Cum se reinventeaza un tata

Nici nu vreau sa ma gandesc de cand nu am mai deschis o foaie de blog ca sa mai scriu ceva. Nu am patit nimic, doar ca trec printr-o perioada foarte plina de chestii care imi alunga mintea in alta parte. Chestiile astea sunt schimbari pe care le fac sau care vin in viata mea. Nu stiu daca are legatura cu cei 32 de ani pe care i-am implinit relativ curand sau cu cei doi ani ai lui Luca sau cu luna mai cand se coc ciresele si mintile. Cert este ca deodata am inceput sa simt nevoia sa ma reinventez sau mai bine zis sa mai fac niste pasi prin viata. Parintia asta vine cu mari probleme la cap si ca imi tin mintile pe craca lor am nevoie de tot felul de artificii pentru a ma privi cu ochi buni. Eu, ca parinte, pe langa toata fericiriea pe care mi-o aduce Luca, mai am si un pachet important de frici, frustrari si alte lucruri care imi viziteaza psihicul la ceas neasteptat. De scapat de ele nu am cum, dar pot sa le canalizez sau le driblez – din cauza asta la un cand de vreme ma dau de trei ori peste cap si ma transform in cate ceva. Cate ceva care mi se pare mie ca imi da mai multa putere in lupta cu mintile.

De data asta am sa ma transform in sofer. Am inceput scoala de soferi chiar si eu, cel mai infocat militant anti-masina, iubitor pana la dementa al mersului cu metroul si cu bicicleta. Deodata m-am uitat la Luca si la viitor si mi-am dat seama ca starea de normalitate asigura un oarecare confort si ca poate ar trebui sa incerc si eu sa fiu un om normal cu loc de parcare si cu frica pretului benzinii. Poate viata va fi mai usoara cu carnet si cu masina.

Sau poate m-a motivat observatia lui Luca facuta cand ne jucam de-a masina si ne cautam locurile in vehiculul imaginar – « doar Dadi (taica-miu) sta in fata la volan pentru ca el conduce. Tata sta in spate pentru ca nu conduce ». Bang, mi-a dat-o fi-meu - cu alte cuvinte eu nu am ce cauta pe scaunele din fata pentru ca nu stiu sa conduc. Doar initiatii stau acolo si deci in fata copilului meu eu sunt un terchea-berchea care nu stie sa mestece in benzina si sa invarta de volan. Hmmm. Cam nasol pentru orgoliul unui tata care se vrea "exemplul number one".

Sau poate a venit momentul ala din an in care am nevoie de o jucarie noua si ma gandesc ca asta sa fie masina ? Pana la urma nu stiu exact de ce, dar sunt in plina scoala de soferi si in plin efort intelectual de a invata si prinde logica regulilor de circulatie. Si uite asa ajung mandru acasa si astept ca Luca sa ma intrebe – « tata, ce ai facut la orrra de condus? » Ei, ce sa fac, taticule, parcari, garari si mult trafic, zic eu ca si cum as fi facut ceva asa de banal ca parca nici nu merita spus. « Tata, hai se ne jucam cu masinile. Facem pacari, garari. » Ha! Iata ca am devenit sofer pentru fiul meu. I scored! Orgoliul rezista.



Tot dintre reinventari mai am o poveste. Dupa ce s-a nascut Luca eu cu Del ne-am surprins speriati de permanenta calitatii de parinte si de greutatea cu care iti intra in sange noul rol. Eram, cred, in primele saptamani ale lui Luca si simteam cu frica cum ni se scrie in piele numele de tata si mama si ca din momentul ala in colo doar tata si mama vom fi. Un fel de tatuaj familial si social care nu mai iese cu nimic niciodata. Scarry, nu? Discutia s-a incheiat cu Del care a zis sa ne facem tatuaj cand face Luca 1 an. Sa celebram cumva intr-un mod contradictoriu faptul ca suntem parinti. Mi-a mers la suflet ideea. Imi doream tatuaj din adolescenta dar nu gasisem curajul si motivatia sa il fac. Acum ar fi fost ca un ultim gest de tinerete si independenta, o sfidare simbolica a rolului de parinte, o mica revolutie a creierelor in fata inimii donate definitv copilului, o rabufnire adolescentina pe un trup de adult. A trecut anul si nu am avut timp sa ne mai gandim la asta. Acum, dupa ce Luca a facut doi an mi-am tatuat pe mana un motiv popular romanesc care mi-a vegheat copilaria de pe un perete. E covorul de zestre al bunicii mele. Inca nu e terminat dar se lucreaza. Del mai astepta inspiratia sau cauta mileuri pe la Bacau. :) I scored again si am devenit fascinatia lui Luca. « Tata, uite tatuagiul tau. Are forme mici, are forme maaari. E terminat, tata, tatuagiul tau?”



O ultima noutate in viata noastra este ca am devenit nasi de fetita micuta si frumoasa. E frumos sentimentul de nas – parca mai capeti inca un copil pe langa al tau si parca te responsabilizezi mai tare facand asta.

Cam asta e reinventarea mea pentru moment. Sa vedeti ce e si pe capul Deliei, dar asta intr-un episod viitor. Totusi, daca sunteti curiosi arucati un ochi aici : https://www.facebook.com/pages/Swimathon-Bucuresti/525322820848417 - e posibil sa ne vedem acolo in chiloti, facand valuri.


CREDITS:
- frumoasa lumanare: http://buchetiera.ro/
- frumosul tatuaj in lucru: https://www.facebook.com/OBTBucuresti

A doua schimbare la fată

Fara lapte si miere - intarcarea

Na, ca a venit si momentul asta. Sau mai bine zis se apropie. Poate ati vazut zbaterea Deliei relativ la alaptare pe blogul eu si stiti despre ce e vorba. Daca nu, va zic ce inteleg eu din toata povestea asta intortocheata. Sau mai bine zis, cum traiesc eu intarcarea.

Femeia devine mama prin nastere. Ii place rolul. Ii cresc luminile alea in ochi care ii le incazesc chipul si care fac sa mai creasca cu cativa centimetri statura fiintei lor déjà enorma. Mamele prind puteri prin copiii lor si pentru ei. Noi barbatii, o ardem pe banca de incalzire, dar nu ne comparam cu femeia din teren care rupe poarta in fiecare minut de joc. Trece o vreme si mama dedicata trup si suflet vietii copilului ei isi aminteste de viata ei. Vede ca acum copilul merge, vorbeste, mananca singur si simte ca poate incerca sa se re-rescopere. Noi tot pe banca de rezerve stam, jumatate asezati, jumatate in picioare, nestiind cand sa intram in teren sa inlocuim sotia deja obosita de atata parenting. Momentul asta mi se pare incredibil. E momentul celei de-a doua schimbari la fata a sotiei.

Cand mamele incep sa se dezmorteasca dupa sederea acasa cu copilul, sa te tii schimbari! Din ce vad eu, mamele redevin adolescente. Ma uit la Del si nu pot sa cred ca arata ca atunci cand ne-am cunoscut. A intinerit peste noapte si a prins o noua energie pe care o uitasem. Partea cea mai frumoasa e ca luminile din ochi s-au aprins si mai misto. Cred ca schimbarile astea vin natural in momentul in care mama simte ca puiul e gata sa zboare singur; ele stiu ca urmeaza o noua etapa si pentru copil cand trebuie sa creasca nu doar sa invete sa traiasca. Prima etapa s-a terminat cu bine si eu sunt depasit de schimbarile astea. Inertia mea m-a tinut la fel, de la inceput pana azi, eu nu am avut parte nici de atatea zbuciumuri dar nici de atatea reinventari. Barbatii se mentin plictisitori si liniari fata de torentul care le ameteste pe femei. Partea buna pentru noi este ca in sfarsit ne redescoperim sotiile de care ne-a fost atat de dor. Mamele redevin femei misto, pline de viata si de energie. Pe mine m-a dat pe spate momentul asta si m-a luat cam nepregatit. Ma obisnuisem comod in culcusul meu, pe jumatate de pat, de tata si acum simt ca trebuie sa ma ridic sa dansez din nou cu sotia mea. Pai stai bai, nene ca nu ma asteptam sa intinerim asa devreme.

