Vara asta se poarta tatii!

Fiti pe faza ca ne baga cineva in seama. Si nu doar ca ne baga in seama, ne strange si bani de buzunar. Am aflat de o campanie foarte misto a celor de la Crucea Alba (http://www.cruceaalba.ro/doneaza) si m-am gandit ca TREBUIE sa ma implic si eu. Este vorba despre o campanie de ajutare a taticilor sa asiste la nasterea copiilor lor. 

Nu stiu daca ati apucat sa cititi prima postare de pe blog (cea din cauza careia s-a nascut blogul de fata - http://ta-su.blogspot.gr/2011/09/nasterea-lui-luca.html?m=0) - acolo am povestit cu detalii prin ce am trecut in timpul travaliului si nasterii. Frustrare, frica, dementa, frica, frustrare, si multa, multa neputinta. Stateam ca boul pe holul maternitatii impreuna cu femeia de serviciu care zabalea podeaua cu un "teu" jegos in timp ce in spatele usilor sotia si copilul meu se luptau cu viata noua. In loc sa le fiu alaturi in cel mai important si intens moment din viata noastra eu am stat cu femeia de serviciu pe holul de la Filantropia. De ce? Pentru ca mi se spusese ca nu am voie sa intru acolo - prezenta tatilor la nasterea iesea din discutie la maternitatile de stat. Faptul ca nu am fost prezent la nastere e cel mai mare regret al meu. Acum, vazand campania asta am zis ca nu am cum sa stau deoparte. Vreau sa ajut si eu cumva. Asa ca macar va dau vestea.

Crucea Alba a avut o idee bestiala de a strange bani prin joc. Ei ne invita la batalii cu laser, karaoke si alte comedii misto. Pentru a participa trebuie donata o suma modica aici: http://www.cruceaalba.ro/doneaza. Ei iau banii si ii vor baga in chestii utile pentru prezenta tatilor la nastere: combinezoane sterile pentru sala de nastere, separatoare pentru a asigura intimitatea familiilor nascande si alte chestii. Ei chiar trebuie ajutati, pentru ca de fapt ne ajutam pe noi.

Va las sa cititi ce au de zis, sa donati si sa va distrati. Maine mergeti la lasermaxx sa va distrati. Iata un extras din comunicatul lor de presa:

In Romania, Legea nr. 46 din 21.01.2003 privind drepturile pacientului, Monitorul Oficial nr. 51 din 29.01.2003 prevede, in Capitolul VI. Drepturile pacientului la tratament si ingrijiri medicale,la Art. 32. ca:

Pacientul poate beneficia de sprijinul familiei, al prietenilor, de suport spiritual,  material si de sfaturi pe tot parcursul ingrijirilor medicale

.

La solicitarea pacientului, in masura posibilitatilor, mediul de ingrijire si tratament va fi creat cat mai aproape de cel familial.

De aici decurge dreptul gravidei, ca pacient in maternitate, de a avea insotitor la nastere, insotitor care de cele mai multe ori este tatal copilului.

In Romania de cele mai multe ori acest drept este incalcat. Justificarea data de maternitati atunci cand incalca acest drept al pacientelor este ca prin interzicerea accesului unei persoane in plus la nastere se mentine la minim riscul de aducere a agentilor patogeni in sala de nasteri. Solutia este evident simpla: tatii pot sa isi puna echipamentul steril de protectie (protectii de incaltaminte, halat, boneta si manusi de unica folosinta) ca si restul echipei medicale. Maternitatile insa refuza sa puna la dispozitie acest echipament pentru a economisi resurse dar tatii pot sa isi cumpere acest echipament chiar din spital.

O alta justificare folosita de maternitati ca sa refuze accesul tatilor la nastere este nevoia de a nu expune alte femei in travaliu la prezenta unui strain (‚Popeasca’ nu vrea sa se uita la ea sotul lui ‚Ioneasca’ cand naste). Si aici solutia e simpla si ieftina: paravane de textil care sa separe vizual paturile de travaliu in salile de nastere cu mai multe paturi.

