Brains' night out

Pe la 1am cred ca am ajuns acasa. Tremuram inca de emotie dupa prima intalnire cu Luca. Am aprins o veioza, m-am asezat pe fotoliu, am turnat un pahar de whiskey si mi-am aprins o tigara. Pe langa miile de ganduri si sentimente de fericire amestecate cu uimire mai aveam ceva. Simteam ca micul moment de lumina-slaba-whiskey-si-tigara-ca-in-filme va cam fi ultimul pentru o perioada necunoscut de lunga. L-am savurat prea putin, pentru ca ma gandeam la cu totul altceva decat cum sfaraie hartia tigarii si cum gustul de fum se amesteca cu usturimea dulce de pe gat. Ma ustura deja gatul de lacrimi oprite in nodul gatului iar de fum eram deja satul de la turul de forta din fata maternitatii. A fost deci un moment gratuit, facut doar pentru ca asa visasem si pentru ca nu stiam cand am sa mai am ocazia sa cheltui atata liniste. 

A doua zi am iesit la bere cu prietenii unde am incercat sa povestesc aventura si sa ma bucur de ultima iesire "pana in copil". Problema e ca vedeam copilul ca pe o mare trecere, un prag desavarsit chitit sa imi dea viata peste cap. Asta tot din cauza gurilor spurcate din jurul meu care tunau si fulgerau ca sunt "mort", ca dispar, ca nu voi mai stii gustul berii, ca nu imi voi mai auzi nici creierii de zbieratul copilului.

Cu toate ca iesirile pline de haz ieftin de la terasa imi luminau foarte mult zilele eram decis sa renunt la ele. Aveam un fel de program de o iesire pe saptamana cu baietii. Un "guys' night out" de cartier unde ne jucam ca niste copii la masa, radeam din orice si ne otraveam cu diverse licori. Era un rahat dar imi dadea un mare sentiment de libertate. Acum se termina iar eu imi tot repetam in gand ca va fi ok ca sa imi fac curaj. 

Un alt mare soc l-am avut cand am renuntat sa mai cant cu trupa mea [traum - au concert vineri, 23 sept in Control - ne vedem acolo? :) ] pentru a imi dedica timpul viitorului copil si noii case in renovare iar acum imi luam si berea de la gura. Eram cam speriat. Cred ca si priveam speriat, pentru ca multa vreme Del se uita la mine cu mila. Eu tot incercam sa ma dau invincibil dar ea vedea prin mine. De fapt, frica mea era că fara un time out de la intensitatea cresterii nou-nascutului o voi lua razna. Asta era la fel de valabil si pentru ea, care isi pusese de asemenea in cui iesirile cu fetele. Eram doi tineri parinti care nu mai vedeau concediu la orizont.

A fost, e adevarat, intens in primele doua luni. Nu prea mai stiu cum s-au derulat lucrurile atunci pentru ca totul mergea prea repede. Am iesit cred de cateva ori, speriati, pe la terase, desi era frig. Stateam foarte putin, doar cat sa bifam ca inca mai functioneaza mecanismul social din noi.

Cu timpul lucrurile s-au asezat, a venit si caldura si am reinceput sa batem coclaurii. De data asta impreuna cu Luca si a inceput sa ne placa tare. Nu mai stăm pana in puterea noptii ca alta data, dar tot ne facem de cap. Vara e foarte comod pentru ca la terasa nu e fum, nu e frig, nu E manele. La iarna se va complica treaba, dar ne descuracam noi cumva.

Vazand cat de bine fac iesirile la drumul mare la cap, am incercat sa facem un sistem echitabil. O seara pe saptamana ies eu, o seara iese ea. Functioneaza greoi sistemul, mai ales pentru ea, pentru ca lipsa sanilor la mine o cheama acasa devreme. Oricum, macar functioneaza. Avem momente cand trebuie sa iesim din hora ca sa putem juca apoi mai abitir.