Si pe fondul acestor schimbari Luca isi cauta si el locul in sanul familiei si in noua lui viata de copil crescut si pregatit sa scoata capsorul in lume. Problema e ca a mai ramas un rest din viata precedenta - alaptarea. Asta inca ii mai leaga dureros de vechea era. Zic dureros pentru ca simt amandoi ca trebuie sa renunte la asta curand. Luca a invatat dragostea de mama la sanul Deliei asa cum si ea a invatat dragostea de copil alaptand. Eu am tot observat spectator frumoasa relatie dintre mama si copil prin prisma alaptatului si m-am tot simtit lasat la o parte, usor gelos, dar fericit de relatia lor. Acum, tot spectator vad cum li se schimba relatia, evoluand greoi catre noii pasi. Sunt constienti amandoi ca trebuie sa renunte la momentul lor de intimitate al alaptarii, dar trag unul de altul orbi, ca intr-o relatie ce sta sa se destrame. Diferenta e ca relatia lor nu se va destrama ci, dimpotriva, se va intari mai mult dar treccrea se face cu aceeasi greutate ca o despartire. Luca repeta aproape convins ca e baietel, nu bebelus si ca baieteii nu mai beau apiti ( numele lui de alint pentru alaptare ). Ii vad zilnic cum se chinuie si cum se tachineaza intre ei - Del acum e convinsa ca renunta, acum uita de convingere, Luca acum bea apa in loc de apiti si imediat cere lapte cu frica de abandon. Ii vad ca se simt vinovati, dezradacinati si debusolati. Sunt nervosi, maraiti si mai lipiti ca niciodata. In timpul asta Luca incepe incet-incet sa se apropie de mine si eu mor de bucurie si mandrie, dar stiu ca asta vine cu pretul distrugerii celei mai frumoase relatii pe care am vazut-o in viata mea : Relatia mama-fiu, relatia mama tanara-copil mic, relatia cu cele mai multe si mai calde imbratisari. Urmeaza altceva…

Va zic cand reusim sa renuntam la alptare definitiv. Tineti-ne pumnii.

Ai grija ce iti doresti!

Daca as putea face o harta a paturilor din viata lui Luca aceasta ar fi din cercuri concentrice. In centru ar fi patul nostru iar patutul lui apropiindu-se din ce in ce in ce de noi. 

Prima zi - 3m intre paturi. Luca dormea mic pe patul prea mare pentru el. Parea un copac intr-un  desert de asternuturi reci. Statea pe spate cu manutele deschise si eu stateam la marginea patului si il priveam cald. L-as fi mancat.

Prima noapte – 3m intre paturi si 0m intre noi. Nu am mai rezistat de drag si poate pentru ca nu stiam ce sa facem cu el l-am luat intre noi. A fost prima data cand l-am simtit ca pe o persoana adevarata. Pe intuneric nu puteam percepe cat de mic este la trup si cred ca ii percepeam doar personalitatea. Langa mine era un gigant care invata sa respire. Un om intreg care ma coplesea cu fiinta lui. Imi ridicam capul, incordam ochii si il zaream prin intuneric micut si cuibarit in maica-sa dar cu o aura enorma. Il iubeam din ce mai mult cu fiecare secunda si incepeam sa il respect pentru cat de mare era omuletul din el. Atunci l-am simtit pentru prima data puternic. Avea doar 3 zile.

Prima luna - 3m intre paturi si 0m intre noi. Am continuat sa dormim impreuna cu frica, cu emotie si cu mult drag. Imi era frica sa nu ma asez pe el din greseala dar stiam ca el e puternic si se fereste singur. Atunci am aflat ca exista instinct si la tati pentru ca nu a fost nevoie ca Luca sa se feresca. Il stiam langa mine cu toata fiinta si corpul meu era programat sa il protejeze pe copil. Pur si simplu nu aveam cum sa ii fac rau pentru ca trupurile noastre comunicau direct intre ele. Se ocupa altcineva de miscarile mele, nu eu.
Dupa 2 luni – 15m intre paturi si 0m intre noi. Ne-am mutat in noua noastra casa si i-am facut lui Luca camera lui. I-am pus patutul acolo dar nici gand sa il lasam de langa noi. Ne era bine. Ne era drag. Ne era cald si comod. Primele frustrari au aparut pasager cand ne-am dat seama ca nu mai suntem noi doi, un cuplu de soti, ci am devenit noi doi parinti si un copil. Cuplul se transformase 100% din timp in trio si cateodata ne era dor de noi. Dar ne priveam copilul zambind fericit si ne trecea.
Dupa 6 luni – 0m intre paturi si 0m intre noi. Frustrarile au inceput sa ne viziteze putin mai des si sa vrem macar sa dormim imbratisati in patul nostru. Ne cautam din ce in ce mai mult. Am sperat ca daca lipim paturile Luca va dormi in patul lui iar noi in al nostru. Nu a mers dar macar ne-am ales cu un pat de siguranta ca sa nu mai stam cu grija ca poate cadea copilul din pat in timpul somnului. In plus i-am facut un alt pat in camera lui in care dormeau doar jucarille. Am continuat sa dormim impreuna pana acum cand Luca are 1 an si 9 luni. Noi nu stiam, dar pe sub plapuma de frustrari care se aduneau una peste alta, micul nostru copil intra din ce in ce mai adanc intre noi. Ne doream sa fim din nou Dedi si Delia macar in somn dar in acelasi timp ne placea la nebunie sa simtim rodul dragostei noastre intre noi. Inca ma trezeam noaptea si ma minunam pe intuneric de marimea gigantului de langa mine. Stia demult sa respire bine si acum mai invatase sa mangaie in somn si sa ne ia in brate. Cand ma atingea in somn ma cuibaream ca puiul la closca sub manuta lui. Cand imi  zambea dimineata imi lumina toata ziua. Iar cand ii auzeam vocea in somn dormeam mai linistit. Simteam ca ma creste el, nu eu pe el.
Dupa un an an si 9 luni – 15m intre paturi si 15m intre noi. A venit o zi cand, pe fondul unor discutii despre renuntatul la alaptare destul de consumatoare pentru Del (http://delvreme.blogspot.fr/2012/12/alaptatul-la-1-si-9-luni.html) si destul de dramatice pentru Luca, copilul a decis singur ca vrea sa dorma in camera lui. Da! I-a spus mamei lui : « Vei doomim in cameea lui Luca ». Am crezut ca e o gluma, dar el se hotarase. Se pare ca e mult mai inteligent decat noi si a decis sa ne ajute. Cred ca a simtit ca mama si tata au nevoie sa se redescopere si sa re-intinereasca si a plecat singur in patul lui. Am topait de bucurie – urma sa fim in sfarsit singuri in pat. Inainte de a ne culca am citit fiecare cateva pagini din carti, ne-am lafait cu lumina aprinsa, ne-am imbratisat si ne-am culcat. Cum am stins lumina s-a rupt filmul. Deodata am simtit ca Luca CHIAR lipseste din pat. Era pentru prima data in aproape doi ani cand dormeam asa. Nu mai auzeam respiratia, nu ma mai mangaia cu manuta lui calda, nu ma mai impingea catre marginea patului cu picioarele. Era intuneric si nu mai vedeam gigantul ala de langa mine. Acum era in camera lui, in partea cealalta a apartamentului, in patul lui si dormea singur. Mi-am dat seama ca si Del trece prin aceeasi stare cand ne-am surprins pe amindoi cu ochii larg deschisi pe tavan.
Nu ti se pare ciudat ?
Ba da. Ce ne facem ?
Nu stiu…rezistam.

