Alint

A ALINTÁ alínt tranz. 1) (mai ales copii) A netezi ușor cu palma în

  semn de dragoste; a dezmierda; a mângâia. 2) A numi cu cuvinte

  drăgăstoase; a dezmierda. 3) A face să se alinte. /<lat. allentare

  Sursa: NODEX (2002)

Era o dupa amiaza dezmortita de martie, rezolvasem cu actele lui Luca si ma inrdeptam rupt de emotie spre maternitate. Urma sa imi duc noua mea familie acasa. Pe langa valul de ganduri legate de noua viata care ma lua pe sus mai era ceva – urma sa imi tin copilul in brate pentru prima oara. La maternitate nu am avut ocazia si mi s-a parut foarte frustrant. Am facut o gramada de exercitii de imaginatie pentru momentul asta, ba chiar am exersat si pozitia si miscarile dar tot eram cacat pe mine. Del m-a rugat sa il imbrac pentru ca ea trebuia sa isi ia lucrurile si sa vina la masina. Am inmarmurit de frica. Ramasesem ca stana de piatra in hol asteptand asistenta sa vina cu copilul. Pe langa faptul ca nu credeam ca sunt in stare sa il tin brate mai trebuia sa il si schimb. Imi era frica de copilul meu.

Cand l-am atins prima data, proptindu-l pe brat asa cum stiam eu mai bine, mi-am dat seama cu ce se mananca chestia asta – cu dragoste. Din momentul ala am stiut sa fac orice si nu am mai avut frica. Dragostea ne-a dat tot ce aveam nevoie. Ne-am iubit neconditionat din prima clipa si am invatat impreuna, cu rabdare, sa trecem peste fiecare zi de bebelusie timpurie.

Mi se tot zice ca am un copil alintat. Inainte de a desfigura cu sange rece persoanele care zic asta am impulsul inutil de a le explica ca nu exista "copii alintati" asa cum cred ei. In primul rand, nici DEX-ul online nu prea tine cu indivizii astia - alint vine din latinescul allentare, care inseamna a incetini. Am fost corigent la latina dar am gasit asta pe net. Care va sa zica, alintul e legat de ceva molcom, calm, lent. Sa ii spunem mangaiere. Deci a alinta un copil inseamna a-l mangaia, nu? Pai si ce e rau in asta? Ce e rau fac ca imi mangai copilul? Ba mai mult, il pup de il tocesc. Cum ar veni, imi iubesc copilul. Asta e nasol! Nu e bine sa iti alinti (iubesti) copilul pentru ca ti se va urca in cap mai incolo.

Cam asta ne invata opinia audientei generale din Romania - copilul iubit si-o ia in cap si te chinuie. Adevarul este ca un copil inconjurat de dragoste creste mai armonios, mai puternic si mai destupat la minte si poate pune ceva probleme: se joaca mai mult, rade dubios de des, are o curiozitate constructiva (in locul lui “crede si nu cerceta”, prost inteles), pune intrebari prea multe si romanilor le e frica de asta. Un copil iubit nu intelege cand se tipa la el sa nu intre in balta, nu inlemneste in scaun la masa. El se va juca fericit cu mancarea pe toti peretii, se va arunca in toate noroaiele si va incerca orice ii iese in cale. Un copil iubit va intelege cand nu e bine sa faca ceva pentru ca i se va explica de ce nu e bine pana se prinde.

Am fost invatati de gura satului sa nu luam copiii brate cand plang pentru ca se invata asa. WTF?!?!?!?!? Asta e cel mai cretin lucru pe care l-am auzit!!!! Cum adica se invata asa? Pai asa sunt facuti – sa fie tinuti in brate. Ei isi incep viata in cele mai stranse brate din lume – pantecul ma-sii; cum sa lasi copilul fara asta? E ca si cum i-ai lua apa de la gura. Cum sa nu iei micutul ala din pat cand plange de ii sar capacele? Pana si la straini le punem o mana pe umar cand plang, d’apai copilului nostru...