Concluzia mea este din nou ca nu se moare dupa ce faceti un copil, ba chiar vin vremuri mai misto cand incepi sa te bucuri mult mai mult de fiecare nimic - ca pe vremea copilariei noastre cand 10 minute de desene animate ne bucurau o saptamana, iar o inghetata, o vara intreaga. Acum fiecare bere are un gust mai bun iar tigara mai rarita e mai intensa.

Imi amintesc acum primul pahar de whiskey tihnit de pe balconul casei noi, dupa ce Del il adormise pe Luca. That was the real shit! Planetele erau aliniate si dormeau domol, cantau greierii, era vara, cald si lumea reincepea a doua zi.

Nu stiu eu, nevasta-mea stie

Asta e raspunsul pe care am incercat pe cat posibil sa il evit. E genul de raspuns comod, "barbatesc" pe care il dau multi tati. Astia sunt genul de nepasatori patologici, ca sa nu le zic nesimtiti de cariera sau lasi.

Nu stiu eu sa schimb scutece, nevasta-mea stie. Daca va ganditi o clipa ca schimbatul scutecelor nu este pentru voi sub pretextul ca aduceti bani in casa si e de ajuns, atunci ai trebui sa va luati adio de la familia voastra. Sa ii lasati in pace sa traisca linistiti fara voi. In afara de alaptat nu exista exclusivitati. Ambii parinti trebuie sa faca de toate, pentru ca odorul va stie de parinti in aceasi masura, nu va vede ca pe specialisti in diverse domenii. Daca dusul gunoiului si adusul banilor poate parea suficient pentru unii barbati, nu inseamna ca este suficient si pentru mama si copil. Vazand cat de zdruncinati sunt nervii sotiei mele, imi vine sa imi incerc norocul si la alaptare ca sa ii mai usurez zilele. Cum as putea sa nu o ajut?

Inca o chestie, sa schimbi scutece nu e greu deloc, si multumirea e mare cand iti vezi boracul razand dupa.

Nu stiu eu despre nastere, nevasta-mea stie. Asa va bagati singuri in rahat, macar pentru momentele in care vi se naste copilul si nu aveti nici ce mai vaga idee ce se intampla tot timpul ala cand ea e la maternitate. Va macinati nervii degeba. Mai bine se pune mana pe carte si se citeste cat mai mult. Va ajutati pe voi, cat si pe sotiile voastre stiind prin ce trec. Una e sa iti calmezi sotia in travaliu si sa o tii cald de mana, si alta e sa zbieri nebun la doctor sa ii faca ceva, panicand astfel tot spitalul.

Nu stiu eu unde sunt hainele copilului, nevasta-mea stie. Iar e nasol. Se gasesc situatii destul de dese cand trebuie sa scoateti singur copilul afara sau sa il imbracati dupa baie. Decat sa il expuneti gol la situatiile mai sus citate, mai bine aranjati inca din sarcina impreuna cu consoarta hainutele in dulap, le organizati pe varste, marimi, culori si grosime. O veti ajuta si pe ea si pe voi pentru ca mintea de barbat e mai organizata decat cea a mamei plina de hormoni si toata lumea (mai ales bebelusul) e fericita.  

 Nu stiu eu sa adorm copilul, nevasta-mea stie. Cred ca magaria asta se va vedea peste niste ani cand mogaldeatza se va uita strain la voi, nestiind daca sunteti tata sau doar un nene care sta pe acasa si se cearta cu mami in fiecare zi.

Unde bat? Sotiile, sau mamele de piatra (cum li se mai zice) totusi au multa nevoie de ajutor. Iar ajutorul vine din stiinta. Daca pui pe cineva care nu a mai vazut copil decat in reclame sau la vecini sa il spele sau sa il calmeze e clar ca ar agrava starea se sanatate a micutului nevinovat. Si cum primul copil vine fara ca noi sa avem experienta, trebuie sa citim, sa ascultam si cel mai important: sa vrem. Daca vrem sa stim despre copiii nostri si sa ne ajutam sotiile insemna ca ne pasa de ei. Cel putin ne pasa de ei, nu mai zic de dragoste.