Si nu am rezistat. Am cazut de acord ca ne lipseste asa de mult ca nu putem dormi fara el. L-am luat in pat cu noi si am dormit fericiti pana dimineata. Poate ne era frica sa re-intinerim, ne re-descoperim, poate ca ne ascundeam in spatele copilului sau poate pur si simplu ne-a fost greu sa acceptam ca Luca creste si ca are nevoie de spatiul lui intim. Nu stiu…cert este ca a fost foarte aiurea. De atunci incercam sa ne gasim locul in patul nostru fara copil. Inca ne chinuim sa ne obisnuim. In schimb, se pare ca lui ii prieste la maxim in camera sa, dar noi parca suntem o barca fara ancora. Pe langa faptul ca Deliei ii este mult mai greu sa se trezeasca noaptea si sa se duca in camera lui cand se trezeste plangand, nici cu alaptatul nu a rarit-o. Noi inca nu am castigat nimic din schimbarea asta. Asteptam…ah, ba da….acum am inceput sa vad gigantul si la lumina zilei – Luca e mai mare acum si ma priveste in ochi. Apoi Luca imi spune ca ma iubeste si eu ma topesc.

Si intamplator, in ton cu evenimentele astea cei de la Pifou mi-au facut o surpriza de am ramas masca. Stiam despre ei doar ca sunt printre cei mai buni la capitolul haine online dar nu stiam ca au si pe cineva genial la carma. Nu stiu ce le-a trecut prin cap cand au scris textul ala pe body si nici de ce mi-au trimis tocmai mie, care treceam prin schimbari importante, dar cand am vazut body-ul pe omuletul meu si am inteles mesajul mi-a venit sa plang. Asa e… Luca creste.

P.S.:mersi Pifou!

Cand sotia nu-i acasa 3

Au trecut ani...an, mai bine zis, si copilul creste vertiginos. Acum merge, alearga, se joaca cu mingea si vorbeste in continuu. De ceva vreme mai si canta - refrenul de la Uglier than Patti Smith ( care e cu "aaaaa. Aaaaaa") si "ai ai aie" Puerto Rico a doamnei Vaya Con Dios. E din ce in ce mai simpatic si noi ne topim de dragul lui. 

E lesne de inteles ca acum e mult mai haios sa raman singur cu copilul. Incepem cand iese Del pe usa si o tot tinem langa cu "pa mama" ca sa se prinda boracul ca ii pleaca muma si ca ramane cu ta-su. Cum am incuiat usa se intoarce spre mine trage un zambet larg si pleaca chiaun spre sufragerie, cu mainile ridicate deasupra capului, balambanindu-se ca un betiv isteric. Se opreste in cadrul usii o secunda pentru a-si alege tinta. Scaneaza toate jucariile aruncate prin camera, alege masina gri cu o roata lipsa, zambeste, zice catre mine "brrrmm brrrmmm" si " aaaammm-aaaam" in semn ca a turat motorul imaginatiei la maxim si sare pe saraca jucarie. O taraie, o arunca, o priveste, mi-o da de cateva ori mie ca sa fac ceva interesant cu ea si apoi se opreste brusc.
- mama!
- lasa pe mama. Esti cu tata.
- tata!
- asa taticule, esti cu tata
- mama!
- ti-am spus, lasa pe mama pentru ca e plecata. O strigam cand vine
- mama!!!!
In mod normal ar trebui deja sa ma panichez pentru ca pentru cateva minute se blocheaza pe ma-sa. O tot striga si vine la mine sa ma implore sa i-o dau pe Del. Ma trage de pantaloni, se lipeste de mine si ma priveste gales in ochi. "MAMA!". Ma termina - o striga cu atat drag si jale incat imi vine si mie sa o strig. Sa o strig si pe Del si pe mama mea. E jale mare!

Trec, deja invatat, peste primul episod de "mama" si revenim la joaca. E delicioasa joaca cu copilul meu. Sunt bombardat de tot felul de ganduri. Cel mai puternic este: OMFG, eu chiar am copil, care chiar a crescut si cu care chiar ma inteleg. Ii cer sa imi aduca "capaca" de la cutia colorata pentru ca sunt batran si amortit si el executa. Imi cere sa il ridic sa vada pozele de pe pereti pentru el e tanar si mic si eu execut. Il intreb daca vrea muzica si el imi raspunde zambind "Aaa-aaa" si pleaca hotarat sa smulga butonul de volum de la combina. Imi pune mintea pe bigudiuri cand imi da tot felul de jucarii ca sa fac chestii interesante cu ele - imi intinde jucaria si asteapta cu ochii mari sa fac ceva. Eu incep mintenas sa fac tot felul de dialoguri intre masini si catel, sau imi pitesc vulpea pe sub tricou ca sa o traga el incantat de coada sau ii explic cine si ce canta pe fiecare CD pe care il trage hulpav din masutza TV. Daca imi da vreo jucarie cu care nu stiu ce sa fac incep sa bat cu ea in ceva si o dam percutie - cu asta nu dau gres niciodata. :)
Alt gand este: cum o sa fie peste cativa ani cand vom sta ca acum? Ce vom vorbi? Cu ce ne vom juca? Oare o sa rupa iDevice-urile sau voi fi in stare sa ii trezesc dragul de natura si nu doar de lume virtuala. Oare voi avea bucuria sa cand impreuna cu el diverse cantece la chitara? Sau, mai mult, va canta si el?

Si tot asa, timpul trece frumos. Dar daca primul hop a trecut relativ rapid cu luat in brate, explicat si apoi indreptat atentia catre catelul care se vede pe geam; al doilea e mai delicat. Trebuie sa ii pun CD-ul cu Traum, sa cant, sa ma veselesc si tot cu catelul pe geam terminam. Cateodata, daca e momentul prea greu bag o serie de baloane de sapun si se rezolva.

Mai nasol e la criza numarul 3 cand nu prea mai e nici catel pe afara ca sa i-l arat si nici nu prea il mai intereseaza subiectul. Nici baloane nu mai vrea iar de muzica cred ca e deja satul. Acum CHIAR o vrea pe " maaamaaaa". Cateodata il mai calmeaza baia pana vine Del, saraca, intr-un suflet de la sedinta de redactie. Cateodata plange pur si simplu desi e consolat in toate felurile de mine. Cred ca si eu ma cam agit in momentul ala si d'aia devine critic. In orice caz, avem de progresat cu totii la capitolul asta. Aseara, de exemplu imi venea sa ma iau la bataie de mila cand lua fiecare bluza a Deliei din pat si striga cu obida "maaamaaaa". Curgeau lacrimile ca la crocodil pe fatzuca lui mica iar in mine se ciocneau drezine, cum zicea un autor necunoscut dintr-o carte cunoscuta. Ma blocasem. Nu stiam ce sa ii mai zic. Eram de acord cu el ca vrea la maica-sa, dar ma avea doar pe mine atunci. Eram blocat. Am deblocat situatia fugind cu el in carut la terasa. L-am pacalit cu bautura de data asta dar cateodata nu merge asa de simplu. Sunt seri cand stau cu ochii pe Find My Friends (aplicatia de pe iphone) ca sa vad cum se apropie Del de casa cu taxiul sau metroul. Stau si numar minutele si suspinele copilului pana vine ma-sa. O vad cand se apropie si deplasez copilul catre usa:

- Uite taticule, mama e aprope de casa. E la blocul vecin. Hai sa o asteptam la usa.
- Mama
- Da, mama vine acasa
- Acacca
- Da, acasa.
- Mama acacca.
Se prinde ca urmeaza alinarea si incepe sa traga de interfon de la mine din brate. Cum aud pasi pe scari deschid usa si fata micului cracanat se lumineaza. Cand o vede pe Del e in al 9-lea cer - rade din tot sufletzelul lui si striga fericit "mama-mama-mama" si "app-thie" (Lapte). Se reuneste familia fericita; o intreb cum a fost; ea ma intreaba cum a fost si ne continuam seara linistitita pana la culcare. Nu prea ii zic totul Deliei ca sa nu iasa stresata data viitoare, dar daca spiritele se linistesc, ce rost mai are?
Noua ni se pare ca in serile astea Luca adoarme mult mai greu pentru ca nu vrea sa o lase pe Del sa plece de langa el. I-a lipsit tare si vrea sa se sature de ea. Imi e drag de ei cand ii vad cat de lipiti sunt, dar sunt si intr-un fel gelos. As vrea si eu momentele lor calde si traite asa intes, dar eu nu am tzatze si nici nu l-am nascut - eu am burta si in timpul nasterii fumam in curtea maternitatii.