Multi obstetricieni refuza deasmenea sa permita prezenta tatalui la nastere deoarece se tem sa se expuna pe ei si pe restul echipei medicale observatiei unei persoane din exterior in sensul in care acesta poate deveni martor la un malpraxis (celebrul caz Sebastian Lungu din 2007 cand un tata a filmat cu telefonul un asa-zis malpraxis care, sustine el, l-a lasat pe copilul sau afectat grav pe viata)

Cu toate acestea, dreptul legal al gravidei de a beneficia de prezenta tatalui la nastere sa nu mai fie ignorat de maternitatile din Romania, privand astfel viitorii parinti de o experienta esentiala : impartasirea momentului aducerii pe lume a unui copil.

Fundatia Crucea Alba informeaza parintii despre drepturile lor si ii consiliaza pentru a se putea bucura de acest drept, daca doresc. Pasii pentru ca tatal sa reuseasca sa participe la nastere si sa fie cu adevarat suportiv pentru partenera sa sunt urmatorii:

sa faca pregatire pentru nastere impreuna cu partenera

sa scrie o cerere catre Directia spitalului unde mama va naste in care solicita sa ii fie permisa prezenta la nastere

sa duca cerere spre a fi semnata de medicul obstetrician

sa isi procure echipament de protectie de unica folosinta

Orice cuplu de viitori parinti au dreptul sa fie impreuna cand isi aduc copilul pe lume. Fundatia Crucea Alba a lansat Campania GIVE PLAY CHANGE: Donezi, te distrezi, revolutionezi! pentru a strange fonduri menite sa finanteze cursuri pentru tati, materiale informative despre drepturile lor si echipamente de protectie fe unica folosinta pentru a usura accesul in sala de nasteri.

Cu alte cuvinte, in vara asta strângem fonduri pentru tătici.

Pentru ca ei să fie respectaţi în maternităţi atunci când vor sa fie alături de partenerele lor în travaliu, să participe la naşterea bebeluşului dacă doresc, să poată să îşi vadă bebeluşul nou-născut fără să aştepte pe holuri.

De ce fug tatii la bere

Am tot povestit eu pe aici cum am plecat prima data la bere dupa nasterea lui Luca. Ma duceam la locul meu de baieteala dupa cateva saptamani de lipsa si schimbare totala de viata, usor detasat de grup,  dar cu mare nevoie de reconfirmare. Fugisem din turma si acum de frica celor intamplate ma intorceam sub aripa lor protectoare. Pai, de ce ma feream? Cred ca de mine, ca Luca era prea micut sa imi faca ceva.

Imi iubesc copilul mai mult decat mi-as fi putut vreodata imagina si imi place sa petrec cat mai mult timp  cu el. Se joaca foarte frumos si e o placere sa stam de vorba, ca niste oameni mari, are pareri, placeri si tabieturi. E cel mai misto copil din lume si creste frumos si usor dar sunt momente cand am nevoie sa apas butonul de pauza pentru cateva secunde. Toate lucrurile astea frumoase devin cateodata obositoare, devin prea multe si imi vine sa fug, sa dau stop cadru. Sa fie ca o expunere lunga intr-un pasaj de metrou - eu nemiscat si lumea si intamplarile sa lase doar o dara de culori amestecate pe langa mine. Simt catedata nevoia sa ma uit in gol un minut intreg fara sa ma cheme niste manute mici si dragi la joaca. Vreau uneori sa pot pleca de acasa exact in momentul nepotrivit doar pentru ca a devenit potrivit in urma unui telefon aiurea de la un prieten. As mai sta cu Delia sa ne uitam la seriale proaste o zi intreaga, chiar o zi intreaga, nu doua ore pe saptamana. As mai vrea sa vad daca ma mai pot trezi la amiaza si daca pot sa stau in pat pana ma trezesc, atat timp cat simte corpul meu ca are nevoie. Mi-e dor sa merg la Street Delivery si sa stau cat vreau eu de mult, populand orice masa de pe Arthur Verona, nu doar cele din dreptul locurilor pentru copii. Vreau in pauza aia sa pot plec cu sotia mea pe stradutele nu stiu carui oras frumos din Europa avand timp sa intarziem oricat prin vitrine si cotloane fotogenice. Vreau sa vizitez muzee inceeet, foarte incet, fara copilul simpatic si plin de viata care ne taraste in viteza catre vreun colt prea interesant pentru el. Exagerez sau poate sunt prea sincer, dar sunt momente cand gandesc exact ca mai sus - gandesc ca inversul meu. The bizarro Dedi apare cand in sacul cu parinteala nu mai e fir de rabdare. Poate nu e nimic anormal in asta, poate e doar nevoia noastra de spatiu personal. Mi-am vandut fericit sufletul sotiei si copilului nostru, dar am, cu toate astea, nevoie de spatiu de joaca. Asa cum Luca are nevoie sa se joace doar el in camera lui, asa si noi, parintii trebuie sa mai fugim din cand in cand in camera noastra.

