[pub sincer] Domnul Thompson

  La cat a duduit netul probabil stie deja toata lumea ca week-end-ul asta a fost in Bucuresti marele Michael Thompson. Si abia pleca batranul, ce mai freamat, ce mai zbucium prin mintile de parinti. Asa cum ma asteptam mi-a pus creierasii pe bigudiuri - nu cu cine stie ce teorii revolutionare, ci cu lucruri normale, dar asa de bine sintetizate de experienta lui clinica si personala. Ce m-a dat pe spate cel mai tare este un lucru bine-stiut, dar nespus de nimeni: bebelusii baieti sunt mult mai sensibili afectiv si au nevoie de mult mai multa apropiere din partea parintilor. Si in consecinta baietii .... plang mai mult! Ha! Deci tot plansul lui Luca si nevoia lui de bratele ma-sii era absolut normala. Noi nu am crescut un monstru emotional la san si nu ne-am "alintat" copilul. Bai sa fie! De ce PLM nu zice nimeni chestia asta?

 

(poza de-a editurii Herald)

Mai mult de atat, se pare ca sensibilitatea emotionala ramane si mai incolo in trupurile burtoase de barbati, asadar daca ne vine sa plangem nu suntem fatalai sau glugi de coceni, ci suntem doar barbati normali.
Va zic, domnul Thompson le cam are. Super speaker, toba de studii si experienta care ii tin in picioare discursul si cu un zambet sugubat care pare foarte prietenos - vulpe batrana.

Sunt foarte fericit ca am avut ocazia sa il ascult si le multumesc SINCER Otiliei Mantelers si redactiei Totul despre Mame ca s-au spetit sa mi ti-l zboare peste ocean pana aicisa. Am cartile proaspat lansate de Editura Harald ( stiti ca am vorbit la lansare? -vedeti filmul aci ) puse frumos in biblioteca asteptand nerabdatoare sa ermn ce citesc acum si sa ma apuc de ele. Domnul Thompson e expert in cresterea baietilor ( a sutudiat si are si el ) si mi-ar prinde bine o parere foarte avizata.

Voi ati fost?

hardcore cu bunici, copii si nepoti

  Era noapte deja afara si in mod ciudat televizorul sport era la Pietrosita, pus la loc de cinste pe masa patrata din dormitor. Televizorul era pornit si derula niste emisiuni de divertisment de care nu cred ca mai vazusem. Sau nu imi mai aminteam ca vazusem. Aveam totusi abia vreo 3-4 ani. (E mare lucru ca imi mai amintesc ceva de atunci). Parintii mei se imbracau frumos si forfoteau prin casa de colo-colo. Eu cu bunicii eram singurii care nu ne imbracam. Stateam cu hainele de casa la televizorul mic si alb/negru, unde cantau niste oameni.  Cand au fost gata, scosi din cutie, a venit maica-mea si mi-a zis ca se duc la o petrecere de revelion ( nu stiam cuvantul asta desi il tot auzeam si la tv cand cantau aia ). Nu stiu daca am plans dar tin minte ca imi venea. Nu intelegeam de ce ei pleaca fara mine si de ce eu sa raman cu bunicii care nu se imbracasera frumos. Unde se duceau de nu puteam si eu sa merg? Daca se imbracau frumos trebuia sa fie frumos, nu? Eu nu meritam? As fi plans mult pentru ca eram foarte necajit. Poate chiar am plans. Am ramas acasa la bunici si m-am uitat la

tv pana am inceput sa rad isteric la un sketch cu un papagal care a intrat intr-un aspirator. La fel de isteric radeam si a doua zi cand ai mei venisera, dar nu se trezeau. Eu voiam sa le povestesc cum ma distrasem eu (sanchi) cu papagalul de la tv iar ei dormeau de sarea plapuma de pe ei. Iar ma dau la o parte? Iar imi venea sa plang. Ba chiar sa urlu.

   Asta si alte cateva episoade m-au marcat cand am ramas la bunici fara ai mei. In rest numa' lapte si miere. Am crescut fericit cu ei, m-au iubit enorm si i-am iubit enorm. Am iubit oamenii, locul, lumina, icoanele de pe pereti, pielea mainii bunica-mii cand ma mangaia si glasul cald al lui bunica-miu cand imi canta. Am iubit mirosul de lemn si de foc, cel de frig de dimineata si cel de iarba calcata in picioare pe inserat. Mi-am iubit bunicii si copilaria cu ei la nebunie! Cu toate astea tot aveam momente cand iar nu intelegeam de ce ma lasau parintii mei acolo. Stiam ca au serviciu dar tot nu ma convingea treaba asta. Imi venea de multe ori sa plang de dorul parintilor dar ma abtineam. Imi spusesera ca sunt barbat. Mai trecea o saptamana fara sa ii vad si mai strnageam din dinti o tura.