In afara celor 3 crize ne simtim bestial. Cantam, dansam, ne pupam si vorbim vrute si nevrute in cele 3 limbi pe care le cunosc pentru a obisnui copilul cu graiurile Pamantului. Ma uimeste cu noi cuvinte, cu noi skill-uri si cu bucuria si voiosia din el. Imi place la nebunie sa stam ca baietii - e timpul nostru pretios. Crestem impreuna in momentele alea.

Ce n-am povestit acum e ce se intampla cand iesim afara, ca doar n-om sta doar in casa pe vremea asta misto....dar asta in episodul urmator. Pentru cei cu ecrane alb-negru: ati urmarit "cand sotia nu-i acasa 3"

Primele zile (dupa un an)

   Imi tot amintesc cum am deschis usa larg la garsoniera, a intrat Del cu Luca in brate foarte pretioasa si importanta si s-a dus direct catre sufragerie. In casa era lumina curata de soare de amiaza si liniste. Inca ramasese niste liniste in casa de cand plecasem in graba sa nasca Del. Acum venisem cu galagia. Dezorientati fiind prin hatisul de sentimente necunoscute l-am pus pe Luca in locul cel mai familiar noua: patul. Ori uitasem ca avem patut pentru el, ori ni s-a parut mai normal sa il punem putin acolo pana ne hotaram ce facem cu el. Chiar asa, nu aveam nicio idee ce sa facem cu el. Ne uitam pe sub ochi unul la altul si parca ne intrebam: and now what? Ca sa imi fac curaj si ca sa fac totusi ceva cunoscut si placut am luat aparatul si am facut ceva poze. Mereu aparatul foto mi-a dat un fel de putere si un dram de idee de cazemata in spatele ocularului. Ma pitesc cu brio de cate ori am nevoie. Si acum simtem nevoia sa ma ascund si apoi sa fug, sa zbier si intreb oamenii mari ce am de facut.
   Apoi se incetoseaza amintirile - parca l-am pus in patutul  lui cu grija, ca pe ou si l-am privit cum doarme. Sau am facut asta dupa ce m-am holbat mirat cum il alapteaza Del? Sau poate dupa ce i-am schimbat primul scutec impreuna in tandem? Nu mai e clar si ordonat nimic in memoria mea. Au ramas doar crampeie de senzatii foarte intense.
   Primul somn langa el - istovit, fericit si cu mare grija sa nu ma sui pe el. Cand m-am trezit mi-am dat seama ca reflexul e mai presus de orice si ca nou nascutul a scapat de kilogramele mele.
   Prima baie - manuiam copilul mecanic asa cum vazusem in carti, filme, cursuri si la nasi la prima baie. N-am reusit sa ma misc cu spor, intepenit fiind de spaima si incordare - ca atare mi-am adoptat rapid stilul propriu direct in cada.
   Primele plansete nocturne ale lui Luca pentru ca nu cunostea lumea asta si primele plansete diurne ale Deliei pentru ca nu cunostea lumea alaptatului. Primele plansete inghitite in sec de mine pentru ca nu cunosteam nimic.
   Prima iesire afara cand ni se parea ca aveam lumea la degetul mic. Prima inghetata la "mec". Prima bere tot acolo.
  Sunt mii de "prima data" pe care le traiam acum exact un an. Ma uitam cu Del in urma si primul lucru care ne vine in minte este ca nu stim de unde am avut putere sa trecem asa usor peste momentele noi. Nu ne explicam cum de ne-am inhamat si la organizatul unui apartament nou in primele 3 saptamani de viata a copilului. Nu intelegem de unde au parintii atat de multa putere in primele luni de viata a bebelusului lor si cum pot trece asa usor peste intrarea intr-o lume noua. Atunci spuneam toturor ca e mult mai usor decat ma asteptam si chiar simtem asta. Acum, vazand cat de usor si de frumos este cu copil oleaca mai mare, nu inteleg ce era in mintea mea.

  A trecut un an in care s-au schimbat multe. Copilul a crescut mai mult decat imi imaginam ca va creste intr-un an. Sunt uluit cand il vad mergand  cand il aud repetand orice cuvant.
  Am ramas uimit vazand ca Luca a inteles perfect ce are de facut si a luat fiecare obiect de pe tava si l-a inmanat serios nasei lui. S-a prins ca ea i-a dat tava aia cu vreun scop, deci cu ea trebuia sa trateze. A luat chitara in miniatura si i-a dat-o Bogdanei zambind, apoi a curatat frumos tava de toate obiectele pana a lasat la urma cheia de masina. Eu am zambit complice pentru ca si eu detest masinile. Stia oare ca alegerile astea ii influenteaza destinul sau le-a luat la intamplare? Oare chiar au vreun rost alegerile motzului pentru soarta lui sau doar ne influenteaza pe noi si ii vom cladi un viitor bazat pe acele cateva obiecte de pe tava? Sa fie oare viata asa de simpla si limitata? Sau va face ce va vrea el si va arunca tava din drumul lui? Oare asta inseamna "ti-am pus totul pe tava"?

La multi ani, Luca!

Acum doi ani data de 14 Martie nu imi spunea nimic. Era doar o zi de primavara timpurie.
Acum un an 14 martie mi-a schimbat viata. Intr-o zi de primavara timpurie, la ora asta ne pregateam sa mergem la maternitate. Aveam emotii, mii de frici si nerabdare. Urma sa ne cunostem copilul.
Tarziu in noapte, dupa un travaliu lung si epuizant pentru Del si Luca ne-am intalnit. Atunci s-a nascut Luca si familia Grigoroiu a noastra.
Ce s-a schimbat in anul asta? Pai, am descoperit o sotie mai frumoasa si mai puternica pe care o iubesc mult mai mult de cand este mama, am descoperit un tata in capul meu plin cu copilarii, am gasit bunici emotionati si plini de drag in parintii nostri si cel mai important, am cunoscut omuletzul cel mai important din viata mea. Ca il iubesc e putin spus.

La multi ani, Luca Stefan!

Am facut un slideshow lung cat un an, cu melodii care ne-au marcat zilele fiind ascultate intamplator la radio.  Enjoy!

Cu ta-su la piatza

De mici am fost invatati sa respectam semnele alea cu batranul cu baston, cu vorbitul la sofer si cu femeia gravida sau cu copii in brate. Ne-au frecat la cap in gradinita, scoala si tramvai de ne-au intrat in  subconstient. De exemplu, cand apare o burta de gravida in fata ziarului vreunui calator cu metroul acesta sare ca ars, antrenand cu el inca vreo doi vecini de banca care se cearta care sa dea locul gravidei. Asta e un reflex bun, nu zic, doar ca sunt momente cand gravida nu se poate aseza de burta mare ce are si calatorii datatori de loc raman interzisi, cu ochii iesitii considerabil din orbite - cum adica nu stati? Stati, doamna, jos! Ceilalti care s-au mai ridicat prin simpatie raman si ei cu gurile cascate - pai si eu de ce m-am mai ridicat? E haios cum semenii se lupta sa faca bine cu forta, cateodata, gravidei sau mamei cu copil (mic) in brate.
De ce zic mic, pentru ca daca boracul e atat de mare incat reuseste sa stea in picioare atunci intra la categoria " las' ca el e tanar si poate". Chiar daca asta micu' abia se tine vertical.
Concluzia mea este ca daca oamenii vad un parinte cu copil mic si neajutorat acestia sar ca arcurile unui telescop de ceas chinezesc sa ajute. Ideea haioasa este ca neajutorat pare un copil care este purtat in marsupiu in timp ce unul plimbat in carutz nu se vede si nu se baga in seama. Dar cand il expui mandru pe piept, in vreo Manduca sau alt marsupiu se uita toata lumea ca la maimutza litoralului. Li se face un fel de mila, cred, cand il vad pe copil strans acolo, dand din maini si zambind tembel. Toti devin super-prietenosi, ba chiar cateodata super-prea-prietenosi. Asta merge brici la coada la impozite si taxe unde s-ar lua oamenii din coada la bataie ca sa te lase sa treci cu copilul. Iti dau locul chiar daca n-ai treaba la coada aia. E foarte haios, dar mai haios e la piata:
- Vaaaai, cat are?
- 11 luni
- Uaaau, am si eu o nepotica de 6.
- Sa va traisca! zic eu, parand interesat.
- ..Si dvs! Ce va dau?
- Rosii
- Nu luati si niste mere pentru ala micu'?
Normal ca nu iau si mere pentru ca nu am cerut, dar ei simt nevoia sa il ajute pe saracul animalut strans in brate la ta-su. Sa ii dea ceva de mancare la maimuta.