Am vazut si copii ne-alintati care lovesc, striga, strica, si privesc cu ura tocmai pentru ca nu au avut libertate cand au avut nevoie. Prefer privirea tembel-senina a lui Luca cand face o boacana decat frustrarea, inghitita amar, din gatul unui copil “cuminte” chinuit fara vina lui de legile de cacat mostenite din generatie in generatie. Mi-ar placea sa invatam cu totii sa ne alintam copii din toata inima. Noi ne vom alinta copilul cat putem de mult si cat putem de “constructiv”. Nu cred ca dragostea poate face rau unui copil...deci, sariti la mangaiat! :)

Copiii stricatori

Entropia domestica

Cred ca acum trei ani au venit pe la noi niste prieteni cu copilul lor micut. Tin minte ca dupa ce a intrat in casa a si fugit in sufrageria garsonierei nostre, a tras de o cutie din biblioteca, a sarit un obiect din ea pe jos iar in urmatoarea secunda a tasnit sub birou cu obiectul in mana. Am ramas mut - nici nu apucasem sa zic salut prietenilor si deja debandada incepuse. Delia ma antrenase in prealabil ca trebuie sa fiu calm pentru ca micutii sunt curiosi si energici si pot strica lucruri. Mi-a inghetat spinarea de frica! Am urcat cat mai sus aparatele foto si lucrurile de pret si asteptam cu sufletul la gura sa imi explodeze chestii prin casa. Pe vreme aia eram deosebit de salbatic la capitolul copii. A continuat vizita prin a scoate putinele machete de masini pe care le aveam si stragand din stomac de fiecare data cand le ciocnea. Eram dement de spaima. Un mic pui de om ma speriase cum nu ma speriase nici profa de mate din liceu.
Cand a plecat am inceput sa adun disperat masinute si obiecte de prin casa facand inventarul detaliat si cautand defecte. Spre linistea mea totul era intact - fusese doar o furtuna de dezordine, dar fara victime.

Fiind singur la parinti am crescut destul de posesiv si pe alocuri obsedat de ordine. Eu nu scoteam jucariile afara ca sa nu mi le strice vecinii de bloc, ca sa nu pierd cauciucurile masinutelor de fier si ca sa nu imi sparga mingea careva. Stateam cu ele noi-noute in casa degeaba. Le mai am si acum in acelasi stadiu. Frustrarea era mare pentru ca nu aveam cu ce sa ma joc afara, dar rezistam la gandul ca le voi pastra intacte.

Au mai trecut ani si au mai tot venit pe la noi prieteni cu copii care ciocneau masinutele mele din ce in ce mai tare, eu ma ingalbeneam de frica din ce in ce mai puternic iar masinutele rezistau din ce in ce mai bine. Ori copiii se jucau cu bun simt, ori erau cu adevarat rezistente. Asta a fost prima data cand m-am relaxat. Mi-am dat seama ca dracii astia mici nu sunt chiar atat de (negrii) negri si chiar daca arunca cu chestii prin casa nu e un sfarsit de lume. Oricum imi pastrasem doza mea de incordare la intalniri de genul asta.

Iar s-a mai invartit timpul oleaca si aparu Luca care a stiut sa ma ia cu tact si rabdare pana m-am relaxat total. A trantit telecomanda de la tv putin cate putin pana cand m-am prins ca rezista, a lovit ecranul televizorului pana m-am convins ca nu omori pixelii asa usor si a trantit iphone-ul pana mi-am luat bumper. Nu a reusit nici el sa strice masinutele mele, ci am uitat noi una dintre ele la o mamica in parc. Nu s-a stricat nici combina audio de cand a inceput sa ii smulga butonul de volum incercand sa dea mai tare si nici cd-urile nu s-au stricat de la atatea palituri si balit. Pai cum vine asta?!!?! Nu era vorba ca astia strica tot? Cum de m-am linistit asa? Cum pot privi relaxat cand vad ca imi tranteste tastatura si mouse-ul pe jos si apoi le taraie prin casa? Cum de nu racnesc de frica cand da cu palmele lui mici dar viguroase in iPad incercand sa miste pozele de pe ecran? Nu stiu nici eu. Cred ca e un caz tipic de parinte educat de copil. Luca (si Del pe alocuri) m-au invatat sa explorez limitele mele si pe cele ale obiectelor. Experienta copilului meu e mai importanta decat un pixel mort sau o tastatura fara butoane.