Batalia din minti e dura. Se bate tatal lui Luca cu Dedi; se lupta bucuria de a fi cu copilul cu nevoia de a fi singur; se inclesteaza Disney Junior cu MTV2 (postul ala de pe vremeuri cu rock alternativ). Problema e ca indiferent cine castiga ma simt vinovat. Daca il las pe Luca la parintii mei si evadez cu Del in vreun loc frumos pentru doua ore ma mustra constiinta ca nu l-am luat si pe el sa se bucure. Daca dormim singuri dupa-amiaza de Duminca ne pare rau ca pe el l-am lasat la bunici si ca ne-am lafait prea hulpavi in patul gol. Cand ies la terasa doar cu prietenii ma roade ca ma relaxez asa de tare fara ai mei. Pe de alta parte cand merg la un muzeu pe care imi doresc sa il mestec in liniste si Luca trage de noi ca de un cal mort imi musc pumnii de frustrare. Cand prietenii nostri merg sa bea la o terasa in timpul furtunii plesnim de suparare ca noi nu ne permitem nebunii din astea cu copilul. Sau ma enervez (inutil) cand vreau sa imi trag sufletul de dimineata si el striga din camera lui: tataaaaa, vino sa reparaaam masinileeeee.
imediat, luca!
tttaatttaa. acum! vreau acum.   ....
Sunt chestii marunte si normale pe care le traim cu bucurie mai mereu, dar cateodata, la capatul puterilor, chestiile astea marunte devin enorme.

Cand am plecat prima data dupa nasterea lui Luca la bere am stiu ca acolo este camera mea. Am stiut ca odata pe saptamana apas declansatorul si las diafragma sa inregistreze fantome cateva ore cat creierul meu e in pauza. Am stresat-o pe Del in continuu sa faca acelasi lucru ca si mine, doar ca la mame butonul de pauza se pasa mult mai greu si doar pana la jumatate. Mamele sunt cele care isi cam pun creierasii pe locul doi, luptand din toata fiinta cu ele, cu copiii si cu viata. Daca s-ar apuca Del sa toarne cate momente de limita are pe zi am plange aci de ne-ar sari camasa. Si la fel cred ca e pentru fiecare mama. Poate din cauza asta depresiile la mame sunt mai dese si mai nasoale - nu au putere sa apese butonul de pauza pana la capat. Poate barbatii nu sunt neaparat mai nesimtiti decat femeile, ci doar se ingrijesc mai mult de ei si de confortul psihic. Eu stiu ca terasele nu sunt pline cu tati si mame care isi oblojesc psiho-frustrarile ci se perinda tot felul de specimene pe acolo dar macar, printre ei, sunt si oameni cu motiv, care au iesit in pauza – le-a sunat clopotelul si au iesit sa alerge bezmetici pe la terase. O sa ii recunoasteti dupa privirea fixa, tembela, ca la fotograf.

La voi cum e? Sunt eu prea exagerat?

foto de Constantin Opris, intr-o noapte cand evadasem in gradina.