- Vaaai, cat are?
- 11 luni, face un an in doua saptamani.
- Am si eu un nepot de doi anisori. Merge la cresha acu'.
- Sa va trasca! E mare el dvs.
- Daaaaa. Si dvs. sa va traisca!.......tzie ie mai mamicaaa? zice doamna catre copil, cu vocea pitzigaiata de alint. Stai bine acolo la tatiiiiicu? Nu ti-e cald?
Imi spune astfel ca e ingrijorata de soarta copilului strans in chestia aia barbara la pipetul meu.
- Ce va dau?
- O legatura de patrunjel
- Nu luati si morcorvi pentru el sau telina buna? Noi ii dam de la 3 luni telina.
O injur in gand, zambesc frumos si refuz politicos. Inteleg ca arat ca masinile straine cu copilul pe mine dar lasati-ma fratilor sa cumpar linistit? De ce trebuie sa povestesc viata lui Luca si sa o ascult pe a nepotilor lor pentru o legatura de patrunjel?
Dupa ce ma indepartez aud cum comenteaza cu vecinele de stand ca sa aud si eu:
- Ai vazut, fata? Ha-ha-ha! ...cum il tinea... Nu i-o fi cald la copil?
- Nu stiu, fata, dar am auzit de la un nepot ca .....
Si uite asa, din nepot in nepot se duce buhul ca umbla unul prin piata care isi chinuie copilul.

Se mai intampla si chestii fericite. Asta vara de exemplu, cand era rosia mai apropiata de original aveam o batranica de la care cumparam mereu, care il stia pe Luca din primele saptamani si nu mai punea intrebari gratuite, si despre care stiam ca are un nepot mai mic dar nu imi mai povestea de el.
- Oooo. Ati venit sa va dau rosii! Zambea generos, cu drag.
- Daaa, v-am pomenit toata saptamana trecuta. Delicioase!
- Eh, mama, acu' n-am sa-ti dau.
- Aoleu, dar astea ce sunt? Nu sunt rosii?
- Ti-am zis, nu am sa iti dau. Si zambea complice. Imi spunea de fapt ca rosiile nu erau bune. Tinea la mine mai mult decat la banii ei. Tot ea imi dadea mereu cate ceva din partea casei "pentru ala micu"; chiar daca imi dadea ardei iute, tot pentru ala micu era. Abia o astept sa apara la primavara cu prospaturi din gradina de la ea si sa se mire bland cat a mai crescut Luca.

In schimb, daca vreau nepasare ma duc la supermarket. Acolo am impresia ca si eu si copilul suntem inexistenti - ma loveste lumea cu carutul de cumparaturi, se arunca in fata mea la coada si nu mai zambeste nimeni la copil sau la mine. Nici nu se mai mira. Doar la casa imi arunca la un cand de vreme o privire cu o umbra de zambet doamna care scaneaza produsele pe banda. La supermarket nu conteaza cine esti si ce vrei - te descurci singur. Parca prefer totusi piata cu oameni guresi si curiosi, cu tarable colorate si (unele) plesnind de santate si cu mici bonus-uri de la negustori.

La voi cum e? Va place sa mergeti cu boracul la piata? Lui ii place? Lui Luca ii place mult.

ce simte ma-sa?

Ma tot dau peste cap sa imi inteleg si sa imi sprijin sotia in incerercarile zilnice prin care trece mai mult ea decat mine. Ma tot pun in locul ei ca sa imi imaginez ce simte. Dar, ia hai sa o auzim direct pe ea:

Niciodata nu am fost mai neingrijita fizic si mental ca acum in perioada maternitatii. Niciodata nu am fost mai neepilata, mai nepieptanata, mai nevopsita, mai nedormita, mai nemanichiurata, mai nemancata, mai netihnita, mai neplimbata, mai ne, mai ne si tot asa [...] Niciodata nu am fost mai fericita, linistita, implinita si asezata ca acum.
articolul complet aici.


Ce vad eu? O femeie cu adevarat fericita si mult mai frumoasa decat cand am cunoscut-o, mult mai sanatoasa, mai puternica si mult mai inteleapta. Odata cu Luca nu am primit in dar doar un copil ci si o sotie foarte misto. Am avut noroc. ;)

Holiday In

In vacanta nu se doarme. Inca o bere si mergem. Ficatul rezista. Hai sa mai luam una. Aseara m-am facut praf. Vai ce ma doare capul. Mergem si in seara asta? Hai sa dansam. Nu ma intereseaza. Ma culc mai incolo. Si ce daca sunt obosit? Ler. Iara ler. Da mai tare. Haha! Dar cine doarme la ora asta? Nu tipa si tine-te de sanie! haha! Am cazut...

Asta imi venea in minte cand ma gandeam la vacantele de iarna din ultimii ani. Credeam ca mai frumos de atat nu se poate. Dupa ce am aflat ca suntem insarcinati, pe langa bucurie ascundeam, cred amandoi, si niste mari cantitati de panica. E normal, urma sa ni se schimbe viata. Prima frica a venit in concediu - tu iti dai seama ca asta e ultima vacanta "linistita" fara copil? Uau! Da. Si mi s-au derulat prin fata ochilor pierduti in zare toate betiile, concertele, chiuilelile si nepasarea din vacante. Ce viata misto urma sa pierd. Unde se duc revelioanele de pana la 6 dimineata, calatoriile in tarile calde din vara si butoaiele de fericire din fiecare vacanta?

Pe vremea aia credeam ca vom ramane cu niste poze, amintiri si mici cicatrici de la ratacirile vacantelor pierdute. Nu stiam ca totul a fost o joaca. Bucuria de atunci trecea repede prin ficat, se urca la cap si cobora la picioare spre dimineata. Cea de acum porneste din picioare, din maini, se urca la cap si ma face sa zambesc ca prostul, in pat, tolanit dupa-amiaza langa noua mea familie. Nu credeam sa existe asa de multa fericire simpla, domestica. Doar pentru ca am stat cu Del si cu Luca acasa am reinventat ideea de vacanta. De acum vacanta este calda, tandra, iubitoare, jucausa, zambareatza, lenesa, somnoroasa. Este tihnita si frumoasa. Nu glumesc. Nu bag bullshit doar pentru ca am copil si acum nu mai incotro. Nu - vacanta acum chiar are sens si chiar este cel mai frumos lucru pe care l-am trait vreodata. Timpul petrecut alaturi de familia mea a fost genial. A fost primul an in care nu mergem undeva de sarbatori. 