Asta e bine, dar ce ma fac cand il scot pe Luca prin alte case? Pai acolo se complica situatia. Eu l-as lasa linistit sa trebaluiasca cum stie el mai bine stiind ca nu strica nimic dar gazdele, daca sunt fara copii, isi scot ochii din orbite vazandu-si vazele date de-a dura pe parchet si telecomanda pretioasa a televizorului trantita energic pentru a-i scoate bateriile. Cum sa fac cand alerga cu un covrig prin casa straina si lasa firimituri lipicioase in urma lui? Ce sa ii zic cand deseneaza 20% pe hartie si 80% pe parchet? Imi e greu sa ii impun limite la lucruri pe care le face de obicei fara nicio apasare. Cum sa ma uit in ochii lui si sa ii zic ca telecomanda e de fapt mai fragila pentru altii si ca parchetul se sterge mai greu de creion in alte case? Nu pot sa imi dezorientez copilul. Stiu ca par nesimtit, asa cum pareau alti parinti cand si eu eram de partea cealalta a baricadei dar nu am incotro. Vreau sa imi las copilul liber sa exploreze si sa se joace, sperand ca nu strica nimic.

Mai am o probelema - cu jucariile altor copii. Stiind ca multi sunt cu pata pusa nu prea imi vine sa il las pe Luca sa tranteasca masinile altor baieti din parc si nici sa ciufuleasca papusile fetitelor. Am vazut multe zambete incordate cand asta micu' se infrupta hulpav din jucariile altora. Asa ca mai bine ma duc pe camp si il alerg acolo, fara mutre si fasoane, fara telecomenzi din clestar si tv din coaja de ou, fara jucarii prea curate pentru a fi murdarite de altii. Sau mai bine stau acasa.

Voi cum va descurcati la capitolul stricaciuni? Apelati la guvern sa va ajute, ca la inundatii?

daca ploua...

nu e problema. alergam pe unde putem.

daca va place, pun si varianta la viteaza normala. :)

Scutece si ficati

Cand n-aveam copil ma gandeam cu multa scarba la ideea de a schimba scutece. Nu cu frica, ci cu scarba. Imi imaginam tot felul de mirosuri si culori de ma lua ficatul doar gandindu-ma. Ne-am tot invartit prin cercuri cu copii si cand scapa vreunul pastila imi intra gheara in maruntaie de scarba, stiind ca si eu voi trece prin aceleasi mirosuri. Nu am gandit nicio clipa la mizeria aia de conceptie cum ca doar mamele schimba scutece - aia e pentru retarzi. Stiam doar ca ma asteapta multa rahat in viitor atat pe mine cat si pe Del, care e mai subreda la partea de bila si ficat decat mine. Deci ma imbarbatam ca eu va trebui sa fiu vidanjerul sef in casa noastra din motive hepatice.

Odata cu Luca a venit si primul cacatzel - o chestie subtire, taricica si negricioasa-petrol. Ne-am uitat curiosi amandoi in scutec, am inhalat cu frica si am zambit vazand ca nu duhneste a hoit. Mirosul era suportabil. In orice caz, odata cu Luca a mai venit ceva - sentimentul ca de drag as putea manca si scutecul plin. Il simteam facut din carnea noastra si era ca o prelungire a mea. Nu avea cum sa imi fie sila de mine. Deci la treaba!