Ne bucuram de orice rahat - se intoarce

Probabil va mai aminiti cand ziceam ca noi, parintii suntem asa dusi incat ne bucuram la fiecare cacatel al bebelulusului sau al copilului nostru. E adevarat 100% doar ca sunt cazuri cand parca de prea multa bucurie si prea apoasa o dam in disperare. 
De data asta nu mai e asa haios ca  data trecuta. "Aspect microscopic caracteristic pentru Campylobacter spp." - un fel de enterocolita.
A inceput cu niste febra inexplicabila si apoi, intr-o noapte a inceput sa il doara burta. Apoi, a doua zi a inceput sa se planga pe bune:
Ma doare burtica tataaaa
Stiu taticule, dar nu am ce sa iti fac.
Vreau teai
Bine, mai ia ceai
Tot ma doare burticaaa.
Mie imi venea sa imi dau palme cand zicea asta. Aproape plans dar vizibil indurand, copilul meu isi cauta singur alinari si tratamente. Noi stateam spectatori si ne rugam la Dumnezeu sa nu mai umple inca un pempars. Nu aveam ce face mai mult decat facusem - analize, vizite la medic, telefoane si multe poze cu scutecul plin. Si acum cand ma uit in pozele telefonului meu mi se face greata de frica gandindu-ma la perioada prin care am trecut.

Cand sufera un copil parca geme Universul si de data asta Universul gemea chiar in fata mea. Se scremea si plangea la fiecare caca, se intorcea la joaca si apoi iar revenea cu manutele la burta. Cand il lua rau durerea punea manile pe pereti si plangea scancit. Cel mai mult m-a impresionat cat de puternic poate fi un omulet asa maruntel - poate daca zacea stiam clar ca e bolnav, dar el se lupta cu durerea lui si continua sa se joace incapatanat. Se vedea cum indura si cum uita durerea imediat dupa ce trecea valul care ii umplea scutecul de apa. Eu nu as putut fi la fel de tare ca el si mai scoteam cate un oftat prelung din 5 in 5 minute, amarat fiind de neputinta, mila si suparare. Ma mai consolam cu gandul ca macar nu vomita si ca bea singur lichide multe cat sa gaseasca energie pana la urmatoarea repriza de durere + scaun foarte moale.
Greul nu trecuse. Cel mai greu e sa iei decizia sa chemi salvarea. Te tot gandesti ca nu e atat de grav, ca, uite ce jucaus e ziua, ca doar nu o fi de salvare. Cand se plange copilul  in continuu ca il doare burta si apar firicele de sange in caca ai un motiv bun de panica si de pus mana pe telefon chiar si la 4 dimineata. Cand vad o salvare ma intreb mereu oare la cine merge? Sper sa  nu fie ceva grav. Poate se duce sa faca pe taxiul si poate nu e nimeni bolnav in ea. Acum stiam la cine vine si de ce. Era pentru Luca, cel mai drag om din lume. Turbam.

Operatoarea ne-a anuntat sec ca va veni repede, 30 de minute - o ora. Poate comparat cu alte urgente era repede dar comparat cu bataile inimii mele era foarte tarziu. M-am prefacut calm cand i-am spus Deliei ca avem de asteptat. Luca inca plangea. A adormit la geam spunand ca vrea sa vina salvarea sa il faca bine. Nu stiam daca sa urlu sau sa plang. Am strans din dinti, I-am luat in brate si am adormit si eu.

Dupa o ora, cand motaiam cu totii pe canapea, a venit o doctorita care semana cu Plusica. Ten inchis la culoare, tanara si cu unghii colorate diferit. Contrar asteptarilor Plusica m-a linistit. Nu i-a facut nimic lui Luca dar ne-a lasat o hartie cu ce analize sa facem. Stiam deja inca de cu seara analizele pe care le aveam de facut deci a fost inutila vizita Plusicai, dar macar linistitoare.