  Asta se intampla cu mine cand ramaneam la bunici si simt ca se intampla acelasi lucru si cu Luca (cu toa

te ca noi il lasam maxim juma’ de zi). El nu plange saracul, desi se vede ca intelege dar nu pricepe de il abandonam. Imi zice "pa Tata, distractie placuta!" cand il las cu ai mei si intoarce privirea rapid ca sa nu ma mai vada. Parca sa nu il podideasca lacrimile in fata mea. Stiu ca exagerez dar toate astea le trec prin filtrul experientelor mele si prea seamana. Ma roade tare.

  De partea noastra: Maine avem o aniversare. Ce facem? Pai mergem, dar cum? Il lasam la ai mei? Da. Si eu zic la fel. Am sa ii sun - ce naiba, m-am saturat sa tot alerg cu el prin terase. Am si eu nevoie de o bere rezemat de spatarul scaunului cu tigara in gura si cu scrumiera chiar in fata mea. Nu vreau jucarii pe masa macar odata. Vreau sa stam linistiti daca tot mergem. Vreau sa mergem cu metroul si sa ne tinem de mana ca niste adolescenti. Vreau sa vorbim toate cacaturile care ne trec prin minte pe drum. Si mai vreau sa se faca noapte si sa nu fugim sa il culcam. Sa mai stam la o bere, iar la intoarcere sa o mai ardem prin bucatarie chiar daca e tarziu ca dracu'. Aha, deci si tu la fel. Si tu ai nevoie de o mica-mica evadare. Bun. Il lasam de data asta! Bun! Sunam, aranjam si apoi… ii vad ochii cand imi zice pa. Imi vine sa imi fac sepuku si imi piere tot cheful. Stau ca pe ace, sucarit, beau doua beri in sictir si astept sa ne intoarcem mai repede acasa. Uite asa nu ne prieste nici noua si nici lui.

  Asta e la noi in suflet dar ce o fi de partea cealalta a baricadei? La bunici. Si ei trec prin 1000 de stari si intrebari dar p'alea nu le mai stiu. Pot doar sa imi inchipui. Cred ca e greu sa treci de la parinte la bunic. Imi imaginez ca e greu dupa ce ai copil mare, plecat la casa lui si dupa ce abia ti s-a facut liniste in casa sa apara iar galagia si copiii mici prin peisaj. Ca e greu sa accepti ca imbatranesti si ca din momentul nasterii nepotului devii bunic, mamaie, tataie, bre, 'nea, ma-ta-mare si tac-tu-mare. In plus, nu ai doar niste copii de ingrijit - mai ai si nepoti in carca. Imi imaginez ca au si ei nevoie de liniste si intimitate si, asa cum ne vine noua sa fugim cateodata de copii, lor le vine sa fuga si de noi si de nepoti. Imi imaginez ca le e greu sa inteleaga modul nostru nou de a ne educa copiii - ne-au crescut cu mintea si posibilitatile de atunci. Noi venim cu caramida lor plus a noastra si plecam automat de mai sus si le e greu sa inteleaga. Imi inchipui ca le este frica sa ii dea vreun sfat copilui dat fiind ca noi suntem "ciudati cu educatia noastra". Imi imaginez ca le vine greu sa ne mai vada ca pe niste copii atunci cand avem nevoie de mangaierea lor dupa ce i-am zapacit ani de zile la cap ca suntem maturi si independenti. Eu simt cateodata ca vreau sa ma pun cu capul in poala mamii si sa stau ore intregi la mangaiat. Am inca nevoie sa ma simt copil de atata parinte cat sunt. Ar fi ciudat sa fac asta, dar ce sa fac, imi vine. Simt ca a fi bunic e cam la fel de complicat cu a fi parinte si chiar daca ne vine sa urlam la ei ca nu au cat timp am vrea noi sa aiba pentru noi , chiar daca nu au citit acelasi carti ca si noi si chiar daca ei gatesc altfel ei tot raman o mare si frumoasa parte din viata copiilor nostri, asa cum si bunicii nostri ne-au marcat desavarsit personaliatea.