Au inceput sa curga cacateii ( sa curga, am zis bine ) de vreo trei ori pe zi. Faceam cu schimbul cu Del ca sa ne specializam amandoi in paralel si sa nu cumva sa ramana vreunul dintre noi neantrenat. Pe vremea aia era usor pentru ca Luca statea tranquille iar pungile pentru caca miroseau mai tare decat caca insusi. Era de vis sa schimb bebelusul.

A crescut repede cacaciosul si odata cu diversificarea au venit si fiorii la nas si ficatel de am inceput sa dam scuteceala de la unul la altul. Asta, desigur, cand sunt acasa; cand Del e singura, saraca nu are pe cine sa mai arunce vina si ia singura totul in piept.

Sa nu intelegeti gresit, nu se moare din schimbat scutece, ba chiar e haios pentru ca bebelulsul devine din ce mai jucaus in momentele astea si mai mult, dupa ce termini e o mare mandrie sa vezi totul "curat si placut uscat". Si ca tot am citat dintr-o reclama veche la scutece ajung de fapt la durerea mea cea mai mare - nu imi plac deloc scutelcele ( sau pampărșii, cum li se spune popular ). Mi se pare ceva gresit la conceptul in sine - chiloti din hartie parfumata excesiv care arata oribil. E ca si cum ai sta infasurat cu hartie igienica toata ziua. Si mai mult, bebelusii mai stau si ei liberi, la chilot prin casa si cand vad somoiogul ala de hartie pe copil inebunesc. Am ratat multe poze cu Luca din cauza asta. Vestea buna e ca am gasit o solutie - scutece textile. Sunt frumoase ca focul, par comode si placute la atins si vin si cu un sul de hartie care se care se aseaza in locul de interes maxim pentru a nu intina in mod direct textila cu culori maro. Le mai zice si scutece ecologice pentru ca nu le arunci si deci nu umpli campul de la Glina cu ghemotoace mirositoare puse in cate o punga ce se dezintegreaza in cateva mii de ani.

iaca link: http://www.hiphip.ro/collections/all-in-one-si-fitted

Eu am totusi o indoiala la adresa scutecelor astea legata tot de ficat. Nu am avut nesansa sa il umple Luca cu nr.2 si sunt bucuros, pentru ca nu imaginez cum si unde se tine bomba chimica pana la spalare. Momentan le folosim doar cand stim ca suntem safe si cand vrem sa ii facem poze sexy in chiloti. Macar pentru asta si tot se merita sa va luati scutece d'astea.

Jurnal de călătorie socială

  Mi se stricase deja somnul și dormeam chinuit, cu frica ceasului în mine. Era cam 4:10 AM și mă perpeleam. Del se învârtea și ea lângă mine. La un moment dat o aud soptind: "hai sa plecam cu trenul de dupa amiaza. Daca ma trezesc acum o sa fiu rupta toata ziua." Pac! Mi s-a aprins lumina in masarda si am inceput sa vorbesc pe automat: "ori plecam acum, ori nu mai mergem. Trenul de dupa amiaza ajunge mult prea tarziu si nu are rost sa mai mergem". Am tot discutat asa in soapta vreo 10 minute, cu cautari pe net de trenuri sau solutii pana cand il aud pe Luca ca striga "tataaaa!" cu gura pana la urechi. Era treaz dintr-o data si bine dispus. "Daca tot s-a trezit, atunci mergem acum" a zis Del si am sarit din pat toti trei. Ne-am dat seama curand ca aveam capetele praf de nesomn iar trupurile dadeau rateuri dar ne-am promis ca vom dormi cand ajungem la Pietrosita, la Satul Prunilor.