M-am dus a doua zi de dimineata cu caca in borcanele la analize si cand m-am intors acasa Luca mi-a zis ca atunci cand nu va mai fi bolnavior va manca inghetata si apoi m-a intrebat de ce e el bolnavior. Iar m-a amarat. De unde atata putere si optimism intr-un pui de om?

Dupa ce am vazut numele bacteriei vinovate cu zilele de cosmar ne-am linistit cu totii. Inclusiv bacteria. Luca a invins si a cerut victorios inghetata. L-am mai amanat cateva zile pana si-a revenit total si apoi i-am dat. Ma tot gandeam in timpul bolii ca ce nu te doboara te intareste si iata ca Luca ne-a arata exact asta. Dupa ce a umplut vrafuri de scutece pe zi, pentru prima data s-a asezat pe olita si ne-a lasat acolo doua surprize. Una maro si alta galbena. Ii radea fata de bucurie atat lui cat si noua. A simtit cred ca este mai puternic decat inainte si a mai facut un pas in viata. Orice cacatel o fi un pas mic pentru omenire, dar este un pas enorm pentru om.

Cum se reinventeaza un tata

Nici nu vreau sa ma gandesc de cand nu am mai deschis o foaie de blog ca sa mai scriu ceva. Nu am patit nimic, doar ca trec printr-o perioada foarte plina de chestii care imi alunga mintea in alta parte. Chestiile astea sunt schimbari pe care le fac sau care vin in viata mea. Nu stiu daca are legatura cu cei 32 de ani pe care i-am implinit relativ curand sau cu cei doi ani ai lui Luca sau cu luna mai cand se coc ciresele si mintile. Cert este ca deodata am inceput sa simt nevoia sa ma reinventez sau mai bine zis sa mai fac niste pasi prin viata. Parintia asta vine cu mari probleme la cap si ca imi tin mintile pe craca lor am nevoie de tot felul de artificii pentru a ma privi cu ochi buni. Eu, ca parinte, pe langa toata fericiriea pe care mi-o aduce Luca, mai am si un pachet important de frici, frustrari si alte lucruri care imi viziteaza psihicul la ceas neasteptat. De scapat de ele nu am cum, dar pot sa le canalizez sau le driblez – din cauza asta la un cand de vreme ma dau de trei ori peste cap si ma transform in cate ceva. Cate ceva care mi se pare mie ca imi da mai multa putere in lupta cu mintile.

De data asta am sa ma transform in sofer. Am inceput scoala de soferi chiar si eu, cel mai infocat militant anti-masina, iubitor pana la dementa al mersului cu metroul si cu bicicleta. Deodata m-am uitat la Luca si la viitor si mi-am dat seama ca starea de normalitate asigura un oarecare confort si ca poate ar trebui sa incerc si eu sa fiu un om normal cu loc de parcare si cu frica pretului benzinii. Poate viata va fi mai usoara cu carnet si cu masina.

Sau poate m-a motivat observatia lui Luca facuta cand ne jucam de-a masina si ne cautam locurile in vehiculul imaginar – « doar Dadi (taica-miu) sta in fata la volan pentru ca el conduce. Tata sta in spate pentru ca nu conduce ». Bang, mi-a dat-o fi-meu - cu alte cuvinte eu nu am ce cauta pe scaunele din fata pentru ca nu stiu sa conduc. Doar initiatii stau acolo si deci in fata copilului meu eu sunt un terchea-berchea care nu stie sa mestece in benzina si sa invarta de volan. Hmmm. Cam nasol pentru orgoliul unui tata care se vrea "exemplul number one".

Sau poate a venit momentul ala din an in care am nevoie de o jucarie noua si ma gandesc ca asta sa fie masina ? Pana la urma nu stiu exact de ce, dar sunt in plina scoala de soferi si in plin efort intelectual de a invata si prinde logica regulilor de circulatie. Si uite asa ajung mandru acasa si astept ca Luca sa ma intrebe – « tata, ce ai facut la orrra de condus? » Ei, ce sa fac, taticule, parcari, garari si mult trafic, zic eu ca si cum as fi facut ceva asa de banal ca parca nici nu merita spus. « Tata, hai se ne jucam cu masinile. Facem pacari, garari. » Ha! Iata ca am devenit sofer pentru fiul meu. I scored! Orgoliul rezista.