La inceputul vacantei eram tare speriat. Am tinut frica de vacanta de rahat sub camasa. Am tacut malc si am asteptat amarat sa treaca. Dar, stupoare! A fost superb. Nu prea pot descrie in cuvinte. Nici in poze - ca nu prea am facut. Cand ma simt bine nu fac nici poze, nici nu scriu, nici nu cant - doar stau si ma bucur. Am trait vacanta asta cu toata fiinta. A fost simpla, scurta (din pacate) si frumoasa. Un Craciun cald cu familia la masa si pe skype, in functie de distranta in km dintre noi, si un revelion lung (pana la 7 dimineata) cu prieteni guresi si hliziti. In rest...3 copii, noi si Luca, care s-au jucat prin apartamentul din cartierul Titan.

Ce s-a schimbat ?

In vacanta se doarme si de doua ori pe zi. Inca o bere si mergem -

Luca mai rezista. Ficatul rezista. Hai sa mai luam una. Aseara m-am facut praf. Vai ce ma doare capul si copilul asta rade la mine si nu ma lasa sa dorm. Nu mai mergem si in seara asta - stam doar noi 3 acasa. Hai sa dansam. Hai sa cantam. Ma intereseaza. Ma culc putzin mai incolo. Si ce daca sunt obosit? Ler. Iara ler. Da mai tare! haha!; Dar cine doarme la ora asta? - aoleo, Luca. scuze! Nu tipa - o sa darame bradul de Craciun. haha! A cazut...

Ne-au lasat prietenii pe langa?

Ehe, vine momentul sa mai apasam  si pe bubele dureroase. Nu stiu cum privesc mamele povestea asta, dar eu am cateodata impresia ca, de cand cu copilul, ne-au cam lasat prietenii pe din-afara. In realitate, e cam invers pentru ca noi ne-am creat universul nostru si traim fericiti in el. Dar, totusi... :)

 

De cand a venit Luca pe lume nu ne mai suna nimeni sa iesim sau sa ne intalnim. Doar noi facem invitatii si organizari. Am tot pus asta pe seama faptului ca stiind ca avem copil mic si ca programul nostru e cam fucked-up nu vor sa deranjeze. Imi amintesc ca si eu faceam la fel cu cei cu bebelus. Cum sa ii sun?!? Daca doarme piticul? Daca se supara ca ii invit afara si ei nu pot iesi? Ei bine, nu ne suparam! Iar daca deranjeaza cineva, nu raspundem. Asteptam sms sau sunam cand putem. Si suntem si bucurosi pe deasupra de invitatii. Deci o fi asta...dar, totusi!

 

M-am ma gandit, apoi, ca nu le face placere sa iasa in compania unui copil mic. Ei sunt liberi fumatori, bautori si vorbitori cu "p@&a mea" iar noi venim cu goarna dupa noi, mutam scrumierele pe alte mese si ne uitam urat cand mai iese cate o "p&@a" printre dinti - pentru ca nu stii cum incepe sa o strecoare printre primele cuvinte din viata lui. Apoi noi ne ridicam de la masa cand e discutia mai aprinsa pentru ca e ora de culcare, aruncam banii pe consumatie in fuga si ii lasam pe toti cu ochii in soare. Ba chiar nu salutam vreun prieten care a plecat la pipi pentru ca ne grabeam prea tare. Ar mai fi si faptul ca le tot dam copilul sa il tina in brate ca sa socialize si "sa vada si ei cum este". Ei se prefac sarmanii ca le pasa si ca le place, dar nu prea le iese. Este, deci, si asta un motiv bun sa nu ne mai cheme....dar, totusi!

 

Sau poate ca s-au saturat de discutii despre copii si scutece. Noi evitam pe cat posibil sa vorbim despre copil - el este cu noi, este vizibil, este prezent, ce rost are sa vorbim tot despre el? Ma rog, oricat am evita, ne mai scapa cate o poveste despre cum merge, cum rade, cum plange, cum plangem si poate plictisim audienta. E posibil sa nu le placa nici intrebarea care ne arde in ochi: voi ce mai asteptati? Nu faceti un copil? Cate odata o si verbalizam, dar in general doar mocneste printre alte cuvinte. De ce mocneste? Nu pentru ca suntem noi rai sau superiori si vrem sa va vedem cu plodul pe cap, ci pentru ca avem nevoie de oameni in echipa noastra. Suntem primii din vechile cercuri de prieteni care au copil si ne simtim prea singuri. Uite, si Luca se simte singur! Haaaaiiiii, faceti un copil! V-am facut si blog ca sa nu va speriati de a fi parinte. Haaaai! Faceti copiil! Sa nu fim singurii "ciudati" din haita. Poate asta sa fie? Da, dar totusi...

 

In halul asta sa se sperie? Ma gandesc ca poate unii vor sa mai amane viitorul si ne scot din schema, noi devenind astfel trecut. Sau poate e totul in mintea mea de tata prea social? Banuiesc ca ori voi trece peste asta ori vir face prietenii copii si se rezolva. Dar pana atunci?

 

La voi cum e? Tot paranoia sau chiar e pe bune?  

Brains' night out

Pe la 1am cred ca am ajuns acasa. Tremuram inca de emotie dupa prima intalnire cu Luca. Am aprins o veioza, m-am asezat pe fotoliu, am turnat un pahar de whiskey si mi-am aprins o tigara. Pe langa miile de ganduri si sentimente de fericire amestecate cu uimire mai aveam ceva. Simteam ca micul moment de lumina-slaba-whiskey-si-tigara-ca-in-filme va cam fi ultimul pentru o perioada necunoscut de lunga. L-am savurat prea putin, pentru ca ma gandeam la cu totul altceva decat cum sfaraie hartia tigarii si cum gustul de fum se amesteca cu usturimea dulce de pe gat. Ma ustura deja gatul de lacrimi oprite in nodul gatului iar de fum eram deja satul de la turul de forta din fata maternitatii. A fost deci un moment gratuit, facut doar pentru ca asa visasem si pentru ca nu stiam cand am sa mai am ocazia sa cheltui atata liniste. 

A doua zi am iesit la bere cu prietenii unde am incercat sa povestesc aventura si sa ma bucur de ultima iesire "pana in copil". Problema e ca vedeam copilul ca pe o mare trecere, un prag desavarsit chitit sa imi dea viata peste cap. Asta tot din cauza gurilor spurcate din jurul meu care tunau si fulgerau ca sunt "mort", ca dispar, ca nu voi mai stii gustul berii, ca nu imi voi mai auzi nici creierii de zbieratul copilului.

Cu toate ca iesirile pline de haz ieftin de la terasa imi luminau foarte mult zilele eram decis sa renunt la ele. Aveam un fel de program de o iesire pe saptamana cu baietii. Un "guys' night out" de cartier unde ne jucam ca niste copii la masa, radeam din orice si ne otraveam cu diverse licori. Era un rahat dar imi dadea un mare sentiment de libertate. Acum se termina iar eu imi tot repetam in gand ca va fi ok ca sa imi fac curaj. 

Un alt mare soc l-am avut cand am renuntat sa mai cant cu trupa mea [traum - au concert vineri, 23 sept in Control - ne vedem acolo? :) ] pentru a imi dedica timpul viitorului copil si noii case in renovare iar acum imi luam si berea de la gura. Eram cam speriat. Cred ca si priveam speriat, pentru ca multa vreme Del se uita la mine cu mila. Eu tot incercam sa ma dau invincibil dar ea vedea prin mine. De fapt, frica mea era că fara un time out de la intensitatea cresterii nou-nascutului o voi lua razna. Asta era la fel de valabil si pentru ea, care isi pusese de asemenea in cui iesirile cu fetele. Eram doi tineri parinti care nu mai vedeau concediu la orizont.

A fost, e adevarat, intens in primele doua luni. Nu prea mai stiu cum s-au derulat lucrurile atunci pentru ca totul mergea prea repede. Am iesit cred de cateva ori, speriati, pe la terase, desi era frig. Stateam foarte putin, doar cat sa bifam ca inca mai functioneaza mecanismul social din noi.