Voua va pasa. Voi stiti chestii? Mai vrea cineva sa isi ajute sotia?

Somnul dupa copil - la taţi

Inainte sa am copil intrebam pe toti proaspetii tatici daca dorm noaptea. Atunci ii intrebam cu o vaga urma de rautate - un fel de "Dormiti noaptea? Ca eu dorm de rup". Acum pun rar intrebarea asta, dar cand o pun astept detalii despre somnul copilului, despre cat de aproape dorm parintii de copil; chestii tehnice in general. In plus, acum intreb cu teama si compasiune - "spune-mi ca dormi noaptea, sper ca ai copil linistit".

Analizand aceasta intrebare despre dormit imi este clar ca m-am imbunat. Nu ma mai bucur de greul altuia versus aproximativa mea libertate de tanar nepasator. Acum vibrez la drama tuturor parintilor si imi vine sa ajut pe toti daca as putea cumva. As fi avut si eu nevoie de ajutor cand sotia a ramas insarcinata si tremuram la gandul ca nu am sa mai dorm niciodata si ca voi trece curand intr-o stare vecina cu pensia.

As vrea sa spun tatilor ca dracul nu e asa de negru. Doar tatilor nu si mamelor. :) Asta se poate aplica doar in cazul meu, dar indraznesc totusi sa extrapolez.

Background-ul meu este de pierzator de nopti, foarte bun adormitor la ore tarzii, oricat de obosit sunt, dar, in schimb eram mare dormitor al diminetilor lungi si dulci. In general umblam desfigurat de somn din cauza trezitului de dimineata, cu creierii varza, si cu cearcanele ereditare taiate adanc sub ochi. Nici nu concepeam sa ma trezesc diminineata chiar daca era vorba de serviciu sau de mers la coasa - dormeam lemn pana imi crestea liniuta de odihna. Va dati seama ce spaima aveam cu gandul la nastere.

Stupoare! Dupa ce s-a nascut Luca, in primele saptamani era o nebunie: dormeam cand dormea si el, nu exista noapte sau zi, somnul era ca pe front - cu urechile ciulite, imbracat si gata sa sar oricand din transeu. Cu toate astea nu eram nici disperat, nici enervat, nici frustrat. Eram obosit si atat. Nu stiu de unde capatasem puteri nebanuite si toleranta maxima. Trageam ca boii in jug, dar ni se parea firesc. Parca asteptam asta de o viata intreaga. Nu am protestat niciodata, nici macar in gand, in fata lui Dumnezeu, ca trebuie sa ma trezesc. Ma trezeam si gata. Eram facut pentru a ma trezi.

Au mai trecut saptamanile si lunile si pentru mine a fost din ce in mai bine. Luca a inceput sa doarma mai legat, cateodata mai linistit, iar faptul ca sta cu noi in pat ne ajuta mult pentru ca la primul marait Del il si mufeaza si pentru mine circul s-a terminat. Am noroc de o sotie puternica si buna. De aia nu e nevoie sa dormim prin alte camere sau mai stiu eu ce solutii alternative de odihna. By the way, am scos la lumina o alta problema personala: eu nu concep sa dormim separati, suntem in chestia asta impreuna si trebuie sa "induram" impreuna. Ar fi prea usor sa dorm singur in alta camera.

Probelema nu e la mine, e la sotie. Ea sufera cumplit de lipsa de somn si asta ma cam termina psihic. Incerc pe cat posibil sa o ajut. Ma trezesc in WE mai de dimineata, mai fug cateodata la ceas de nevoie disperata de acasa cu copilul prin terase ca sa doarma ea, ma strecor seara prin casa ca hotii pentru a nu face zgomote, nu mai tusesc de 6 luni ca sa nu o trezesc. In plus, in patul nostru s-a strecurat un nou monstru: sforaitul meu. Cred ca eu ii fac mai mult rau cu sforaitul decat ii face Luca cu miorlaitul. Asta e o drama, dar vorbim despre ea alta data.