  Mergeam la un week-end cu facebook-ari organizat din umbra de Del. Au uneltit fetele pe FB sa ne vedem cu totii in afara internetului intr-un loc cu verdeata, cu aer curat si cu wi-fi, bineinteles. Banuiesc ca nu doar eu, ci si ceilalti tati au incuvintat politicos intelegand nevoia de social a sotiilor noastre. Mi-am zis ca ce poa' sa se intample? Se vad fetele astea fara tastaturi, nu isi mai dau poke-uri ci se striga, isi vorbesc amarul sau bucuriile fata in fata, nu pe wall iar noi poate ne alegem cu un gratar si niste beri. Am mai adaugat la calcul ca lui Luca ii place iarba si dealul, ca mie imi place locul ala la nebunie si am plecat fericit la drum. 

  Taxi, Gara de nord, bilete dublu ca pret fata de asta toamna ( au facut mizeria aia cu interregio si regio ca sa creasca preturile)  locuri la geam in sageata albastra si tai-o. Pana sa opreasca trenul la Titu, Luca dormea pe mine iar Del dormea pe geam. S-au trezit pe la Targoviste si pana la Pietrosita ne-am alergat prin tren. 

Cand am coborat in gara mica era un soare frumos care zambea de dupa deal incalzind picaturile de apa de pe firele de iarba. I-am zambit si noi fericiti ca e vreme buna si am tarat bagajele pana la casa bunicilor mei. De acolo, dupa o lada de bere cumparata si cateva telefoane am pornit cu o facebook-eritza care s-a indurat de noi sa ne ia cu masina catre Satul Prunilor, pe varful dealului vecin. Soare si sus, cald si buna dispozitie la vila in care venisera familii inca de vineri seara. Fetele radeau cu ochii cand se vedeau, desi isi dadeau tarcoale oarecum timide. Nu mai aveau tastatura pentru a vorbi - acum aveau tot corpul si erau parca mai stangace. In ochii barbatilor se citea dragostea pentru sotii. 

- salut! Sunt-sotul-lu'-aia-cu-site-ul-ala-de-parenting paream ca spunem toti. Nu auzeam niciun nume ci vedeam doar fetze de barbati iubitori care parca spuneau tacit " si eu am venit tot cu nebuna la socializat ". Noi nu contam. Venisem pentru ele.

  Nici nu am fumat prima tigara si au aparut niste norisori dinspre Pucioasa. A inceput sa ploua. Ploaia s-a mai oprit peste aproape 12 ore cand am reusit sa punem de gratar. In tot timpul asta s-a stat in casele cu living enorm, s-au jucat copii pe acolo, au tanjit la geam sa iasa afara, am plans, au ras, s-au tras de par iar doamnele noastre au barfit fericite pe unde au apucat. In timpul asta Luca se antrena pentru impins vagoane. Vagoane de bere cred.

Am luat branza si lapte de la localnici, carne de la macelarie si mult aer curat din atmosfera. Am trecut de prima zi frustrati de vremea de sfarsit de lume dar fericiti ca am avut totusi parte de vreo doua ore de lumina chinuita, fara ploaie si cu multe balti. Cu ocazia asta am facut o descoperire epocala – Del a cumparat ceva minunat pentru Luca: o salopeta din fas-cauciucat ca cea de pescar si cizme de cauciuc. Tot la Hip-Hip a gasit minunatia: http://www.hiphip.ro/products/pantaloni-de-ploaie-si-vant-playshoes

A fost bestial – Luca sarea fericit in orice balta, se tara prin noroi, statea in fund pe iarba uda si pe noi ne durea in basca. Daca as fi avut si eu asa ceva in copilarie ar fi fost un om mult mai implinit.

Duminica, a doua zi deci, am avut noroc de vreme buna si am lasat copii sa bata liberi campii. Am avut noroc de hamac, sleg line (sfoara d’aia pe care te chinui sa mergi), chitara si multe gâze in gradina de pruni. Mi-am permis luxul de a-mi pune un scaun in mijlocul gradinii, cu vedere catre multe pentru a petrece o ora de vis – Luca dormea pe mine in Manduca iar eu priveam fericit la munti, la nori, la albine si bondari. Imi tiuau urechile de bucurie si de zumzet de pamant sanatos.

