Wednesday, June 6, 2012

Copiii stricatori

Entropia domestica

Cred ca acum trei ani au venit pe la noi niste prieteni cu copilul lor micut. Tin minte ca dupa ce a intrat in casa a si fugit in sufrageria garsonierei nostre, a tras de o cutie din biblioteca, a sarit un obiect din ea pe jos iar in urmatoarea secunda a tasnit sub birou cu obiectul in mana. Am ramas mut - nici nu apucasem sa zic salut prietenilor si deja debandada incepuse. Delia ma antrenase in prealabil ca trebuie sa fiu calm pentru ca micutii sunt curiosi si energici si pot strica lucruri. Mi-a inghetat spinarea de frica! Am urcat cat mai sus aparatele foto si lucrurile de pret si asteptam cu sufletul la gura sa imi explodeze chestii prin casa. Pe vreme aia eram deosebit de salbatic la capitolul copii. A continuat vizita prin a scoate putinele machete de masini pe care le aveam si stragand din stomac de fiecare data cand le ciocnea. Eram dement de spaima. Un mic pui de om ma speriase cum nu ma speriase nici profa de mate din liceu.
Cand a plecat am inceput sa adun disperat masinute si obiecte de prin casa facand inventarul detaliat si cautand defecte. Spre linistea mea totul era intact - fusese doar o furtuna de dezordine, dar fara victime.

Fiind singur la parinti am crescut destul de posesiv si pe alocuri obsedat de ordine. Eu nu scoteam jucariile afara ca sa nu mi le strice vecinii de bloc, ca sa nu pierd cauciucurile masinutelor de fier si ca sa nu imi sparga mingea careva. Stateam cu ele noi-noute in casa degeaba. Le mai am si acum in acelasi stadiu. Frustrarea era mare pentru ca nu aveam cu ce sa ma joc afara, dar rezistam la gandul ca le voi pastra intacte.

Au mai trecut ani si au mai tot venit pe la noi prieteni cu copii care ciocneau masinutele mele din ce in ce mai tare, eu ma ingalbeneam de frica din ce in ce mai puternic iar masinutele rezistau din ce in ce mai bine. Ori copiii se jucau cu bun simt, ori erau cu adevarat rezistente. Asta a fost prima data cand m-am relaxat. Mi-am dat seama ca dracii astia mici nu sunt chiar atat de (negrii) negri si chiar daca arunca cu chestii prin casa nu e un sfarsit de lume. Oricum imi pastrasem doza mea de incordare la intalniri de genul asta.

Iar s-a mai invartit timpul oleaca si aparu Luca care a stiut sa ma ia cu tact si rabdare pana m-am relaxat total. A trantit telecomanda de la tv putin cate putin pana cand m-am prins ca rezista, a lovit ecranul televizorului pana m-am convins ca nu omori pixelii asa usor si a trantit iphone-ul pana mi-am luat bumper. Nu a reusit nici el sa strice masinutele mele, ci am uitat noi una dintre ele la o mamica in parc. Nu s-a stricat nici combina audio de cand a inceput sa ii smulga butonul de volum incercand sa dea mai tare si nici cd-urile nu s-au stricat de la atatea palituri si balit. Pai cum vine asta?!!?! Nu era vorba ca astia strica tot? Cum de m-am linistit asa? Cum pot privi relaxat cand vad ca imi tranteste tastatura si mouse-ul pe jos si apoi le taraie prin casa? Cum de nu racnesc de frica cand da cu palmele lui mici dar viguroase in iPad incercand sa miste pozele de pe ecran? Nu stiu nici eu. Cred ca e un caz tipic de parinte educat de copil. Luca (si Del pe alocuri) m-au invatat sa explorez limitele mele si pe cele ale obiectelor. Experienta copilului meu e mai importanta decat un pixel mort sau o tastatura fara butoane.

Asta e bine, dar ce ma fac cand il scot pe Luca prin alte case? Pai acolo se complica situatia. Eu l-as lasa linistit sa trebaluiasca cum stie el mai bine stiind ca nu strica nimic dar gazdele, daca sunt fara copii, isi scot ochii din orbite vazandu-si vazele date de-a dura pe parchet si telecomanda pretioasa a televizorului trantita energic pentru a-i scoate bateriile. Cum sa fac cand alerga cu un covrig prin casa straina si lasa firimituri lipicioase in urma lui? Ce sa ii zic cand deseneaza 20% pe hartie si 80% pe parchet? Imi e greu sa ii impun limite la lucruri pe care le face de obicei fara nicio apasare. Cum sa ma uit in ochii lui si sa ii zic ca telecomanda e de fapt mai fragila pentru altii si ca parchetul se sterge mai greu de creion in alte case? Nu pot sa imi dezorientez copilul. Stiu ca par nesimtit, asa cum pareau alti parinti cand si eu eram de partea cealalta a baricadei dar nu am incotro. Vreau sa imi las copilul liber sa exploreze si sa se joace, sperand ca nu strica nimic.

Mai am o probelema - cu jucariile altor copii. Stiind ca multi sunt cu pata pusa nu prea imi vine sa il las pe Luca sa tranteasca masinile altor baieti din parc si nici sa ciufuleasca papusile fetitelor. Am vazut multe zambete incordate cand asta micu' se infrupta hulpav din jucariile altora. Asa ca mai bine ma duc pe camp si il alerg acolo, fara mutre si fasoane, fara telecomenzi din clestar si tv din coaja de ou, fara jucarii prea curate pentru a fi murdarite de altii. Sau mai bine stau acasa.