In rest, ma trezesc la fel ca acum un an, desfigurat de aceleasi ore tarzii de culcare, cateodata desfigurat de petrecut, si ma tarai la fel de daramat la serviciu. Au disparut doar diminetile luuungi de week-end si a aparut o seara la doua saptamani cand ma culc de la 9:30. In week-end-uri ma trezesc (in general) odata cu Luca pe la maxim 8, ma ridic din pat cand ganguritul lui sta sa se transforme in plans de plictiseala, il iau la bucatarie sa facem micul dejun. Ne miscam leeent, vorbim in soapta si tragem de timp ca sa doarma Del cat mai mult. Cateodata fug cu copilul in marsupiu la piata si ne intoarcem cu miros de branza proaspata de oaie si de paine calda.

Asadar, nu va fie frica de lipsa de somn. Eu am substituit somnul cu alt fel de placeri. I'm more alive than ever.

La voi cum e cu somnul?Aveti drame? Aveti rezolvari? Va pasa? Mai aveti sotie de cand v-ati mutat in alta camera ca sa o duceti bine? Mai cititi blogul asta?

Cu Luca dormind in marsupi + la ora foarte tarzie

6 luni de zile.... frumoase

Citind post-ul Deliei despre primele 6 luni mi-am intarit convingerea ca noi, barbatii, vedem totul mai roz decat ele. Eu am uitat tot ce a fost nasol si am ramas doar cu momentele frumoase. Am uitat certurile dintre noi si am ramas doar cu momentele de tandrete. Chiar asa, am intrebat-o pe Del care au fost cele mai tensionate momente dintre noi si a cam trebuit sa faca un efort de memorie ca sa isi aminteasca despre ce a fost vorba - semn ca si ea le uitase. Doar ca le pastra ca pe pietre de hotar, fara sa mai stie amanunte. Stia doar ca existasera. Eu uitasem cu desavarsire. Momentele grele mi s-au sters ca memoria dupa o betie zdravana. O fi oare asta un mecanism barbatesc de aparare? Dam reset si reinstalam 'uindosul'?

Acum imi pare rau ca am uitat tot greul. Asa cum imi pare rau ca am facut doar poze care surprind momentele placute. Nu am niciuna cand eram speriati, extenuati, ingrijorati, cand am iesit noaptea la 4 pe o ploaie de film de groaza sa caut lapte praf, sau nici macar cand Luca plangea de ne sarea parul din cap. Am facut cu fotografiile ce am facut cu memoria…sau invers. 

Acum regret. Frumusetea zilelor noastre sta atat in bine cat si in rau. E pacat ca am filtrat asa mult.  

 Asadar, iata ce mai tin minte din lunile astea:

- Nasterea

- prima seara dupa nastere

- prima noapte impreuna - aici trebuie sa detaliez. E haios ce s-a intamplat atunci - mi-am schimbat toate convingerile despre cresterea lui Luca in doar 5 minute. Stiam ca bebelusul trebuie alintat cu moderatie, sa doarma singur in patutzul lui si sa fie lasat sa planga pana se linisteste singur. Nu stiam din carti toate astea (cartile sustineau contrariul) ci din povesti, din gura lumii care mai crescuse copii si "uite ce mari sunt". Schimbarea mea a venit foarte natural, ba chiar logic:

     - Cum dormim cu copilul ca trebuie sa il alaptez. Mi-l dai tu la noapte?

     - Hmmm, n-as vrea sa il stresam din prima noapte cu plimbatul dintr-un pat in altul. Plus ca e mai simplu sa il alaptezi in pat si pentru el si pentru tine.

     - Pai si cum facem?

     - Hai sa incercam doar in noaptea asta sa dormim cu el in pat.

     - Si nu ne asezam pe el?

     - Nuuu. avem refelexe. Stai linistita (eram incostient, defapt - nu aveam niciun reflex, am avut doar noroc cred )

De atunci Luca nu s-a mai miscat de langa noi si asta ne-a facut fericiti si pe noi si pe el. Intre timp am schimbat si canapeaua mica a garsonierei cu patul mare al apartamentului nostru si Luca tot intre noi rade prin somn.