Daca trag linie si zic ca pana si pentru noi, barbatii anti-sociali a fost frumos, ne-am jucat cu copii, am baut cate o bere, ne-am privit sotziile fericite si chiar ne-am ha-ha-it intre noi cu diverse ocazii. Cred ca experimentul ne-a uimit si pe noi – am descoperit ca exista oameni misto si in afara cercului nostru strans de prieteni si ca nu musca nimeni.

Non violent, fă?

In general zambesc tot timpul la copil, rad cu sotia si ne distram in trei. Avem o viata tihnita si ii multumesc Celui de sus pentru asta . Problema e cand se intampla sa intru mai fucked up pe usa si in casa sa gasesc si mai fucked up decat e in mintea mea. Asta se intampla cand and am nervii gata sa plesneasca pentru ca am fost nevoit sa stau mai mult la serviciu si eram deja la capatul puterilor iar telefonul zbarnaia ca la posta cu sms-uri de grabire ca "nici ea nu mai poate". Atunci sa ma vad!
Ma urc agitat in metrou, injur in gand intre statii pentru ca stam prea mult, imi reprim pofta de a decapita pe cei din pasajul Unirii care nu merg in ritmul meu disperat si mai bag inca o portie de injuraturi pana la Titan tot din cauza vitezei garniturii de tren. Ies de la metrou deja desfigurat de nervi cu gandul ca sunt asa de aprope de casa de parca deja aud circul care va urma. Asta se numeste ca vin cu capsa pusa. Energetic vorbind, vin acasa carand dupa mine toata mizeria acumulata de la toti colegii de serviciu plus cativa gigawati acumulati de la Del + Luca, prin telefon. Cand intru in casa suntem toti deja gata de bataie.
"Hai ca nu mai pot, mai ia-l si tu. Nici pipi nu am apucat sa fac". Nici nu termina de spus asta, il abandoneaza pe Luca si fuge catre baie. Pentru capul meu terci de la ora aia asta este o declaratie clara de razboi, desi nu e decat o taiere grava de pisare. Vezica nu are minte si se pare ca nici eu, pentru ca incep imediat sa imi vars raul pe ei.
Ma duc catre usa baii si zic raspicat cu vocea invers, in raspar: "Ce a insemnat asta? Nici nu intru bine in casa si mi-l si arunci?". Luca era deja cam pus pe treaba si cum simte ca plesnim, plesneste si el. Incepe sa strige "maaaamaaaa" si sa dea din toate membrele. Il pun jos, el sare cu pumnii in usa de la baie continuand sa urle. Del iese desfigurata de furie si imi maraie un "esti nesimtit" foarte apasat, smucind si plodul in brate ca sa il calmeze. Desigur ca Luca simte furtuna si ploua si el. Ploua cu lacrimi si urlete, eu traznesc cu magarii gratuite la adresa Deliei, ea pareaza cu tunete de aparare si cu grindina din priviri. Si asa "plouam" (nah, ca am reusit sa il conjug, imi mai ramane sa incerc si " a oua":) ) vreo jumatate de ora pana fluviul de frustrari isi micsoreaza valtoarea. Oricum, seara e stricata desavarsit.
In plus, fata de dialogul cretin plin de rautati mai e ceva care nu iese la suprafata: lista de porniri reprimate. E bine ca sunt reprimate, caci altfel am fi ca in jocurile de pe PC. Cea mai comuna pornire este sa dau cu el de pamant cand zbiara aparent fara motiv, sa mai dau odata cu el de pamant cand zbiara mai tare dupa ce zbiara, sa dau cu ea de pamant pentru ca e la fel de nervoasa ca mine. Banuiesc ca tot asta simte si Del. Va imaginati ce ar iesi daca nu ne-am reprima asta? Va imaginati ca unii nu si le reprima?
Oricum, cand am ajuns in momentul violentei imaginate din timpul furtunilor de nervi este deja cam prea tarziu. Cred ca putem evita chiar si furtuna. Sunt de acord ca energia nasoala trebuie sa iasa pe undeva, oala minune numita familie trebuie sa scoata aburul pe la supapa, dar cred ca se poate si fara sa iasa puroi. Nu puteam eu sa intru zambind in casa si sa inteleg ca Del e la capatul puterilor iar ea sa inteleaga ca si eu sunt supt de o zi grea la serviciu? Apoi ne pupam si leneveam psihic toata seara. Pai, puteam. Dar nu era asa usor ca o cearta.

