - doar se latra, macane si necheaza. Parca nu il da asa tare pe spate. Rade el la sunetele scoase de porc si cal, dar parca nu prea e convins. Deci ce ma fac!?!? Daca nu am puterea asta? Cum il vrajesc cu literele ca sa il conving apoi sa citeasca singur?

 

Ar mai fi Super Kick-ass Dad. Este eroul pe care l-am tot vazut in copilarie. Era in maieu, panataloni pârâiți de treining + papuci si trosnea palme dupa ceafa oricui facea vreun necaz copiilor lor. Erau tatzii-caini care isi aparau copii de urgia altor copilasi. Desi acum ma dezgusta specia, atunci eram fascinat. Stiam cu totii ca orice tata are puterea de aparare a copiilor. Stiam ca tata bate pe oricine daca vrea sau daca e nevoie. Al meu nu a batut pe nimeni, dar stiam ca daca pune mana pe cineva il farama. Avea atata forta, iuteala si tehnica incat ramaneam mut. M-a antrenat si pe mine dar nici eu nu am batut pe nimeni. Sunt omul cacacios, tare in gura si potential bun la fuga. Cum ma va vedea fi-meu? Daca se prinde ca nu sunt mai tare ca Bute? E clar ca daca ar fi in pericol as decapita pe oricine fara sa stau pe ganduri, dar nu despre asta ma framant aici. E vorba despre cum sa ii dau incredere fiului meu in mine. Oare am sa fiu Super Kick-ass Dad-ul lui?

Imi pun mii de intrebari pe secunda despre cum ma voi descurca ca tata in viitor. Acum e relativ usor – radem, ne târam, ne spalam de rahat si bolborosim, dar cum ma voi descurca in anii ce vin? Logica imi spune ca slabiciunile si intrebarile sunt normale pentru un tata fara experienta iar inima ma asigura ca super-puterile vin din dragoste. Deci, la atac!

Voi aveti cu ce?

Child proof house

Luca are aproape 8 luni si de vreo cateva saptamani a inceput sa se ridice in picioare. Sambata se tinea de canapea si s-a ridicat singur. A cazut apoi cuminte pe spate si s-a apucat din nou. Are omuletul ala o vointa incredibila. E clar, in curand va merge! Foarte misto! Doar ca.... Ce ma fac eu cu "jucariile" mele? Jucarii pe bune, nu sariti cu gandul la mizerii. :)

(Am sa vorbesc doar despre bebelusi versus chestii stricate de ei si nu de siguranta lor care clar este pe primul plan)

A ajuns deja târâș la Cd-uri si la sistemul audio. Am ridicat sistemul pe un corp de mobila si am lasat cd-urile, cu promisiunea de a le pazi cu sfintenie (ca nu am unde sa le pun). A descoperit apoi cutia cu cabluri si incarcatoare de aparate foto. Daca punea Delia mana pe ele o dadeam afara din casa, afara goala, afara in zapada (cum ziceau Tapinarii). Cand l-am vazut am ramas oleaca tzapan de spaima in cadrul usii, apoi vazandu-l cat era de fericit cu cablul de la canon in gura l-am lasat sa isi faca de cap. Del ma chemase sa vad ce face, dar de fapt a vrut sa ma intrebe tacit daca il las sa se joace cu ele. Stie de frica. :)))) Luca s-a jucat vreo 15 min cu cablurile. L-a luat pe fiecare si l-a ros, l-a tras de capete si l-a bălit. A ramas cu cablu vechi de Ipod ca premiu.

A mai bunghit sertarele de la dulapul din dormitor. Am vazut in poze (ca nu eram acasa sa ma bucur si eu, servicul lasa rani adanci) cu ochii mei. Scobea in sosete cu o placere nebuna.

Astea sunt primele foarte mici chestii descoperite de copil. Deja sunt speriat si in posesivitatea mea de copil razgaiat vreau sa iau masuri clare de aparare a bunurilor.

Eu am o problema - am fost singur la parinti si tind vertiginos spre zgarcenie si posesivitate. Am invatat sa tin prea mult la lucruri si ma sperie ideea ca s-ar putea strica ceva. Am vazut oameni relaxati cu tastele smulse de la laptop, cu telefoanele sparte sau aruncate in wc de catre copii. Si supravietuiau linistiti. Stiu, de asemenea, ca pentru a invata despre lume copii trebuie sa pipaie tot ce vad, deci nu trebuie sa ii iau tastaura de la gura cand el vrea sa o exploreze. Si cum sa fac, sa stau geana pe fiecare miscare ca sa nu strice ceva sau il las sa isi faca de cap ca poate nu strica? Sa ii stau in coaste la fiecare miscare sau sa dardaie chilotii pe mine ca ma lasa fara Ipad? Sa fiu household militia si sa imi terorizez copilul sau cill out wrecker si sa raman in fundul gol de dragul invaturii?

 

 Am sa ma relaxez sper cat de curand, invatand ca un lucru e doar un lucru, iar copilul trebuie sa descopere lucrurile in simplitatea lor. Asta e un ipad, nu o mina de aur, ala e televizorul, nu o fereastra spre infinit, ala este un ... ups!, era un cablu jack-jack pentru combina, nu un fir de argint. Mai grav va fi cand va ajunge la aparatele foto, dar sper sa fie milos cu ele.

 

Problema e ca atunci cand am mobilat casa, desi il aveam de vreo luna pe Luca, tot ca niste tineri neprihaniti gandeam si ne-am facut o casa foarte tinereasca, neluand in calcul ca Luca creste repede si trebuie sa ii asiguram o casa childproof. Cand ne mai gandeam ca poate masa de sticla nu ar fi buna eu ziceam: haaaaa, mai e o gramada pana creste Luca sa ajunga la ea. las ca vedem noi. Ei bine, iata ce deja vedem noi. Am vrut prize multe si la indemana, am vrut cabluri, televizor asezat cat mai jos, nu am vrut sertare - am vrut cutii de rachita, nu am vrut covoare, usi si nici prea multe corpusi suspendate.

Acum il trag de picoare sa nu ajunga a prize care apar de peste tot, planuiesc sa ancorez tv-ul de perete ca sa fie sigur cand il va trage Luca peste el, visez la sertare care se pot incuia, am cumparat covoare si corpusoare suspendate. Nu ma puteam gandi din prima la toate astea? Se pare ca nu. Sunt construit sa ma conving doar cand ma lovesc de adevar.

Nu stiu daca sa va zic sa nu faceti ca mine pentru ca pana la urma simt ca ne vom descurca. Oricum ar fi...enjoy! ;)

Voi cum sunteti: household militia sau cill out wreckers?