Tot dintre reinventari mai am o poveste. Dupa ce s-a nascut Luca eu cu Del ne-am surprins speriati de permanenta calitatii de parinte si de greutatea cu care iti intra in sange noul rol. Eram, cred, in primele saptamani ale lui Luca si simteam cu frica cum ni se scrie in piele numele de tata si mama si ca din momentul ala in colo doar tata si mama vom fi. Un fel de tatuaj familial si social care nu mai iese cu nimic niciodata. Scarry, nu? Discutia s-a incheiat cu Del care a zis sa ne facem tatuaj cand face Luca 1 an. Sa celebram cumva intr-un mod contradictoriu faptul ca suntem parinti. Mi-a mers la suflet ideea. Imi doream tatuaj din adolescenta dar nu gasisem curajul si motivatia sa il fac. Acum ar fi fost ca un ultim gest de tinerete si independenta, o sfidare simbolica a rolului de parinte, o mica revolutie a creierelor in fata inimii donate definitv copilului, o rabufnire adolescentina pe un trup de adult. A trecut anul si nu am avut timp sa ne mai gandim la asta. Acum, dupa ce Luca a facut doi an mi-am tatuat pe mana un motiv popular romanesc care mi-a vegheat copilaria de pe un perete. E covorul de zestre al bunicii mele. Inca nu e terminat dar se lucreaza. Del mai astepta inspiratia sau cauta mileuri pe la Bacau. :) I scored again si am devenit fascinatia lui Luca. « Tata, uite tatuagiul tau. Are forme mici, are forme maaari. E terminat, tata, tatuagiul tau?”



O ultima noutate in viata noastra este ca am devenit nasi de fetita micuta si frumoasa. E frumos sentimentul de nas – parca mai capeti inca un copil pe langa al tau si parca te responsabilizezi mai tare facand asta.

Cam asta e reinventarea mea pentru moment. Sa vedeti ce e si pe capul Deliei, dar asta intr-un episod viitor. Totusi, daca sunteti curiosi arucati un ochi aici : https://www.facebook.com/pages/Swimathon-Bucuresti/525322820848417 - e posibil sa ne vedem acolo in chiloti, facand valuri.


CREDITS:
- frumoasa lumanare: http://buchetiera.ro/
- frumosul tatuaj in lucru: https://www.facebook.com/OBTBucuresti

despre mine

Am avut bucuria sa fiu luat la intrebari de cele de la Academia Heidi - un site misto de parenting din Brasov. Mi-a placut sa le respund la intrebari, mai ales ca interviul face parte dintr-o campanie de trezire si inspirare a tatilor.
E adevarat ca astept ziua unui interviu adevarat intr-o cafenea, dar pana atunci merg si cele online :). Va pun aici un mic fragment ca sa va fac pofta de continuare pe site-ul lor:

Academia Heidi: Dragă Ta-su, eşti de ceva vreme tătic. Crezi că a fi părinte vine de la sine sau se învaţă?
Ta-su: Mai exact sunt de 2 ani tătic. Răspunsul potrivit cred că e: şi una şi alta. Îmi amintesc că din ziua în care am aflat că soţia este însărcinată mi s-au înşurubat în minte gânduri şi sentimente noi. Au venit, cred, din reflexul de mamifer care urmează să facă pui. “Nesting” nu fac doar mamele, ci şi taţii. După partea de nesting au început întrebări mai serioase legate de cum se educă un copil. Bănuiam că mă va ajuta natura şi de data asta, dar nu am putut sta nouă luni pe bară aşteptând să învăţ de la copilul meu care urma să se nască. Am pus mâna pe cărţi şi pe cursuri prenatale ca să văd cu se mănâncă părinţeala. Iniţial ştiam cum am fost crescut de părinţii mei şi mi se părea perfect. Citind am am realizat că sunt multe chestii de făcut diferit, dacă nu chiar mai bine.
Deşi asta se întâmpla abia acum doi ani, a trecut destul de multă vreme de atunci şi lucrurile s-au schimbat în bine. Dacă atunci nu aveam decât Lamaze şi cursuri de puericultură acum sunt o mulţime de opţiuni pentru a “învăţa” să fii părinte. Un tată proaspăt sau un tată vechi, dar curios, poate merge în multe locuri să îşi deschidă mintea.