  Asa si? Deci, cum ramane cu bunicii? Ce sunt ei? Un bine, un rau sau o necesitate pentru nepoti? Vorbesc de societatea noastra nu de vremurile cand bunicii stateau gramada cu parintii si copiii prin corturi si toata lumea crestea linstita si fericita.

  Voi cum va descurcati? “Abandonati” copii la bunici? Va tine sufletul?

LATER EDIT: dupa ce au inceput comentariile pe ici pe colo mi-am dat seama ca e posibil sa nu fi fost totui prea coerent in ce am scris. Sunt 100% convis ca bunicii sunt ultra-mega-hyper-importanti in viata copiilor si ca timpul petrecut cu ei este de aur (nu se uita si nu se strica nici la batanete). Mai mult, abia astept ca Luca sa se poata bucura din plin de bunicii lui si vice-versa. Dilema mea este: ce inseamna pentru copiii mici (de ex. Luca are 2 ani juma') sa fie lasati la bunici. Imi este cam clar ca nu prea se bucura ei. Indura, dar nu se bucura. D'aia zic - cum facem? Sunt carti? Studii? Stie cineva cum tratam subiectul delicat?

ai o stare de cacat?

In ultima vreme foamea de job-uri interesante o trimite pe Del prin tot felul de chestii bizare sau curioase. Ultima gaselnita este sa promoveze un eveniment care imi starneste curiozitatea si intereseul. Chiar daca eu stiu despre ce e vorba tot sunt curios de mor despre cum va fi acolo.

Bref, e vorba despre o cutie albastra mare cat un garaj de masina cu o gaura rotunda in care daca intri iti schimbi starea. Mi se pare bestiala ideea. Mi-a amintit de o cutie neagra si antifonata de la Street Delivery de acum cativa ani in care bagai capul urlai cat puteai de ieseai lesinat de acolo. Ca o carpita.

Cutia albastra cica e mai dihai decat aia neagra. Ea va fi pusa la Poiana Urbana (coada calului din Piata Universitatii) intre 12-15 Septembrie. Daca sunteti curiosi sau daca chiar vreti sa va schimbati starea ne vedem la cutie.

Chiar asa, ce credeti ca e in ea? Ia votati in partea dreapta:

- revolutionari?
- mineri?
- rosia montana?
- nimic?
- eu?
- loc de zbierat?
- loc de dat cu capul?
- loc de iubit?
- loc de fumat?

Prima data la cinema - dezastru sau caterinca?

Am ajuns la mall cam cu o ora inainte de ora scrisa pe invitatie. M-am dus sa caut cinematograful si locul faptei ca sa fiu sigur ca nimeresc din prima cand vine Luca. Eram emotionat si voiam ca totul sa merga brici... Macar la inceput. Urma sa merg cu Luca pentru prima data la film. Prima data pentru el si pentru noi doi. Tata + plod la film mi se pare unul dintre cliseele reusite ale parintiei si eram foarte fericit ca mergem impreuna la baieteala. Am intrat strain in mega magazin, am intrebat un badigard de cinematograf si m-am dus chitit cautand drumul cel mai scurt si bun pentru copil (ocolind locuri de joaca si frigiderele cu inghetata). Era vreo 17 :30 si eram asteptati la 18 :15. Calculasem bine – Luca si Del erau pe drum, aproape de mall si eu stiam deja exact unde trebuie ajuns. Totul era perfect. Am aflat ulterior ca filmul nu incepea la 6 :15 si nici la 6 :30 cum banuisem ci la 7 – timp kk-lau de pierdut prin magazin. Prea mult chiar. Nu mai era perfect.

Am fost invitati la premiera filmului Avioane (3D) al lui Disney si am ales sa dezvirginiez cu Luca cinematograful cu ocazia asta. Deci numa' premiere. Ba mai mult, era prima data cand in calitate de blogger sunt invitat la un film - m-a bucurat si magulit la maxim ca m-a bagat cineva in seama si deja imi conturam viitorul stralucit plin de invitatii la concerte si filme in minte. M-am dus mandru acolo.

