Doresc copil sanatos, frumos, destept si OBOSIT

Luca facea fericit din maini spre mine si spre Del. Le tinea in sus sa ne arate clar ca nu se mai tine de nimic. Calul mergea lenes tras de stapana lui iar Luca topaia pe saua prea mare pentru el de parca avea motoras. Eram fericit - copilul se bucura si in acelasi timp facea si miscare din plin. Miscarea era buna, caci trebuia sa se oboseasca. Se trezise tarziu si duduia de energie iar acum cu toata aventura asta Universul lucra pentru mine. Dupa ce a coborat de pe cal a luat-o la fuga catre locul cu copii ca sa alerge dupa mingii. Mai bine. Mai consuma inca niste energie si va fi si mai obosit. Radea sufletul in mine de bucurie. In sfarsit odihna de sambata. Eu sunt obosit mereu, acum era si copilul - urma sa dormim ca lemnele in padure.

Aruncandu-ma fericit in pat langa el am avut ocazia sa imi aud gandurile in linistea dupa-amiezii. Ele tot susoteau bucuroase despre faptul ca Luca e obosit si uite ce repede adoarme. Ba chiar le-am auzit spunand ca poate ar fi bine sa fie asa mereu. Atunci mi-a picat fisa: noi ne dorim copii mereu obositi. Sa le pice ochii in gura ca sa adoarma repede si sa nu ne solicite prea tare. Mi-am amintit cum am auzit de multe ori replica "mai lasa-l sa alerge ca sa oboseasca bine". Sau "l-am dat la atletism ca sa mai oboseasca ca m-a capiat in fiecare seara". Ar mai fi si mai cunoscutul "ia-l afara si oboseste-l bine". Pai stai, mai nene, ca nu a facut nimic rau copilul. Eu daca as auzi una ca asta din gura parintilor mei mi-as pune intrebari serioase daca nu cumva uneltesc sa ma omoare incet prin epuizare. Ce naiba tot avem cu odraslele noastre de le vrem asa de lesinate? Aud parinti zicand bucurosi ca dupa gradinita sau scoala le pica copiii in cap de pe la ora 7 seara si in sfarsit au si ei timp liber. Pai cum vine asta? Ne chinuim sa ne anesteziem copiii ca sa culce cat mai repede?!?  Noi cand mai stam cu ei? Ei cand mai stau cu noi? Chiar sa ne dorim niste alergatori cunsumatori de energie si atat? Cand sa mai aiba timp sa mai gandeasca si ei? Mai bine le tragem in tampla cu tranchilizant de elefanti si ii lasam sa zaca in siguranta pe o parte ca sa ne putem duce linistiti vietile de parinti. Inteleg nevoia noastra de intimitate in cuplu. Inteleg ca avem nevoie sa vedem ultimul episod din Veep ca sa ne mai golim creierii dar chiar asa, cu pretul tranchilizarii puilor de om?! Cred ca inteleg de ce parintii incep a fi parinti prin organizarea dormitorului copilului – pentru ca ala e locul unde isi doresc sa stea odrasla cat mai mult. Patutul e un mausoleu, usa camerei micutilor e o cazemata. Facem tot ce putem sa ne asiguram linistea. Cam ciudat.