- Mai tin minte mutarea la casa noua impreuna cu eforturile supraomenesti ale tuturor implicati. Am pus o casa pe picioare intr-o saptamana. Aveam chiar si flori la geam la sfarsitul saptamanii. A fost intens. Luca ne-a ajutat si el - a dormit pe muzica bohrmasinilor si a ciocanelor.

- De asemenea nu uit toate cantecele pe care i le-am cantat in 6 luni si care la varste diferite, aveau efecte diferite. Am inceput cu Nirvana sa il linistesc la ceas de agitatie, am trecut apoi prin tot folk-ul romanesc iar acum am ajuns la chestii mai dure gen Coma, Metallica si oleaca de Drowning Pool. Cantatul m-a ajutat sa ma simt si eu util in familie. In timp ce sotia era cea mai importanta pentru puiul sau eu cam faceam joc de glezne pe langa ei. Faptul ca puteam sa intervin muzical sa calmez copilul din crizele cele mai grele ma facea foarte mandru de mine si important. Mi-a fost greu sa imi gasesc roluri in viata lui Luca. Ma simteam adesea inutil pe langa el si Del. Am incercat sa imi insusesc tot felul de activitati pentru a ma implica cat mai mult. Am ramas cu baia zilnica pe care o execut cu mult drag si responsabilitate si cu educatia muzicala. In rest fac mici chestii prin casa. Inca ma simt cam in plus, dar lucram la asta.


- Si cel mai frumos lucru pe care l-am trait in aceste 6 luni este zambetul zilnic al lui Luca si al ma-sii cand ajung acasa de la serviciu. Zambetul lor plin de drag ma vindeca in fiecare zi.
Asta imi face Luca de 6 luni.
LMA!

Concediul de 3 saptamani

Nu stiu in ce masura stiti ca exista concediu dupa nasterea copilului de 15 zile lucratoare. Nu copilul are 15 zile lucratoare, ci concediul. :) In mod normal statul iti acorda 5 zile dupa nasterea copilului, dar daca faceti cursurile de puericultura se mai adauga 10 zile moka. Informatia asta incepe sa ajunga la din ce in ce mai multi, dar romanul, mai ales barbatul roman e mare hoț. Toti se fac ca se duc la cursuri, isi fac rost de hartia mult dorita si gata concediul.

Pai ia sa vedem ce pierdeti daca furati la cantar: in primul rand onoarea - nici nu s-a nascut bine boracul si ati si furat ceva. 

In al doilea rand pierdeti multe informatii cel putin utile despre alaptat si beneficiile lui, vi se explica cum decurge o nastere ca sa nu va duceti caine surd la vanatoare, va invata sa puneti un scutec si multe altele. Mie mi-a placut ca in prima ora de puericultura am fost intrebat ce vreau sa stiu. Lucru clasic, de altfel, pentru orice curs mai rasarit, dar intrebarea aia mi-a desfundat canalul timiditatii si a setei de cunoastere - am raspuns incurcat ca vreau sa stiu ce dracu' sa fac in timpul nasterii. Mi s-a povestit frumos despre nastere si posibila implicare a tatilor in ea si parea ca am inteles. Cum probabil ati citit deja, tot dezorientat ca un caine in ploaie am fost in ziua aia si ma intreb cum as fi fost daca nu as fi stiut cate ceva despre nastere. Probabil as fi turbat, tot ca un caine in ploaie, si as fi lesinat de frica + furie cand nu primeam vesti de la sotie in timpul travaliului. Asa, macar imi derulam in minte lectia invatata si ma mai linisteam aproximand momentele prin care trecea Del.

Apoi, cand am ajuns acasa cu Luca tot puericultura m-a tinut cu mintea pe pamant pentru ca stiam cat de cat la ce sa ma astept. Sunt total de accord ca iti spune copilul cum sa il cresti, dar in primele zile nou-nascutul nu prea iti spune nimic iar mintea iti spune sa iti tremure mainile indiferent ce faci. Deci clar avem nevoie de niste linii fine pe care sa cladim.