Voi cum va descurcati la capitolul stricaciuni? Apelati la guvern sa va ajute, ca la inundatii?

10 comments:

  1. draguta postare, tare draguta!!!

    ReplyDelete
  2. Extraordinar de real! Ma regasesc... inainte de a o avea pe Serena si... acum ca o am!

    ReplyDelete
  3. Ooo, ce poza frumoasa ai pus tu, imi pare rau ca nu pot sa-ti trimit si eu una cu Bobby in actiune cand avea varsta lui Luca.
    Noi am practicat urmatoarea metoda: i-am lasat doua dulapuri din bucatarie sa le masacreze, evident dupa ce am pus in ele doar cosurile cu rachita si alte chestii inofensive. Asa am reusit sa le salvez pe cele cu farfurii, iar baiatul meu a fost extrem de fericit ca are "dulapurile" lui.
    Am continuat la fel - casetele video la sacrificiu, pentru protejarea DVD-urilor. Mai prost a fost cand a dat atacul la carti, atunci am reorganizat biblioteca. Orice sistem de blocare s-a dovedit ineficient, era deajuns sa-l vada ca singurul lui scop era sa-l desfiinteze - tragea de el, zguduia usile, pana la urma le-am scos de buna voie...:(
    Tu ai LCD, tv-ul nostru cu tub catodic a incasat in fata mai multe mingi de fotbal decat pot eu numara...Si pt ca e asa rezistent e in continuare "tv-ul nostru" :)Cu desenatul pe pereti la fel: ai voie in camera ta si in hol, dar nu in dormitor (mobila prea mare, imposibil de zugravit!)
    In parc, ce sa zic...a stricat, am platit! Si dupa aia am invatat si eu sa controlez "trocurile' dintre ei si sa il supraveghez cum trebuie la joaca. N-ai cum sa eviti partea asta, are nevoie sa fie in mijlocul copiilor!

    P.S Stai asa ca-ti dau 3 link-uri de pe blogul meu cu "Boaba in actiune" si le stergi tu cand publici postarea:

    http://roxanaraducan.blogspot.ro/2010/03/iar-am-stat-prea-mult-la-calculator.html

    http://roxanaraducan.blogspot.ro/2010/03/am-stat-si-eu-putin-la-calculator.html

    http://roxanaraducan.blogspot.ro/2010/03/bobby-este-pasionat-de-literatura.html

    ReplyDelete
    Replies
    1. :)))
      Pai de ce sa sterg? Sa vada lumea... :)
      Mi-au placut alea cu cartile dar m-au speriat oleaca.

      Delete
  4. In case straine la noi a functionat ideea de "aici nu facem asa, acasa poti face ce vrei". Dar nu chiar gratuit. I-am aratat bibelouri si vaze si cate altele, dar doar sub stricta supraveghere, cat sa vada despre ce-i vorba si sa-i mai scada curiozitatea, apoi le puneam la locul lor mentionand ca se strica.
    Din fericire pentru noi, avem un copil care, oricat se dezlantuie acasa, in public e destul de linistit si a inteles de timpuriu ideea de "al nostru - putem face ce vrem cu obiectul respectiv / al altora - ne rezumam la un contact minim".
    Iar cand stiu ca e in perioade cand chiar nu se poate abtine, alergam si noi, cum spui tu, pe dealuri :)

    ReplyDelete
  5. Dupa ce am stressat copilul mult timp in case sraine...deoarece EU ma loveam de privirea incremenita, incordata si usor acra a gazdelor am realizat ca problema e numai a mea si in nici un caz a copilului... De fapt noi astia mari suntem foarte receptivi la parerile celorlalti si in general dorim sa lasam o impresie buna, sa aratam ca avem un copil educat, sa nu creada altii ca avem un mic Goe razgaiat....
    De fapt, am aflat ulterior ca lucrurile stau altfel. Si anume, o casa in care vine un copil trebuie sa fie o casa care sa poata primi un copil. Acum, cand mergem in vizita spun de la inceput ca vom veni cu copilul- mentionez clar ca este un copil, care se misca, alearga, exploreaza, testeaza (ca nu il pot tine ca pe un animalut de companie legat cu lesa de usa de la intrare). Acum avem 5 ani si 4 luni - desi nu mai tranteste si nu mai loveste este curios si doreste sa vada, sa intrebe, sa puna mana pe diverse obiecte. Si spun pur si simplu de la inceput ca daca suntem doriti rog gazdele sa tina cont de aceste lucruri. Mai departe nu mai e problema mea. Intreb gazdele daca suntem doriti in cunostinta de cauza si daca da, ele isi gestioneaza singure "averile".
    Intr-adevar nu as permite un comportament agresiv, urat sau nepoliticos din partea copilului la adresa obiecelor/presoanelor din alte case. Insa nici nu vad rostul unei vizite stressante sau neplacute pentru toti.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Wow! Domnul Goe....mi-am dat seama de o chestie. Mersiiiii. Am sa scriu despre asta candva.

      Delete
  6. hehehe...ar merge de recitit si "vizita" tot de Caragiale. Eu acum am recitit-o si o vad cu alti ochi :) E interesanta linia de demarcatie intre lucrurile acceptabile si cele care trec drept proasta crestere.

    ReplyDelete
  7. Of, cu tot respectul, este negri, nu negrii... https://diacritica.wordpress.com/2010/03/09/negri-negrii-albastri-albastrii/

    ReplyDelete
    Replies
    1. mersi mult! e foarte posibil sa am mai multe dovezi de prostie sau de typos prin texte. am corectat.

      Delete