Eu cred ca de fapt noua ne este frica de copiii nostri. Altfel de ce sa ne dorim asa de mult sa doarma cat mai mult bestiile?  Eram ieri la Unirii in pasaj cu Luca de mana mergand spre casa. Imi spusese Del ca a dormit bine dupa amiaza si ca are bateria plina. Eram cam palid de spaima. Cu o seara inainte am condus niste prieteni foarte buni pe ultimul drum la carciuma inainte de a pleca in tari straine si inca imi bubuia capul. Nu stiam cum am sa impac starea mea de leguma cu energia lui. Ne-au iesit in fata scarile rulante dar am ales sa urcam pe cele normale ca sa .... mai oboseasca copilul. Parca eram intr-un joc - un urcat de scari =  o liniuta de ernergie scazuta. Daca reuseam un head shot ar fi fost flawless victory si pica copilul lat in pat la somn. Am ajuns cu el acasa tot in plina forma deci l-am chinuit pe scari si in picioare in metrou degeaba. Dar pana la urma cine credeti ca a luat head shot? Eu. Normal ca eu. Luca a fost cu 100% mai intelept decat mine si mi-a intuit starea, lasaind motorasul incet ca sa intre in ritm cu mine. In felul asta am legumit amandoi la picnic in parc. Am privit cerul, frunzele si furnicile si am stat intr-o rana pe paturica mica. A fost cu adevart quality time cu fiul meu fara sa stau cu frica faptului ca nu ma pot ridica la cererile lui de energie fizica. S-a coborat el la mintea mea si a fost superb. Mi-am dat seama ieri ca nu trebuie sa fie obosit ca sa ma simt si eu bine…ba din contra.

Astazi ma duc sa il iau de nou si sa vad ce minunatii mai face.

Eu si gradinita lui

Mergeam prin zapada jegoasa si moale cu pasi apasati. In buzunar aveam doi cacatei de-ai lui Luca. Puteam sa aleg sa il am pe Luca de mana, dar am ales sa car cacateii in buzunar. Mai clar, am ales sa ma duc eu la analize in locul Deliei ca sa il duca ea la gradinita, ca eu sa nu intarzii mult prea mult la serviciu. Sau cam asa ceva. 

Luca s-a invatat sa se trezeasca la fel de tarziu si de frumos ca Delia. Se maraie amandoi in pat in timp ce pe sub jaluzele verzi se chinuie niste lumina proaspata de dimineata sa intre in dormitor. Miroase a somn in camera. Eu miros a pasta de dinti si a parfum. Ii pup si maraie mai tare. Haideti, copii, e dimineata. Se trezesc moi si bantuie amandoi ca niste fantomite prin casa si apoi, cand le mai vine sangele in cerebel incercam sa hotaram cum facem azi. E a patra zi de gradinita si am zis ca poate il duc eu. Dar a aparut o portita de scapare - trebuie mers si la analize sa lasam niste copro si sa luam restul de rezultate. Ma ofer imediat pentru ca asa nu voi intarzia prea mult la job, dar si pentru ca nu prea aveam putere sa  il duc eu la gradinita. Am fost in prima zi cu totii si inca imi dau palme. Daca as fi mers si azi cu Luca cred ca nu mai plecam de acolo.

Inca mai am clara imaginea cu el pe scaunel privind strain la copiii din jurul lui. Cand s-a ridicat sa se prezinte s-a emotionat a doua oara in viata lui. Prima data a fost in fata lui Mos Craciun. A spus gatuit ca il cheama Luca si inca ceva balbait. Eu eram mai praf decat el. Stateam in tocul usii si paream amuzat. De fapt urlam in gand de tristete. Mi-am retrait gradinita si abandonul de atunci si am replans tot. Acum eram eu cu Del in tocul usii si priveam chiombiti si obositi la copil. Ne trezisem de dimineata ca sa ne abandonam copilul.

Il abandonam asa cum m-au abandonat si ai mei pe mine. Si pe Del. Si pe tine, si pe ei. Stiam ca taica-miu inca este la usa si nu intelegeam de ce nu intra in clasa. Stateam pe un scaunel de lemn placat cu melamina albastra si o doamna pe care nu o cunosteam imi spunea pe nume. Pe perete era o stema mare. Ne-a zis ca vom desena stema tarii si eu m-am mirat pentru ca mi se parea prea complicata.  Am mai stat putin si am iesit din clasa. Il cautam pe taica-miu care please pes furis. Mi-a picat coridorul in cap. Eram singur. Nu stiam pe nimeni. Nu stiu daca chiar asa a fost dar stiu sigur ca la intoarcere nu am mai nimerit clasa si ma aflam printre oameni mai straini decat cei de mai devreme. Aici nici macar educatoarea nu imi mai spunea pe nume. Dupa ce s-a facut ceva valva si lumea se intreba cine sunt si de unde vin, « doamna » m-a luat de mana si m-a plimbat prin clase ca sa vada daca ma recunoaste cineva. M-a recunoscut invatatoarea mea care nu cred ca stia ca plecasem. Nu mai stiu cati ani aveam, probabil vreo 4 si cred ca eram la a doua gradinita.

