Cred ca toti am vazut in parintii nostri niste super eroi, de la Nica al lui Stefan a Petrii de o vedea de pe ma-sa vrajtoare-inchegatoare-de-apa pana la toate filmelele pentru copii cu Cichi Cean sau Arnold. Din cauza asta nu am sa vorbesc despre ei ci despre mine - vreau sa imi raspund la intrebarea daca am ce imi trebuie ca sa devin si eu un super erou pentru fi-meu. Oare am puterile necesare sau doar umblu cu chilotii peste pantaloni si gata? Oare chiar pot zbura pana in turla castelului sau doar urc obosit scarile blocului cu 4 etaje?
Din experienta de pana acum deduc ca cea mai mare super-putere va fi sa imi tin mintile pe craca lor. Craca zgaltzaita de multe vanturi pamantene. Mult prea pamantene - grija principala a parintilor este ce se vor face de bani? De sanatate, de masina, de timp si de manacare. Voi avea si eu grijile astea la care gasim cu totii un raspuns, dar ce ma fac de super-puteri de super-parinte? P'alea de unde la iau?
Prima super-putere pe care cred ca o remarca copii la tatii lor este forta fizica. Tatal ridica mereu cele mai groaznice greutati: cara cele mai mari sacose si muta singur mobila dintr-o casa intreaga. Cu doua maini muta muntii din loc si mai si rade in momentul ala. Tata este the Super Caraush. La partea cu forta nu stiu ce sa zic; sunt destul de voinic si pot parea puternic in ochii baietelului meu pentru ca el nu stie ca am o coloana vertebrala cu cutzite in ea si nici nu stie ca burta e de la bere si nu de la prea multa putere. O fi sper, de ajuns ca diferenta de varsta si de inaltime intre mine si el sa compenseze betesugurile citate mai sus si sa ma deghizez in super-carator. Mai nasol e ca la varsta mea tot tatal meu cara mai abitir ca mine. El chiar si-a pastrat puterile. La el a fost pe bune. Sa ma vedem insa pe mine in cativa ani.
Al doilea mestesug este intelgenta. Tatzii raspund la orice intrebare oricat de grea ar fi. Au tehnica intr-o mana si logica in alta si pocnesc din ele lasand copilul cu gura cascata la fiecare raspuns. Super Smart Dad e cel mai destept din lumea copilului lui. Cateodata cred ca micutii isi testeaza super-eroii cu intrebari cat mai ciudate sa vada daca chiar sunt atat de destepti precum par. Si da, parintii sunt mereu foarte destepti. Dar eu? Eu cum ma voi descurca? Momentan, Luca zice doar ma-ma-ta-ta-bom-ba (nu stiu ce e cu bom-ba si eu m-am mirat) dar il vad ca isi noteaza in minte intrebari grele. Poate in ziua de azi o fi mai usor cand intreaba ce e aia o supernova - cauti pe google sau la Tata Uraniu pe blog si ii explici boracului. Dar stai sa ma intrebe ce e aia viata sau sa il fac sa inteleaga ca Pamantul e rotund. Atunci va fi interesant! Momentan, nu pot decat sa sper ca ma va duce mintea la tot fel de minunatii ca sa imi vrajesc baiatul cu super-inteligenta mea. Poate am super-puterea in mine. Dar totusi de ce ma simt asa de batut in cap?
Mai e o super-putere care ne este foarte la indemana, dar care trebuie folosita cu cap. Puterea de a descifra semnele alea negre din carti. Cat de tari erau parintii mei cand imi citeau din carti! Ei aveau acces la lumea aia la care eu, oricat m-as fi chiombit, nu puteam spera. Era clar, lumea celor mai puternici dintre super-eroi: Super Readers. Puterea lor nu sta doar in faptul ca stiau sa citeasca ci si in ce imi citeau. Bagau ai mei cate un basm de ramaneam cu gura cascata. Eu ce o sa ii citesc lui Luca? Am inceput timid cu niste mizerii de carti pentru bebelusi cu rate galbene si porci roz, cu ferme fara fermieri, doar cu animale, in care nu se intampla nimic - doar se latra, macane si necheaza. Parca nu il da asa tare pe spate. Rade el la sunetele scoase de porc si cal, dar parca nu prea e convins. Deci ce ma fac!?!? Daca nu am puterea asta? Cum il vrajesc cu literele ca sa il conving apoi sa citeasca singur?