Ma gandesc ca totusi cel mai important lucru pe care l-am invatat la puricultura a fost sa nu imi fie frica sa cer ajutorul. Inainte credeam ca noi 3 plus cateva sfaturi de la bunici rezolva tot. Bull shit! Noi 3 avem limite clare, iar bunicii in primele saptamani sunt mai speriati ca noi - in afara de nevoia de caciula pe cap si caldura in casa ca la fabrica de paine Titan nu prea veti scoate de la ei. Asa ca puneti mana si intrebati institutiile cu oameni specializati in copii ca va vor face doar bine. Noi am avut consilier de alaptare, "puericulturista" sunabila la ananghiile finalului de sarcina, medic (desigur), consilier de diversificare (mai nou), si invatator masaj copii (casazicasa).  

Noi am facut cursurile la: http://www.nastecumsimti.org/ si ne-a placut. Tot ei se ocupa si de consliere pentru alaptare, diversificare si alte chestii utile.

Nu va fie frica - daca intrebati si invatati despre copilul vostru nu sunteti nici barbati prosti si nici slabi si nici fatalai - sunteti tați.

Sfaturi practice - Lupta cu creierul

Se stie ca cel mai greu ii este mamei in cresterea copilului, nu lu' ta-su. Din cauza asta noi trebuie sa ne spetim sa le ajutam cat mai mult si sa nu ne plangem. Probleme noastre sunt de 8 ori (adica minus orele de serviciu cand lipsim de acasa) mai mici. Cu toate astea si pe noi ne ajunge epuizarea psihica. Nu e chiar de mirare - dupa o viata zen cu griji legate doar de marimea burtii si de banii de bere e greu sa se trezesti brusc in valtoarea cresterii unui copil. Avem si noi frici (ce ma fac daca plange acum cand mi l-a lasat pentru o ora, daca ma asez pe el in somn, oare mai poate femeia asta?) ; avem momente de oboseala cand am dormi si in Gara de Nord, ne pierdem rabdarea, etc. 

Fereasca Dumnezeu sa auda sotia ca suntem obositi sau praf cu creierii ca iese rau! Drama lor e cea mai mare si noi nu mai contam. Din cauza asta trebuie sa reusim sa ne mentinem cu capul pe umeri. Asta nu e chiar usor de facut, dar noi avem ceva ce functioneaza perfect: jucariile. Daca un barbat are "jucarii" barbatesti e cel mai linistit. Asta inseamna tot felul de device-uri: smartphone-uri, aparate foto,  masini, biciclete, televizoare foarte mari si foarte plate. Orice e negru si cu butoane. 

Eu mi-am cumparat iPad dupa nasterea lui Luca. Cum aveam un minut liber ma jucam cu el fericit. Ma incarca mai ceva ca o vacanta in Grecia. Aveam mereu insula mea. Era ca un premiu pentru momentele grele. In plus, in timpul zilei tableta ii era foarte utila Deliei care o lua cu ea prin toata casa cand alapta, cand dormea cu copilul, cand gatea. 

Sa nu mai zic de aparatele mele foto cu care ne facem amintirile frumoase dar si Luca se distreaza pe cinste cu ele.

Vazand ca am adus un aport de bine in familie bucuria mi-a fost si mai mare. Problema e ca incep sa ma obisnuiesc cu tableta si cu aparatele foto iar in curand o sa am nevoie de o noua jucarie. :) 

Ideea e simpla, bai barbatilor, daca vreti creieri linistiti si corp sanatos care poate duce greul familiei nu va sfiiti sa va jucati si sa va cumparati mici premii. Aveti, insa, mare grija ca jocul sa nu ia locul vostru in casa si premiile sa nu ia banii de scutece de la fundul copilului. Eu ma relaxez noaptea dupa ce se culca Del cu Luca. Atunci prind puteri pentru maine. 

Fuga la joaca !