Cand am plecat in prima zi a lui Luca de gradinita catre serviciu am bagat capul pe usa sa ii zic "pa" pentru ca Luca sa stie ca am plecat. Nu am vrut sa traiasca aceeasi spaima ca si mine. Cand i-am zis "pa" freca niste piese de puzzle in mana si parea preocupat. Poate chiar era. Pana la urma si eu m-am apucat acum 30 de ani sa desenez stema aia plina de spice cu ambitie. Nu mi-a iesit, intr-adevar, pentru ca era prea complicata, dar mi-am tinut mintea ocupata.

A ramas Del inca vreo jumatate de ora dupa ce am plecat eu si apoi a disparut si ea. Luca si-a tinut mintea ocupata vreo doua ore dupa care inceput sa planga si sa ceara sa o sune pe ma-sa. Au sunat si Del a venit cat ai clipi  sa il ia acasa. Pe seara mi-a spus ca a plans de dor. De atunci in fiecare zi imi zice cumva rusinat ca « iar am plans, tata ». Eu il incurajez si ii spun ca e normal si il felicit pentru cat de puternic este. Apoi imi intorc fata schimonosita si imi fac sepuku in gand.

Azi nu am vrut sa il duc la gradinita pentru ca daca as fi mers nu as mai fi plecat. Am ales in schimb sa car doi cacatei in buzunar pentru analize. Mi-au luat doar unul ca cica e suficient ala fara gel. Ala cu gel sa il arunc undeva pe afara. L-am aruncat si as fi fumat o tigara de obida. Gata, copilaria fara obligatii s-a terminat. Luca a intrat in sistemul plin de cacatei.

Gradinita, cimitir al tineretii mele

 De ziua lui Luca mi-am facut un cadou - mi-am luat o zi de concediu. In felul asta am avut si eu ocazia sa merg la gradinita cu el. Inca de cu seara aveam emotii pentru a doua zi. Nu mai fusesm la gradinita de vreo 26 de ani. 
Imi amintesc foarte vag despre gradinita din Ramnicul Sarat. Aveam ca educatoare pe o prietena de familie a parintilor mei. Parca o chema Cici. Tin minte doar un episod, mai mult o senzatie - a venit maica-mea sa ma ia acasa si m-am bucurat foarte tare, desi aveam un nod in gat. Mai tin minte apoi doar drumul spre casa. Cica nu am rezistat prea mult si am renuntat. Apoi a urmat Bucurestiul cu gradinita armatei. Aici tin minte autobuzul care ma lua dimineata din bratele tatalui meu si care ma aducea dupa amiaza in acelasi loc. Tin minte spaima - daca parintele nu era in statie sa isi astepte odorul acesta era dus inapoi la gradinita. Se zvonea printre noi, ca fusesera copii abandonati la gradinita. Plangeam in autobuz de sarea sortuletul bleu de pe noi de frica de abandon. Apoi un copil si-a spart capul, altul lua buline argintii mai multe decat mine pentru ca era ruda cu educatoarea si iar autobzul... N-am mai vrut. Am rezistat putin la armata si apoi am sfarsit la o gradinita de stat din cartier.

