Ganduri negre de parinte

Poate pe fondul unor momente mai nefericite din viata noastra din ultima vreme am prins curaj sa scriu despre chestia asta destul de sensibila - despre gandurile negre, prapastioase, apocaliptice. Sunt o persoana pozitiva si saltareata intr-un picior, ma imbrac colorat ca sa colorez in jurul meu si nu traiesc cu grija zilei de maine. Se numeste in general inconstienta, dar starea asta de fapt imi face bine la cap si karma.  
Asa sunt de cand imi amintesc ca ziceau profesorii despre mine ca sunt prea distrat, prea neatent si prea neserios. Am cantitati industriale de frici sadite in sufletul meu inca de cand eram micut dar am supravietuit bine cu ele multumita firii mele aeriene. Insa, de cand a venit Luca in viata mea s-a schimbat ceva. Au aparut ganduri noi de culori diferite. Mai spre rosu, gri sau chiar negru. E vorba de frica de a nu se intampla ceva rau cu el, cu mine, cu Del, cu parintii nostri si cu Lumea.

Sa incepem cu Lumea. Frica de Apocalipsa traieste in noi de cand ne-am nascut ca specie si nu intelegeam cum de a supravietuit atata amar de vreme in capetele distrate ale lui Homo Sapiens? Pai, prin copii. Pana sa am copil ma durea la basca de evenimente terminale. Vedeam cate un film cu sfarsitul lumii care incepea in America si tot acolo se si amana din vitejia lui Bruce Willis, luam o gura de popcorn si gata. Ma gandeam ca daca din cauza unei explozii solare din gategoria grea ne pica curentul electric vreo cateva luni e chiar misto ca bem bere pe intuneric si ne holbam noaptea la stele fara poluare luminoasa. Daca era sa pice vreun meteorit mai marisor ma duceam la Pietrosita unde beam bere si ma holbam la cerul acoperit de praf vreo cativa ani de zile. Iar daca era sa erupa cel mai afumator vulcan din Islanda nici nu ma interesa. Acum s-a cam schimbat optica. Subit, ca o leoaica ( ca doar ea isi apara puii, leul doar o arde cill out prin fata camerelor foto ale turistilor ) simt nevoia sa imi apar familia. Si daca unui cutitar as putea sa ii smulg capul cu usurinta la ceas de nevoie, in fata unei catastrofe globale sunt neputincios. Simt ca Luca si Del sunt descoperiti din punctul asta de vedere. Cea mai puternica dorinta a mea (poate este chiar un reflex ) este sa le fie lor bine si in cazul asta nu ii pot ajuta. Gandul asta ma termina. Din cauza asta am inceput sa cumpar cate o lanterna cu dinam, au inceput sa mai fie baterii prin casa, sa tin telefonul incarcat tot timpul si sa uit carne in congelator, ca nu se stie. Sunt semne clare de nebunie, dar sper sa imi treaca.

Ma mai inspaimant la gandul ca as putea pati eu ceva atat de rau ca as putea sa ii las singuri. Mamaaa, asta e si mai nasol decat Apocalipsa ca nu as mai putea face nimic ca sa ii apar. As putea incerca doar sa ii bantui ca sa ii mai ajut pe ici pe colo. Se zice ca un poltergeist puternic poate misca lucruri prin casa. Poate in cazul asta pot sa le mai duc gunoiul noaptea, sa ii mai invelesc in somn si sa le car sacosele de la piata pana la etajul 4 fara ca ei sa stie ca ii ajut. La gandul asta sunt asa amutit de spaima ca nu am putut decat sa mormai odata Deliei, cred fara nicio legatura, ca daca mor as vrea sa isi refaca viata rapid. Am vrut sa fiu sigur ca va fi cineva fizic langa ei, ca daca nu exista fantome, ce ma fac?

Cand i-am zis de refacut viata, Del mi-a cerut acelasi lucru, semn ca si in ea se lupta aceeasi monstri. In secunda urmatoare mi-am dat o palma sa ma trezesc pentru ca incepusem sa imi imaginez cum ar fi si imi venea sa urlu de durere doar asa, gandindu-ma. Evit sa ma duc cu gandul la asa ceva, dar in cotloanele creierilor mei ruleaza violent filmul asta si imi strica somnul in cate o noapte mai calduroasa. Si oricat de cald ar fi tot ma cuibaresc in sotia mea ca sa simt realitatea dormind linistita, vie si draga langa mine.

Iar gandul cel mai cumplit este ca Luca ar putea pati ceva. Cred ca frica asta o avem cu totii si au avut-o si parintii nostri. Acum ii inteleg de ce nu aveam voie departe de bloc, nu aveam voie sa traversez bulevardul, sa dau cu coasa, sa tai cu toporul sau sa ma catar in copaci. Eu le faceam pe toate astea asumandu-mi in mintea mea mica consecintele - daca trec bulevardul si ma prinde, imi da cateva palme, juma' de ora de morala si apoi sunt ca nou. Dar nu ma gandeam ca poate un oltcit (ca nu erau bmw-uri pe vremea aia) ar putea sa dea peste mine si sa fie mult mai nasol decat doua palme de parinte. Nu ma gandeam cand am trecut un pod pe grinzile de sub el, mergand ca spider man, ca pot sa cad si sa imi las parintii disperati si fara motive de mai trai. Cred totusi, ca micutii au Dumnezeul lor si cumva sunt la adapost de pericole. Problema e ca din pacate nu toti au norocul asta. Si asta ma paralizeaza de frica.  In plus de cazaturi si julituri posibile mai sunt si bolile care sunt poate mai cumplite. Aici e doar mana Celui de sus si atat. Noi nu avem nicio putere.
Nu mi se pare o coincidenta aparitia gandurilor negre in viata mea; cred ca e un fel de antrenament, o calire a mintii prin focul fricii. Acum cand viata a capatat un sens trebuie sa invatam sa il mentinem neabatut si poate din cauza asta mintea ne intareste cu doze mici de otrava. Sper ca in curand sa isi satisfaca mintea mea nevoia de masochism si sa ma lase sa traiesc linistit, fara ganduri negre.

Voi luptati cu aceleasi dihanii cand aveti insomnii? Sau aveti insomnii din cauza dihaniilor?

Postul asta e scris in memoria unor oameni si mari si mici care au plecat de langa noi zilele astea.  Si ca sa simt ca fac ceva pentru a invinge gandurile negre incerc sa ii ajut pe cei ale caror ganduri negre, din pacate, s-au implinit. Daca si voi simtiti la fel incercati si voi sa ajutati. Daca suntem multi poate invingem raul.
- Iulia trebuie sa invinga cancerul - HELP
- Stefan are Apert - HELP
- Copiii au autism - HELP
- Bibi nu mai are nimic. Bibi a scapat, departe, departe de noi :(