Cu timpul lucrurile s-au asezat, a venit si caldura si am reinceput sa batem coclaurii. De data asta impreuna cu Luca si a inceput sa ne placa tare. Nu mai stăm pana in puterea noptii ca alta data, dar tot ne facem de cap. Vara e foarte comod pentru ca la terasa nu e fum, nu e frig, nu E manele. La iarna se va complica treaba, dar ne descuracam noi cumva.

Vazand cat de bine fac iesirile la drumul mare la cap, am incercat sa facem un sistem echitabil. O seara pe saptamana ies eu, o seara iese ea. Functioneaza greoi sistemul, mai ales pentru ea, pentru ca lipsa sanilor la mine o cheama acasa devreme. Oricum, macar functioneaza. Avem momente cand trebuie sa iesim din hora ca sa putem juca apoi mai abitir.

Concluzia mea este din nou ca nu se moare dupa ce faceti un copil, ba chiar vin vremuri mai misto cand incepi sa te bucuri mult mai mult de fiecare nimic - ca pe vremea copilariei noastre cand 10 minute de desene animate ne bucurau o saptamana, iar o inghetata, o vara intreaga. Acum fiecare bere are un gust mai bun iar tigara mai rarita e mai intensa.

Imi amintesc acum primul pahar de whiskey tihnit de pe balconul casei noi, dupa ce Del il adormise pe Luca. That was the real shit! Planetele erau aliniate si dormeau domol, cantau greierii, era vara, cald si lumea reincepea a doua zi.

Somnul dupa copil - la taţi

Inainte sa am copil intrebam pe toti proaspetii tatici daca dorm noaptea. Atunci ii intrebam cu o vaga urma de rautate - un fel de "Dormiti noaptea? Ca eu dorm de rup". Acum pun rar intrebarea asta, dar cand o pun astept detalii despre somnul copilului, despre cat de aproape dorm parintii de copil; chestii tehnice in general. In plus, acum intreb cu teama si compasiune - "spune-mi ca dormi noaptea, sper ca ai copil linistit".

Analizand aceasta intrebare despre dormit imi este clar ca m-am imbunat. Nu ma mai bucur de greul altuia versus aproximativa mea libertate de tanar nepasator. Acum vibrez la drama tuturor parintilor si imi vine sa ajut pe toti daca as putea cumva. As fi avut si eu nevoie de ajutor cand sotia a ramas insarcinata si tremuram la gandul ca nu am sa mai dorm niciodata si ca voi trece curand intr-o stare vecina cu pensia.

As vrea sa spun tatilor ca dracul nu e asa de negru. Doar tatilor nu si mamelor. :) Asta se poate aplica doar in cazul meu, dar indraznesc totusi sa extrapolez.

Background-ul meu este de pierzator de nopti, foarte bun adormitor la ore tarzii, oricat de obosit sunt, dar, in schimb eram mare dormitor al diminetilor lungi si dulci. In general umblam desfigurat de somn din cauza trezitului de dimineata, cu creierii varza, si cu cearcanele ereditare taiate adanc sub ochi. Nici nu concepeam sa ma trezesc diminineata chiar daca era vorba de serviciu sau de mers la coasa - dormeam lemn pana imi crestea liniuta de odihna. Va dati seama ce spaima aveam cu gandul la nastere.

Stupoare! Dupa ce s-a nascut Luca, in primele saptamani era o nebunie: dormeam cand dormea si el, nu exista noapte sau zi, somnul era ca pe front - cu urechile ciulite, imbracat si gata sa sar oricand din transeu. Cu toate astea nu eram nici disperat, nici enervat, nici frustrat. Eram obosit si atat. Nu stiu de unde capatasem puteri nebanuite si toleranta maxima. Trageam ca boii in jug, dar ni se parea firesc. Parca asteptam asta de o viata intreaga. Nu am protestat niciodata, nici macar in gand, in fata lui Dumnezeu, ca trebuie sa ma trezesc. Ma trezeam si gata. Eram facut pentru a ma trezi.

Au mai trecut saptamanile si lunile si pentru mine a fost din ce in mai bine. Luca a inceput sa doarma mai legat, cateodata mai linistit, iar faptul ca sta cu noi in pat ne ajuta mult pentru ca la primul marait Del il si mufeaza si pentru mine circul s-a terminat. Am noroc de o sotie puternica si buna. De aia nu e nevoie sa dormim prin alte camere sau mai stiu eu ce solutii alternative de odihna. By the way, am scos la lumina o alta problema personala: eu nu concep sa dormim separati, suntem in chestia asta impreuna si trebuie sa "induram" impreuna. Ar fi prea usor sa dorm singur in alta camera.

Probelema nu e la mine, e la sotie. Ea sufera cumplit de lipsa de somn si asta ma cam termina psihic. Incerc pe cat posibil sa o ajut. Ma trezesc in WE mai de dimineata, mai fug cateodata la ceas de nevoie disperata de acasa cu copilul prin terase ca sa doarma ea, ma strecor seara prin casa ca hotii pentru a nu face zgomote, nu mai tusesc de 6 luni ca sa nu o trezesc. In plus, in patul nostru s-a strecurat un nou monstru: sforaitul meu. Cred ca eu ii fac mai mult rau cu sforaitul decat ii face Luca cu miorlaitul. Asta e o drama, dar vorbim despre ea alta data.

In rest, ma trezesc la fel ca acum un an, desfigurat de aceleasi ore tarzii de culcare, cateodata desfigurat de petrecut, si ma tarai la fel de daramat la serviciu. Au disparut doar diminetile luuungi de week-end si a aparut o seara la doua saptamani cand ma culc de la 9:30. In week-end-uri ma trezesc (in general) odata cu Luca pe la maxim 8, ma ridic din pat cand ganguritul lui sta sa se transforme in plans de plictiseala, il iau la bucatarie sa facem micul dejun. Ne miscam leeent, vorbim in soapta si tragem de timp ca sa doarma Del cat mai mult. Cateodata fug cu copilul in marsupiu la piata si ne intoarcem cu miros de branza proaspata de oaie si de paine calda.

Asadar, nu va fie frica de lipsa de somn. Eu am substituit somnul cu alt fel de placeri. I'm more alive than ever.

La voi cum e cu somnul?Aveti drame? Aveti rezolvari? Va pasa? Mai aveti sotie de cand v-ati mutat in alta camera ca sa o duceti bine? Mai cititi blogul asta?

Cu Luca dormind in marsupi + la ora foarte tarzie

6 luni de zile.... frumoase

Citind post-ul Deliei despre primele 6 luni mi-am intarit convingerea ca noi, barbatii, vedem totul mai roz decat ele. Eu am uitat tot ce a fost nasol si am ramas doar cu momentele frumoase. Am uitat certurile dintre noi si am ramas doar cu momentele de tandrete. Chiar asa, am intrebat-o pe Del care au fost cele mai tensionate momente dintre noi si a cam trebuit sa faca un efort de memorie ca sa isi aminteasca despre ce a fost vorba - semn ca si ea le uitase. Doar ca le pastra ca pe pietre de hotar, fara sa mai stie amanunte. Stia doar ca existasera. Eu uitasem cu desavarsire. Momentele grele mi s-au sters ca memoria dupa o betie zdravana. O fi oare asta un mecanism barbatesc de aparare? Dam reset si reinstalam 'uindosul'?

Acum imi pare rau ca am uitat tot greul. Asa cum imi pare rau ca am facut doar poze care surprind momentele placute. Nu am niciuna cand eram speriati, extenuati, ingrijorati, cand am iesit noaptea la 4 pe o ploaie de film de groaza sa caut lapte praf, sau nici macar cand Luca plangea de ne sarea parul din cap. Am facut cu fotografiile ce am facut cu memoria…sau invers. 

Acum regret. Frumusetea zilelor noastre sta atat in bine cat si in rau. E pacat ca am filtrat asa mult.  

