Breviar de înjurături infantile

Mie îmi place graiul colorat. Îmi place să am un discurs care să fie cât mai zemos, haios și ușor de înțeles. Din acest motiv, am în limbajul zilnic tot felul de cuvinte din sertarul cu mizerii. Vorbesc cu “pu” și cu “pi” în funcție de nevoile semantice de moment. Sunt de părere că o înjurătură sau un cuvânt “urât” strecurat cu cap la locul lui pune un kilogram de sare peste mesaj și aduce mai multă lumină asupra lui. Mai simplu spus, am o gură cam spurcată.

Bun, vorbesc colorat, dar cum se împacă asta cu creșterea baiețelului meu de doi ani? Păi nu prea merge, că îmi cam ascund culorile și licențele poetice în preajma lui. Nu vreau să îmi zică: tăticuleee, mai iesim și noi afară, în plm? M-ar cam intimida asemenea cuvinte rostite de o voce drăgălașă și curată de copil. Ca atare, îmi inghit organele din vocabular cam în proporție de 99%. Problema e că mai scapă câte o coadă de înjurătură – din ăia 1% – pe care o aude și pe care o înregistrează instant. Mi se pare, de fapt, logic să o înregistreze – e un cuvânt nou – și, fiind la vânătoare de cuvinte noi, prinde plm-ul din zbor într-o clipită. Sau, când înjurăm tare și apăsat la ceas de nervi, cuvântul măscărit devine cu atât mai interesant cu cât îi arată o cale de a-și manifesta și el nervii pe care îi are din plin.

Ce e de făcut? Scrie în multe cărți cum că ba să îl ignori ca să nu înteleagă că a spus ceva important și să dea uitării grosolănia, ba să îi explici ce a zis și să îl rogi să nu spună cuvintele astea nici de față cu adulții, nici cu copiii (să le rostească doar în camera lui, de exemplu).

Continuarea haioasa aici. :) http://totuldespremame.ro/invitati-speciali/dedi-grigoroiu-pisica-mamei-tale