Luca era deja agitat de acasa ca urmeaza sa fie distractie si era ca un arcusor cand a intrat in mall. Tata, ce e cu luminile alea? Tata, vreau la cascadaaaaa! Tata, vreau la animaleeee! Uite, o corabie. Uite un lac, copii, barci. Parca venise prima data la mall. Era, ce-i drept, abia a doua oara, caci nu prea "bagam mecla in mol" de felul nostru incercand sa ferim copilul de distractiile cu prea mult plastic si iz de fast food. Ca sa umplu golul pana la film l-am plimbat timid pe ici pe colo in timp ce Del era la o terasa cu prietenele – girls night out in timpul filmului - am devenit experti la folosit orele libere la maximum. Spre bucuria mea cel mai mult a stat la pet shop privind pestii. Bun. A trecut usor.

Am ajuns la coada. Blogarime care mai de care, copii cu baloane, copii fara baloane si tichete gratis pentru micii invitati. Am luat si noi tichetul de pomana, ne-am asezat la rand si am procurat floricele + suc. Luca suc de mere eu un sprite tirat, incercand sa il deghizez in apa minerala. Nu a mers. Luca  mi-a baut tot sucul fericit, l-a baut si pe al lui si am mai bifat o premiera : primul produs Coca-Cola intrat in ficatelul tanar si curat al copilului. Sper sa nu se mai intample prea curand, desi dupa cum ranjea de bucurie cred ca stiu ce va bea la urmatorul film. …fucking addict ! J

Cand am intrat in sala ne-au dat ochelari pentru 3D si cu ei in mana ne-am dus linistiti la locurili noastre. Ne-am asezat – el curios si avid de floricele, eu cacat pe mine de frica ca va urla la film, ca va fugi, ca se va speria, ca nu tine ochelarii pe figura, ca va adormi, etc. Ca sa ii cumpar linistea i-am dat galetica lui de floricele chiar in brate, insotita de sfatul cald sa aiba grija ca daca nu o tine bine ea va ca…..paaaac ! galeata pe jos. Un metru patrat de floricele la picioarele mele. Luca privea amuzat, eu crapam de rusine. Cum naiba, cel mai atent om din Univers cu gunoiul si cu mizeria pe jos sa pateasca asa ceva ? Tocmai eu ?!?!!?  Vrie ! Delir ! Fierbeam in mine de suparare dar nu aratam nimic Lucului. Aoleo, taticule, iata ce s-a intamplat. Va trebui sa ai mai multa grija. Hai sa le dam cu piciorul sub scaun. Eram umflat de rusinea gestului, dar na….

Incerc sa ma calmez. Aveam acum doua pungi de floricele si doua pahare cu suc de tinut, caci Luca era un pericol cu punga in mana. Dupa 30 de secunde de foiala a venit randul meu – bang galeata mea se rastoarna ghidusa pe scaunul liber din stanga. Fuck ! Rusinea era pana la tavan – destul de inalt, de altfel. P’astea le-am strans si le-am bagat inapoi. Ce putea sa fie asa jegos pe bancheta ? Niste blugi de pe bordura ? Pantaloni transpirati ? Las’ ca rezistam noi.

Cand au inceput reclamele Luca se uita tinta la ecranul mare. Am vazut un preview la nush’ ce film de animatie care nu avea nicio logica. Simina imi zice amuzata din stanga ca nu a inteles nimic. Eu rad si incuviintez. Luca tipa cat poate – « Asta e porcarie, tata ! ». Rad copios la gluma lui – era pus pe caterinca, dar nu stia saracutul ca la cinema nu se urla ca sa acoperi volumul sistemului de sunet sourround. Dupa vreo alte cateva replici in gura mare s-a prins ca tre’ sa o ardem mai piano si a intrat in ritm. De atunci in colo (pana cand s-a plictist la film) s-a comportat ca un om mare. A ras, a privit, a rontait si baut suc, a discutat cu mine pe marginea filmului – ce sa mai..a fost o placere sa il am partener de cinema. M-a uimit cat de « matur » a fost, demonstrandu-mi inca o data ca toate fricile si problemele sunt in mintea parintor iar copiii sunt super bine adaptati si adaptabili si ca invata din mers indata. Tragand linie a fost misto la cinema, in ciuda emotiilor mele. Filmul mi s-a parut bun DOAR pentru copii, cu toate ca am mai mijit un ras pe ici pe colo si eu. Imi pare rau ca nu am mai vazut sfarsitul, dar nu am insomnii din cauza asta. Sunt, de alftel, multumit ca Luca nu a rezistat 91 de minute la film. Sper ca asta sa insemne ca viitorul lui nu va fi in fata TV-ului sau a ecranului cu filme. Imi doresc sa fie un copil jucaus in natura. Filmele sa ramana asa…de duminica, dupa hora.