 Asadar, iata ce mai tin minte din lunile astea:

- Nasterea

- prima seara dupa nastere

- prima noapte impreuna - aici trebuie sa detaliez. E haios ce s-a intamplat atunci - mi-am schimbat toate convingerile despre cresterea lui Luca in doar 5 minute. Stiam ca bebelusul trebuie alintat cu moderatie, sa doarma singur in patutzul lui si sa fie lasat sa planga pana se linisteste singur. Nu stiam din carti toate astea (cartile sustineau contrariul) ci din povesti, din gura lumii care mai crescuse copii si "uite ce mari sunt". Schimbarea mea a venit foarte natural, ba chiar logic:

     - Cum dormim cu copilul ca trebuie sa il alaptez. Mi-l dai tu la noapte?

     - Hmmm, n-as vrea sa il stresam din prima noapte cu plimbatul dintr-un pat in altul. Plus ca e mai simplu sa il alaptezi in pat si pentru el si pentru tine.

     - Pai si cum facem?

     - Hai sa incercam doar in noaptea asta sa dormim cu el in pat.

     - Si nu ne asezam pe el?

     - Nuuu. avem refelexe. Stai linistita (eram incostient, defapt - nu aveam niciun reflex, am avut doar noroc cred )

De atunci Luca nu s-a mai miscat de langa noi si asta ne-a facut fericiti si pe noi si pe el. Intre timp am schimbat si canapeaua mica a garsonierei cu patul mare al apartamentului nostru si Luca tot intre noi rade prin somn.

- Mai tin minte mutarea la casa noua impreuna cu eforturile supraomenesti ale tuturor implicati. Am pus o casa pe picioare intr-o saptamana. Aveam chiar si flori la geam la sfarsitul saptamanii. A fost intens. Luca ne-a ajutat si el - a dormit pe muzica bohrmasinilor si a ciocanelor.

- De asemenea nu uit toate cantecele pe care i le-am cantat in 6 luni si care la varste diferite, aveau efecte diferite. Am inceput cu Nirvana sa il linistesc la ceas de agitatie, am trecut apoi prin tot folk-ul romanesc iar acum am ajuns la chestii mai dure gen Coma, Metallica si oleaca de Drowning Pool. Cantatul m-a ajutat sa ma simt si eu util in familie. In timp ce sotia era cea mai importanta pentru puiul sau eu cam faceam joc de glezne pe langa ei. Faptul ca puteam sa intervin muzical sa calmez copilul din crizele cele mai grele ma facea foarte mandru de mine si important. Mi-a fost greu sa imi gasesc roluri in viata lui Luca. Ma simteam adesea inutil pe langa el si Del. Am incercat sa imi insusesc tot felul de activitati pentru a ma implica cat mai mult. Am ramas cu baia zilnica pe care o execut cu mult drag si responsabilitate si cu educatia muzicala. In rest fac mici chestii prin casa. Inca ma simt cam in plus, dar lucram la asta.


- Si cel mai frumos lucru pe care l-am trait in aceste 6 luni este zambetul zilnic al lui Luca si al ma-sii cand ajung acasa de la serviciu. Zambetul lor plin de drag ma vindeca in fiecare zi.
Asta imi face Luca de 6 luni.
LMA!

Marea si definitiva schimbare

Cand am ajuns acasa inca imi mai tremurau picioarele. Zambeam tamp si ma gandeam doar sa adorm odata si sa se faca ziua sa pot merge la maternitate. Dupa 5 minute de relativa liniste in care ma uitam lung la poza facuta pe graba noului nostru nascut au inceput grijile: oare o doare pe Delia? Oare e bine Luca cu adevarat sau pentru ca m-am balbait cu spaga mi-a indrugat verzi uscate cucoana de la neonatologie? Am adormit haituit de fericire amestecata cu grija si cateva pahare de whiskey ca sa ma amorteasca. De a doua zi totul a fost ok.

A urmat ce ne sperie pe toti din povestile altora: MAREA SI DEFINITIVA SCHIMBARE. 

Am sa insir intai ce as fi putut percepe eu ca minus-uri: era o fiinta mica si straina in casa (fara schema de utilizare); sotia mea nu mai era deloc a mea; in patul nostru isi facuse loc fiinta aia mica; nu mai aveam timp nici sa imi fac nevoile, d'apai sa fumez sau ies la beri; sa mananc nu ma mai interesa; nu mai exista zi sau noapte - dormeam cand apucam si cat apucam; si cel mai important, Luca chiar nu avea instructiuni de utilizare. Suna infricosator, nu?

Ei bine, cele 3 saptamani dupa nastere au fost cred cele mai frumoase si mai intense momente petrecute pana acum. Ne simteam ca intru-un tobogan cu apa unde iti este si frica dar iti si place de iti vine sa strigi. Locul ocupat de Luca in pat era exact golul ce trebuia umplut; berile, mancarea si somnul nu ma mai interesau, iar Luca chiar nu avea nevoie de instructiuni - el si instinctul nostru ne spuneau ce aveam de facut.  

A fost foarte haios cand ne-am dat seama ca i-am schimbat scutecele prima oara fara sa ne intrebam ce avem de facut si cum. Mainile lucrau ca si cum faceam asta de o viata. Eu priveam totul foarte optimist si aveam impresia ca este mai usor decat pare. Cred ca ma asteptam la mult mai greu si vazand realitatea mi s-a parut usor. Defapt ma asteptam la RAU. Auzind oamenii din jurul meu care imi ziceau ca m-am fript ca fac copil, ca mi s-a terminat viata si ca este inforator de greu in primele saptamani aveam impresia ca vine un mare cataclism. Imi zidisem geamurile si imi batusem usile in cuie. Furtuna nu a mai venit.

Noriii, insa, se cam strageau deasupra Deliei. Chiar daca dracul nu era nici atat de negru, ba chiar lipsea, tot se intamplau lucruri care o dadeau peste cap. Voi detalia pe viitor cum se vedea de la mine prin ce trecea ea. Am avut noroc cu cartile citite despre nastere si "nurturing" pentru ca stiam oarecum prin ce trece Delia. Si chiar daca stiam tot ma amaram pentru ca nu gaseam o rezolvare clara. Eram pe teren prea nou ca sa mai mearga ceva din ce fusesem eu obisnuit.

O chestie importanta: oricat ar parea de aiurea ca un tata sa citeasca carti in care ti se adreseaza cu " dragele mele" sa stiti ca este foarte util. Noi avem un altfel de mecanism cerebral - gandim mai logic, mai simplu si retinem lucrurile intr-un mod mai practic. Mamele citesc cu sufletul iar noi cu creierul, creionul si ruleta in mana. De multe ori am linistit-o pe Del (si pe mine) spunand ca e normal sa se intample anumite chestii. Desi citisem aceleasi carti eu stiam altceva din ele.

Acum privesc destul de detasat in urma si e haios sa scriu despre vremurile alea. Dar daca as fi scris atunci cred ca as fi umplut foaia cu semne de intrebare, asa cum am sa fac cand voi ajunge la timpul prezent cu post-urile. 

Dar m-am schimbat? Da! Sunt tata si acum cea mai mare grija nu mai este sa nu imi pierd iphone-ul sau aparatul foto ci sa fie Luca si Delia bine. Acum am aflat cu adevarat ce insemana grija. O iubesc pe Del mai mult ca inainte, chiar daca o impart cu Luca si il iubesc pe Luca mai mult decat orice, chiar daca il impart cu Delia.

....altfel, tot beau suficienta bere, inca ies cu prietenii la terase, inca merg cu bicla, inca fac poze...doar ca acum toate au un gust mult mai intens. 

 

Lecturi obligatorii 

 

Ca sa prindeti curaj, daca aveti o sarcina in plan puteti incepe cu VICKY IOVINE - Cel mai simpatic ghid de sarcina. E o carte scrisa foarte barbateste de o tipa care a nascut multi copii. Cartea este extraordinar de haioasa si va da puterea ca razand sa treceti peste apelativele: draga cititoare, draga mama, etc. O recomand si ca remediu impotriva burztii de bere - rasul face bine la tonusul muscular.