Copiii stricatori

Entropia domestica

Cred ca acum trei ani au venit pe la noi niste prieteni cu copilul lor micut. Tin minte ca dupa ce a intrat in casa a si fugit in sufrageria garsonierei nostre, a tras de o cutie din biblioteca, a sarit un obiect din ea pe jos iar in urmatoarea secunda a tasnit sub birou cu obiectul in mana. Am ramas mut - nici nu apucasem sa zic salut prietenilor si deja debandada incepuse. Delia ma antrenase in prealabil ca trebuie sa fiu calm pentru ca micutii sunt curiosi si energici si pot strica lucruri. Mi-a inghetat spinarea de frica! Am urcat cat mai sus aparatele foto si lucrurile de pret si asteptam cu sufletul la gura sa imi explodeze chestii prin casa. Pe vreme aia eram deosebit de salbatic la capitolul copii. A continuat vizita prin a scoate putinele machete de masini pe care le aveam si stragand din stomac de fiecare data cand le ciocnea. Eram dement de spaima. Un mic pui de om ma speriase cum nu ma speriase nici profa de mate din liceu.
Cand a plecat am inceput sa adun disperat masinute si obiecte de prin casa facand inventarul detaliat si cautand defecte. Spre linistea mea totul era intact - fusese doar o furtuna de dezordine, dar fara victime.

Fiind singur la parinti am crescut destul de posesiv si pe alocuri obsedat de ordine. Eu nu scoteam jucariile afara ca sa nu mi le strice vecinii de bloc, ca sa nu pierd cauciucurile masinutelor de fier si ca sa nu imi sparga mingea careva. Stateam cu ele noi-noute in casa degeaba. Le mai am si acum in acelasi stadiu. Frustrarea era mare pentru ca nu aveam cu ce sa ma joc afara, dar rezistam la gandul ca le voi pastra intacte.

Au mai trecut ani si au mai tot venit pe la noi prieteni cu copii care ciocneau masinutele mele din ce in ce mai tare, eu ma ingalbeneam de frica din ce in ce mai puternic iar masinutele rezistau din ce in ce mai bine. Ori copiii se jucau cu bun simt, ori erau cu adevarat rezistente. Asta a fost prima data cand m-am relaxat. Mi-am dat seama ca dracii astia mici nu sunt chiar atat de (negrii) negri si chiar daca arunca cu chestii prin casa nu e un sfarsit de lume. Oricum imi pastrasem doza mea de incordare la intalniri de genul asta.

Iar s-a mai invartit timpul oleaca si aparu Luca care a stiut sa ma ia cu tact si rabdare pana m-am relaxat total. A trantit telecomanda de la tv putin cate putin pana cand m-am prins ca rezista, a lovit ecranul televizorului pana m-am convins ca nu omori pixelii asa usor si a trantit iphone-ul pana mi-am luat bumper. Nu a reusit nici el sa strice masinutele mele, ci am uitat noi una dintre ele la o mamica in parc. Nu s-a stricat nici combina audio de cand a inceput sa ii smulga butonul de volum incercand sa dea mai tare si nici cd-urile nu s-au stricat de la atatea palituri si balit. Pai cum vine asta?!!?! Nu era vorba ca astia strica tot? Cum de m-am linistit asa? Cum pot privi relaxat cand vad ca imi tranteste tastatura si mouse-ul pe jos si apoi le taraie prin casa? Cum de nu racnesc de frica cand da cu palmele lui mici dar viguroase in iPad incercand sa miste pozele de pe ecran? Nu stiu nici eu. Cred ca e un caz tipic de parinte educat de copil. Luca (si Del pe alocuri) m-au invatat sa explorez limitele mele si pe cele ale obiectelor. Experienta copilului meu e mai importanta decat un pixel mort sau o tastatura fara butoane.

Asta e bine, dar ce ma fac cand il scot pe Luca prin alte case? Pai acolo se complica situatia. Eu l-as lasa linistit sa trebaluiasca cum stie el mai bine stiind ca nu strica nimic dar gazdele, daca sunt fara copii, isi scot ochii din orbite vazandu-si vazele date de-a dura pe parchet si telecomanda pretioasa a televizorului trantita energic pentru a-i scoate bateriile. Cum sa fac cand alerga cu un covrig prin casa straina si lasa firimituri lipicioase in urma lui? Ce sa ii zic cand deseneaza 20% pe hartie si 80% pe parchet? Imi e greu sa ii impun limite la lucruri pe care le face de obicei fara nicio apasare. Cum sa ma uit in ochii lui si sa ii zic ca telecomanda e de fapt mai fragila pentru altii si ca parchetul se sterge mai greu de creion in alte case? Nu pot sa imi dezorientez copilul. Stiu ca par nesimtit, asa cum pareau alti parinti cand si eu eram de partea cealalta a baricadei dar nu am incotro. Vreau sa imi las copilul liber sa exploreze si sa se joace, sperand ca nu strica nimic.

Mai am o probelema - cu jucariile altor copii. Stiind ca multi sunt cu pata pusa nu prea imi vine sa il las pe Luca sa tranteasca masinile altor baieti din parc si nici sa ciufuleasca papusile fetitelor. Am vazut multe zambete incordate cand asta micu' se infrupta hulpav din jucariile altora. Asa ca mai bine ma duc pe camp si il alerg acolo, fara mutre si fasoane, fara telecomenzi din clestar si tv din coaja de ou, fara jucarii prea curate pentru a fi murdarite de altii. Sau mai bine stau acasa.

Voi cum va descurcati la capitolul stricaciuni? Apelati la guvern sa va ajute, ca la inundatii?