Deci unde e adevarul? Imi e clar ca la noi nu este. Vad asta pe chipul copilului care cand ne certam priveste ca la tenis, cand la unul cand la altul. Cateodata striga si el sau, cand e el mai matur decat noi, incearca sa ne momeasca cu jucarii ca sa incetam. E clar ca nu ii face bine sa vada nervi iesiti pe gura si nici noua nu ne prieste episodul. Deci ce e de facut? Mergem la cineva care stie.  Exista un curs de comunicare non-violenta pentru parinti, in cuplu, iar acum exista si pentru tati.
http://www.nonviolenta.org/cursuri/superdad-bucuresti

Banuiesc ca acolo putem invata sa transformam kilowatii de nervi in lumina curata. Eu sunt curios si as incerca cursul. Daca vreti si voi aveti grija ca in cazul cursului pentru tati: "Vom crea un mediu sigur şi plăcut exclusiv pentru taţi. Vom învăţa prin exerciţii, jocuri de rol, discuţii şi împărtăşirea experienţei personale. " Eu inteleg ca mediul sigur si exclusiv pentru tati este ori o carciuma ori vreo toaleta mai dichisita. :)

Cill out!

Cand sotia nu-i afara

V-am promis ca intr-o emisiune viitoare voi vorbi despre ce se intampla cand iesim afara. Acum suntem in viitor. Am scris pataniile mele ca onorat invitat pe totuldespremame.ro

Acum un an Luca avea o lună şi câteva zile şi noi ne miram că îşi mişca mâinile şi că părea că îşi ţine capul. Era un pui de om slabuţ ca vai de el, şi mic de se pierdea prin pat. Acum este un tânăr viguros, zâmbăreţ, ştrengar şi alergător de cursă lungă. De

unde anul trecut abia scoteam nasul cu el prin parc purtându-l în marsupiu, acum trebuie doar să îi arătam parcul şi ştie el ce are de făcut. Da, a crescut boracul de nu ne vine să credem. Şi, cum odata cu creşterea nu vin doar poze frumoase, ci vin şi întâmplări noi, iată-mă acum cu copilul în parc sau la locul de joacă de cartier învăţând cum să îi fac faţă micuţului titirez. 

Del se duce cu el zilnic pe coclauri. Ea e deja rodată şi ştie când să sară să îl ţină de mână ca să nu cadă, ştie când să îi impună calm limite, ştie când să îl lase să se arunce în gât pe tobogan. Dar eu sunt tămâie la capitolul ăsta. Pentru că din cauza serviciului nu am bucuria de a sta cât mai mult cu Luca, sunt neantrenat la destule capitole. În special la ieşit în parc sunt cu adevărat praf. O fi din cauză că sunt cam timid şi tind să o dau în antisocial, sau poate că sunt cu coada prea pe sus? Nu ştiu. Cert este că detest să ies cu Luca la locul de joacă.

  

Ieşim amândoi zâmbitori şi încrezători din scara blocului cu capetele în soare. Ne bucurăm amândoi aparent, doar că eu port spaima în sân: iar mergem în părculeţul pentru copii! CONTINUAREA AICI:

http://totuldespremame.ro/invitati-speciali/dedi-grigoroiu-taticuleiesim-afara