Am plecat pe la 9 dimineata cu Luca in carca catre troleu incercand sa ma imbarbatez in minte - ce se poate intampla asa de rau? Cat sa planga? Cat de deprimat sa fie? Eu stiam ca deprimarea poate fi asa de mare ca il poate strivi, dar ma minteam. Imi aminteam sentimentul ala de doi lei de abandon. Auzeam parintii spunandu-mi intr-una ca se vor intoarce negresit dar nu prea puteam sa ii cred in totalitate. Vazusem copiii dupa care nu venisera parintii la ora 4:30 - 5 dupa amiaza sa ii ia acasa si care ramaneau urland de amar in urma mea in cladirea gri de beton a gradinitei. A doua zi ii revedeam dar foarte amariti. Plus ca deasupra noastra erau cei de la saptamanal care vedeau pe Tata si pe Mama doar sambata si duminica ( daca nu cumva doar duminica pentru ca atunci week-endul era scurt ). Cum sa nu imi fie frica? Tin minte cum inghiteam nodul asta amar la orice pas. Ma jucam eu cu copiii, mai desenam, mai faceam bastonase dar ma cacam pe mine de frica. Nu imi tihnea deloc.

Asadar, oricat i-as spune eu lui Luca ca suntem langa el si ca il intelegem, DAR ca trebuie sa stea singurel acolo cateva ore el tot va purta amarul in corpusorul lui mic. Numai el stie cum isi inghite gandurile negre si spaima de a fi fara parinti. Pe fondul asta de framantari imi duceam pentru prima data copilul la gradinita chiar de ziua lui urmand sa ii fac un cadou - sa il las pentru prima oara singur cu educatoarele. Cand am ajuns la gradinita si am vazut clasa ( foarte misto si primitoare de altfel ) imi venea deja sa imi dau palme - acolo era campul de lupta cu sine a dragului meu baietel.
Intai i-am spus ca ma duc sa fumez o tigara afara. Cand m-am intors mi-a zis cu mult drag: tata, mi-a fost dor de tine. M-am topit. Ma injuram de toti sfintii in gand pentru ca am ales sa fac asta chiar de ziua lui. Dar trebuia sa o fac pentru ca Del inca nu reusise pana atunci sa il lase la gradinita si trebuia sa incepem cumva.
Apoi i-am spus ca ma duc in piata sa ii cumpar flori Deliei si l-am rugat sa stea linistit si sa se joace cu copiii si doamnele educatoare pana vin. Am plecat cu mers incet ca sa pierd cat mai mult timp. Imi imaginam numai cum tipa si cum cauta dupa fiecare usa sa ma gaseasca. Am pierdut cu greu jumatate de ora. Cand am ajuns Luca vorbea cu un coleg ceva despre trenul cu care se jucau. Wow! Parca ma uitase. Devenise aceeasi pasta cu colegii lui obisnuiti cu job-ul silnic de gradinitar. Am stat invizibil la usa clasei si la un moment dat a trecut pe langa mine in drum spre spalatul pe maini. Ceeee? Cum adica nu m-a vazut? Deci nu are nevoie de mine? Bang o palma peste frunte.

Am mai stat invizibil inca o jumatate de ora cand a aparut deodata in hol si mi-a zis vesel: "te-am vazut tata! Te-am vazut." Ce sa inteleg, ca ma vazuse si m-a ingnorat pana atunci ca sa imi dea o palma sau ca sa imi demonstreze ca e puternic sau nu ma vazuse pana acum cateva secunde cand a plecat sa ma caute? Hmm… Nu stiu. Ce stiu este ca Luca este mult mai puternic decat mi-am imaginat si ca noi parintii suntem niste cacaciosi. Mai stiu ca ce se intampla la gradinita nu e bine sa vedem in totalitate caci ne vom smulge parul din cap de amar. Da, amar din ala ala pur - venin, chiar. Baietelul meu de doi ani a inceput viata plina de obligatii sociale, viata cu program impotriva firii si cu lupta impotriva sinelui. Are doar doi ani si merge la serviciu. Imi vine sa urlu de suparare dar ma tin tare incercand sa ii dau curaj.
Daca ar fi sa ii dau un sfat sincer i-as spune sa fuga de gradinita si sa stea in bratele noastre cat mai mult caci e copil, dar ii zic in realitate ca este un baietel mare care are nevoie de joaca cu copiii si care trebuie sa stea la gradinita ca sa ne dea noua timp sa muncim ca sa ii platim gradinita. Tocmai mi-am mintit grav copilul pentru prima oara.