Doresc copil sanatos, frumos, destept si OBOSIT

Luca facea fericit din maini spre mine si spre Del. Le tinea in sus sa ne arate clar ca nu se mai tine de nimic. Calul mergea lenes tras de stapana lui iar Luca topaia pe saua prea mare pentru el de parca avea motoras. Eram fericit - copilul se bucura si in acelasi timp facea si miscare din plin. Miscarea era buna, caci trebuia sa se oboseasca. Se trezise tarziu si duduia de energie iar acum cu toata aventura asta Universul lucra pentru mine. Dupa ce a coborat de pe cal a luat-o la fuga catre locul cu copii ca sa alerge dupa mingii. Mai bine. Mai consuma inca niste energie si va fi si mai obosit. Radea sufletul in mine de bucurie. In sfarsit odihna de sambata. Eu sunt obosit mereu, acum era si copilul - urma sa dormim ca lemnele in padure.

Aruncandu-ma fericit in pat langa el am avut ocazia sa imi aud gandurile in linistea dupa-amiezii. Ele tot susoteau bucuroase despre faptul ca Luca e obosit si uite ce repede adoarme. Ba chiar le-am auzit spunand ca poate ar fi bine sa fie asa mereu. Atunci mi-a picat fisa: noi ne dorim copii mereu obositi. Sa le pice ochii in gura ca sa adoarma repede si sa nu ne solicite prea tare. Mi-am amintit cum am auzit de multe ori replica "mai lasa-l sa alerge ca sa oboseasca bine". Sau "l-am dat la atletism ca sa mai oboseasca ca m-a capiat in fiecare seara". Ar mai fi si mai cunoscutul "ia-l afara si oboseste-l bine". Pai stai, mai nene, ca nu a facut nimic rau copilul. Eu daca as auzi una ca asta din gura parintilor mei mi-as pune intrebari serioase daca nu cumva uneltesc sa ma omoare incet prin epuizare. Ce naiba tot avem cu odraslele noastre de le vrem asa de lesinate? Aud parinti zicand bucurosi ca dupa gradinita sau scoala le pica copiii in cap de pe la ora 7 seara si in sfarsit au si ei timp liber. Pai cum vine asta? Ne chinuim sa ne anesteziem copiii ca sa culce cat mai repede?!?  Noi cand mai stam cu ei? Ei cand mai stau cu noi? Chiar sa ne dorim niste alergatori cunsumatori de energie si atat? Cand sa mai aiba timp sa mai gandeasca si ei? Mai bine le tragem in tampla cu tranchilizant de elefanti si ii lasam sa zaca in siguranta pe o parte ca sa ne putem duce linistiti vietile de parinti. Inteleg nevoia noastra de intimitate in cuplu. Inteleg ca avem nevoie sa vedem ultimul episod din Veep ca sa ne mai golim creierii dar chiar asa, cu pretul tranchilizarii puilor de om?! Cred ca inteleg de ce parintii incep a fi parinti prin organizarea dormitorului copilului – pentru ca ala e locul unde isi doresc sa stea odrasla cat mai mult. Patutul e un mausoleu, usa camerei micutilor e o cazemata. Facem tot ce putem sa ne asiguram linistea. Cam ciudat.