Academia Heidi: A fi părinte e un job foarte solicitant. Unii aleg să stea deoparte. La tine există diferenţe între cum îţi imaginai “părinţeala” înainte de naşterea copilului şi între cum e ea de fapt în realitate?Ta-su: Faţă de ce îmi imaginam este mult mai mişto să am copil. Trăisem, ca toată lumea, în puzderia de anecdote de prost gust despre căsătorie şi copii şi îmi cam dârdâiau nădragii pe mine.......... CONTNUAREA

Jucarii pentru copii fini

Ma scuzati ca fac uz de link-uri dar am gasit ceva demential la Designist pe site. Jucarii de lemn cu sculpturile lui Brancusi si cu caricaturile lui Perjovschi.
Cum sa nu strang bani pentru asa ceva? Ati vaut vreodata ceva mai frumos? LINK

http://designist.ro/arte-etc/minitremu-la-joaca-cu-brancusi-si-dan-perjovschi/

Pucioasă si Pietroşiţă

In ultima vreme vad ca tot despre trenuri si tramvaie scriu. Ce sa-i faci, suntem in perioada mijloacelor de transport. Pentru ca ii plac trenurile asa de mult in week-end am fost la tara si duminica dimineata am smuls copilul din pat ca sa mergem cu trenul pana la bunica-mea de la Pucioasa.
In frumoasa si vechea gara din Pietrosita nu se mai vand bilete pentru ca platitorii de bilete nu mai exista si nu avea rost sa se plateasca un casier degeaba. Asadar, se dau biletele in tren de catre controlor. Ma asteptam ca trenul sa fie gol conform cu lipsa de platitori. Stupoare! Pentru duminica dimineata era destula lume in tren.

In timp ce Luca casca de isi rupea gurita a aparut "Nasul". Unde mergeti? La Pucioasa, zic cu mana la portofel. El a bagat un zambet tamp si a inceput sa astepte.... Pai cat costa biletul pana acolo? 

Ce bilet? Nu e nevoie?

Cum adica? Eu vreau bilet.

Nu e nevoie...sunteti cu copilul...cat aveti e bine.

eu incep sa ma enervez... imi doresc bilet, va rog frumos.

bineeee, trec dupa ce termin .... (de strans spaga de la ceilalti)Luca ma intreaba dupa vizita controlorului: tataaa, cine era domnul?

Un hot, taticule. Un controlor hot. Nu cred ca a inteles ce insemana asta, dar a tacut multumit de raspuns.

Pana la Pucioasa sunt doar doua statii de sageata albastra: Fieni si apoi gata. Pe la Fieni vine omul iar:

Chiar vreti bilet? nu e cazul sa....

Domnule chiar vreau bilet. E principiul meu. imi venea sa il injur din toata inima.

Stiti costa vreo 150 de mii....

Domnule nu ma intereseaza, eu vreau bilet.

Bine vin imediat.

Pe la Motaieni, cu vreo 5 minute inainte sa ajungem la Pucioasa, mi-a scris bilet in sfarsit si mi-a luat banii. S-a facut ca se scuza. S-a cam speriat cand i-am facut poza pe furis. Plecasem foarte fericit cu Luca cu trenul si am ajuns sa fierb de nervi si sa nu inteleg nimic din calatoria asta. Copilul cred ca s-a prins ca e ceva ciudat (sau doar era foarte somnoros) ca a stat cuminte, fara sa puna prea multe intrebari.

Apoi Pucioasa ne-a primit insorita, cu balti, oameni care si pisau intre autobuze si cu multa-multa saracie.