Alaptarea la tați

Pe vremea adolescentei rebele nu aveam idee ce inseamna alaptare. Stiam doar ca se face prin supt la sanul mamei, ca poate fi kinky si ca nu e frumos in public. Am avut un episod cand la McDonald's la Unirii s-a asezat la masa mea o mama cu bebelusul, a scos sanul mare si alb si a inceput sa il hraneasca. Scena se consuma la jumatate de metru de berea si de tigara mea aprinsa. Am inghetat de uimire si mi-am sucit gatul ostentativ in partea opusa ca sa nu zaresc ceva. Partea haioasa era ca eram cu un prieten la masa si amandoi vorbeam uitandu-ne in directii opuse. Intamplarea m-a scarbit si m-a facut un aprig critic al alaptatului in public. Dupa niste ani aveam sa ma schimb. :)

  Cand Delia l-a alaptat prima data pe Luca in fata mea tremuram de curiozitate. Mai ca imi venea sa il dau pe copil la o parte sa vad mai bine. Citisem ca sfarcul ajunge pana in gatul bebelusului si mi se parea o barbarie. Asteptam curios sa vad daca reuseste toate manevrele de mufare si cel mai tare imi doream sa stiu daca o doare pe Delia sau e vreo senzatie kinky? Cu totii ne-am gandit la un moment dat ca trebuie sa fie foarte excitant pentru o femeie sa aiba o gura lipita de sfarc ore intregi. Oare or da ochii peste cap de placere? Oare avem si noi loc acolo? :)

Am aflat foarte curand ca alaptatul e un lucru golit de orice senzatie sexuala si ca trairile mamei sunt oricum mult mai intense decat "banalul" sex. In plus, pe Delia o durea. Indata curiozitatea s-a transformat in grija. Faceam ca titirezul pe langa ei neputincios. Eram deja nervos ca alaptatul nu e un basm frumos si ca Delia trebuie sa indure iar dureri. Am recitit despre pozitiile corecte de alaptat si am intervenit cu diverse perne de alaptat sau cu sfaturi precipitate care o necajeau si mai tare. Am tinut-o asa cateva saptamani timp in care Del suferea cumplit. Eu imi muscam pumnii de furie si neputiinta si o tineam intr-una sa renuntam la san si sa trecem la biberon. Noroc ca sotia e cladita din piatra tare si nu s-a lasat doborata din atata lucru. 

Pe langa furie mai aveam o problema. Mintea mea oarecum tehnica nu putea intelege ca alaptatul nu are nimic de-a face cu vreun tipar sau model logic si ca nu poti trage linii drepte prin pat ca sa aliniezi mama si copilul pentru o pozitie ideala de supt. E foarte adevarat ca pozitia este foarte importanta si ca trebuie respectate unele reguli, dar nu era ca la desen tehnic unde pui echerul si trasezi. Eu nu intelegeam asta. Ma framantam non stop cautand sa gasesc greseala din ecuatie. Nu am gasit-o. Nu exista. Pur si simplu asa trebuia sa fie.

Cu timpul durerile au disparut iar Luca si Delia au devenit un cuplu copil-mama foarte frumos. Acum grija s-a transformat in gelozie. Vedeam ce momente frumoase traiau impreuna si eu stateam pe bara. Chiar daca incercam sa ii mangai ca sa particip si eu timid la trairile lor eram imediat gonit de privirile contrariate ale lui Luca care ma simtea strain. Ei aveau lumea lor, iar eu eram pe din'afara.  

Gelozia de copil razgaiat a disparut din fericire cu timpul si acum ma bucur sincer cand ii vad alintandu-se veseli la ora mesei. Mi-am dat seama ca Luca trebuie sa ma iubeasca ca tata, nu ca mama si ca alaptatul e o placere pentru toti din familie, dar in moduri diferite. 

Pe femeia aia de la McDonald's nu o inteleg nici acum - cum a putut sa isi alapteze copilul la masa cu doi fumatori necunoscuti? Iar despre alaptat cred ca nici nu trebuie sa zica " in public". Exista alaptat si atat - nu conteaza unde si la ora se face. Trebuie doar grija pentru copil. 

La alti barbati cum o fi alaptatul?