Eu cred ca de fapt noua ne este frica de copiii nostri. Altfel de ce sa ne dorim asa de mult sa doarma cat mai mult bestiile?  Eram ieri la Unirii in pasaj cu Luca de mana mergand spre casa. Imi spusese Del ca a dormit bine dupa amiaza si ca are bateria plina. Eram cam palid de spaima. Cu o seara inainte am condus niste prieteni foarte buni pe ultimul drum la carciuma inainte de a pleca in tari straine si inca imi bubuia capul. Nu stiam cum am sa impac starea mea de leguma cu energia lui. Ne-au iesit in fata scarile rulante dar am ales sa urcam pe cele normale ca sa .... mai oboseasca copilul. Parca eram intr-un joc - un urcat de scari =  o liniuta de ernergie scazuta. Daca reuseam un head shot ar fi fost flawless victory si pica copilul lat in pat la somn. Am ajuns cu el acasa tot in plina forma deci l-am chinuit pe scari si in picioare in metrou degeaba. Dar pana la urma cine credeti ca a luat head shot? Eu. Normal ca eu. Luca a fost cu 100% mai intelept decat mine si mi-a intuit starea, lasaind motorasul incet ca sa intre in ritm cu mine. In felul asta am legumit amandoi la picnic in parc. Am privit cerul, frunzele si furnicile si am stat intr-o rana pe paturica mica. A fost cu adevart quality time cu fiul meu fara sa stau cu frica faptului ca nu ma pot ridica la cererile lui de energie fizica. S-a coborat el la mintea mea si a fost superb. Mi-am dat seama ieri ca nu trebuie sa fie obosit ca sa ma simt si eu bine…ba din contra.

Astazi ma duc sa il iau de nou si sa vad ce minunatii mai face.

Astazi merg sa ma aplaud

Imi amintesc cand nu existau iphoane in metrou si nici in viata noastra. Era vremea aia de demult cand oamenii citeau carti si ziare in metrou. Mai erau unii care nu citeau ci doar priveau in gol sau in privirile altor calatori. Altii nu aveau nici ziar si nici chef sa priveasca dupa priviri. Acestia se uitau in ziarele celorlalti. Am practicat si eu sportul asta in diminetile prea exagerate si imi placea sa citesc ce imi dadeau calatorii din ziarul lor. Gaseam mereu ceva interesant. Cu timpul m-am lasat de citit ziare pentru ca ele s-au umplut de covoare rosii pe care defilau tot felul de oameni impaiati si care imi erau dati exemplu de viata buna. Nu mai era nimic interesant. M-am scarbit si m-am afundat in telefon iar acum mi se pare chiar ciudat sa ma mai uit la oameni in metrou. Am uitat din pacate sa fac lucrul asta simplu si frumos - sa privesc si sa admir oamenii de langa mine. Cred ca asta e unul din motivele pentru care avem lumina la metrou - ca sa ne privim unii pe altii. Sa vedem ca suntem mai misto si mai importanti decat impaiatii de pe covorul rosu al ziarelor si al site-urilor de pe net. Suntem mai frumosi, mai imbracati cu gust, mai bogati (spiritual, desigur), mai demni de luat exemplu....si cu toate astea stam tot cu capetele plecate peste smartphone-ul nostru privind in pixelii iluminati.

In timp ce in mine se nastea revolutia metroului si incercarea de a renunta la telefon in timpul calatoriei in alt colt de Bucuresti se intampla cam acelasi lucru. Un prieten de-ai mei care are numai idei nastrusnice a copt o chestie foarte misto - sa puna oamenii astia misto de la metrou chiar pe covorul rosu si sa ii aplaude. A uneltit cu alti oameni la fel de nastrusnici ca el si a pus de un eveniment pentru astazi, 07/05/2014. Astazi vom aplauda oamenii "normali" la metrou. Astazi e Gala Oamenilor. Atentie ca noi suntem printre ei! Asta face evenimentul si mai interesant. Ne vom aplauda si pe noi si pe ei. Va fi intens acolo. Am vazut din anii trecuti ca emotiile sunt mari. Nu stiu de ce aplauzele au un efect foarte puternic asupra noastra si nu stiu de ce ne emotionam asa tare cand suntem aplaudati. Poate nu ne vine sa credem ca meritam aplauze. Nu stiu. Ce stiu este ca azi ma duc sa va aplaud, sa ma aplaud, sa ii aplaud. La unirii 1 de la 17:00 ne vedem la covorul rosu. Veniti si voi ca sa ne bucuram unii de altii.