Ar mai fi Super Kick-ass Dad. Este eroul pe care l-am tot vazut in copilarie. Era in maieu, panataloni pârâiți de treining + papuci si trosnea palme dupa ceafa oricui facea vreun necaz copiilor lor. Erau tatzii-caini care isi aparau copii de urgia altor copilasi. Desi acum ma dezgusta specia, atunci eram fascinat. Stiam cu totii ca orice tata are puterea de aparare a copiilor. Stiam ca tata bate pe oricine daca vrea sau daca e nevoie. Al meu nu a batut pe nimeni, dar stiam ca daca pune mana pe cineva il farama. Avea atata forta, iuteala si tehnica incat ramaneam mut. M-a antrenat si pe mine dar nici eu nu am batut pe nimeni. Sunt omul cacacios, tare in gura si potential bun la fuga. Cum ma va vedea fi-meu? Daca se prinde ca nu sunt mai tare ca Bute? E clar ca daca ar fi in pericol as decapita pe oricine fara sa stau pe ganduri, dar nu despre asta ma framant aici. E vorba despre cum sa ii dau incredere fiului meu in mine. Oare am sa fiu Super Kick-ass Dad-ul lui?
Imi pun mii de intrebari pe secunda despre cum ma voi descurca ca tata in viitor. Acum e relativ usor – radem, ne târam, ne spalam de rahat si bolborosim, dar cum ma voi descurca in anii ce vin? Logica imi spune ca slabiciunile si intrebarile sunt normale pentru un tata fara experienta iar inima ma asigura ca super-puterile vin din dragoste. Deci, la atac!
pai nu prea, in calitate de mama de fata de asta mi-i cel mai groaza. da poate om scoate-o la capat cumva :)
ReplyDeletePentru mine esti deja un super-tata de Luca! Stai sa vedem cat de invechiti ne-o considera la adolescenta:).
ReplyDeleteOff, am postat aiurea cu id-ul lu ta-su:)!
ReplyDeletePusesem pe feisbuc dialogul ăsta, da-l mai pun și aici și cred că ma veți înțelege pe deplin că o fac.
ReplyDeleteIoana: "David, pentru serbarea de la grădiniță trebuie să te deghizezi în ce personaj vrei tu. Ce costum vrei, în cine ti-ai dori să te deghizezi?"
David: "În tata!"
Asadar, pot spune cu pieptul plin, că am devenit supereroul vîrstei ăsteia a lui David, încă nu și-al Smarandei.
Nu-s speriat că va fi greu să-mi mențin diploma pînă la pubertatea copiilor, ci abia de atunci încolo ma înspăimîntă situația. Vîrsta la care mă voi demitiza în mintea lor, vîrsta la care o sa devin doar om, cu inteligență inconstantă și care vorbeste mult prea domolit despre viața care le va clocoti in vene.
Însă calea de urmat e una singură: va trebui să dau totul. Să-mi păstrez mințile acasă, așa cum ai spus și să învaț la rîndul meu să vorbesc limba pe care o vor vorbi ei atunci.
Și poate părea ciudat, însă aștept să redevin om pentru copiii mei și să fiu iubit mai mult pentru ce pot fi în această limitare, decît pentru faptul că-s Tata.
Mos Costași, acum vreau si eu sa ma costumez in tine. :) superba povestea!
ReplyDeleteEu totusi nu cred ca parintii devin vreodata oameni pentru copii. Poate doar cand se imbolnavesc si mor. Dar asta e departe de noi. Nu?
Nu devin oameni, insa incercam eu inginereste sa impart ponderea de dragoste a copilului fata de Tata in doua: om si parinte. Iar cand dragostea fata de om e mai mare ca aia fata de parinte, atunci impreuna se vor inmulti si nu se vor aduna.
ReplyDeleteCat despre moarte, David stie ca la un moment dat, "cand o sa fie el batran si noi mult mai batrani, o sa murim".
Unde o sa ne ducem si ce o sa facem, nu ma pricep sa-i spun si nici nu vreau sa-l mint, incerc doar sa-i explic mersul lucrurilor astfel incat sa fie impacat, cel putin ca cunoaste, inca de la varsta asta, o parte importanta a realitatii ontologice in care ne invartim.
This comment has been removed by the author.
ReplyDeletePS: foarte frumoasa fotografia asta. Si se leaga de discutia noastra oarecum, cel putin prin linia ta descendenta si a lui ascendenta (prezente in laterale - liniile de la intersectia tavanului cu peretele) si prin figura ta clara si bine definita pe cand a lui in "formare".
ReplyDeleteDaca as fi avut vreun merit la poza m-as fi bucurat mai mult. Am facut-o cu goPro incadrand privind in lentila. S-a nimerit. ;)
ReplyDeleteMersi!
Acum e ușor. Ușor de tot. Eu cred că de la vârsta cu 2 cifre începe să devină mai greu. Tata a fost întotdeauna TATA. Chiar și atunci când nu ne puteam vorbi (vârsta aia cu 2 cifre) tot TATA era. Cred că TATA e un dat. În același timp cred că cel mai greu este să fii tu mândru de statutul de TATA să stii că-l meriți. Eu sper să ne descurcăm :))
ReplyDeleteSi uite-așa ne-am făcut mari, Super-mari!