Tuesday, November 29, 2011

Super Dad?


Cred ca toti am vazut in parintii nostri niste super eroi, de la Nica al lui Stefan a Petrii de o vedea de pe ma-sa vrajtoare-inchegatoare-de-apa pana la toate filmelele pentru copii cu Cichi Cean sau Arnold. Din cauza asta nu am sa vorbesc despre ei ci despre mine - vreau sa imi raspund la intrebarea daca am ce imi trebuie ca sa devin si eu un super erou pentru fi-meu. Oare am puterile necesare sau doar umblu cu chilotii peste pantaloni si gata? Oare chiar pot zbura pana in turla castelului sau doar urc obosit scarile blocului cu 4 etaje?
Din experienta de pana acum deduc ca cea mai mare super-putere va fi sa imi tin mintile pe craca lor. Craca zgaltzaita de multe vanturi pamantene. Mult prea pamantene -  grija principala a parintilor este ce se vor face de bani? De sanatate, de masina, de timp si de manacare. Voi avea si eu grijile astea la care gasim cu totii un raspuns, dar ce ma fac de super-puteri de super-parinte? P'alea de unde la iau?
 
Prima super-putere pe care cred ca o remarca copii la tatii lor este forta fizica. Tatal ridica mereu cele mai groaznice greutati: cara cele mai mari sacose si muta singur mobila dintr-o casa intreaga. Cu doua maini muta muntii din loc si mai si rade in momentul ala. Tata este the Super Caraush. La partea cu forta nu stiu ce sa zic; sunt destul de voinic si pot parea puternic in ochii baietelului meu pentru ca el nu stie ca am o coloana vertebrala cu cutzite in ea si nici nu stie ca burta e de la bere si nu de la prea multa putere. O fi sper, de ajuns ca diferenta de varsta si de inaltime intre mine si el sa compenseze betesugurile citate mai sus si sa ma deghizez in super-carator. Mai nasol e ca la varsta mea tot tatal meu cara mai abitir ca mine. El chiar si-a pastrat puterile. La el a fost pe bune. Sa ma vedem insa pe mine in cativa ani.
 

Al doilea mestesug este intelgenta. Tatzii raspund la orice intrebare oricat de grea ar fi. Au tehnica intr-o mana si logica in alta si pocnesc din ele lasand copilul cu gura cascata la fiecare raspuns. Super Smart Dad e cel mai destept din lumea copilului lui. Cateodata cred ca micutii isi testeaza super-eroii cu intrebari cat mai ciudate sa vada daca chiar sunt atat de destepti precum par. Si da, parintii sunt mereu foarte destepti. Dar eu? Eu cum ma voi descurca? Momentan, Luca zice doar ma-ma-ta-ta-bom-ba (nu stiu ce e cu bom-ba si eu m-am mirat) dar il vad ca isi noteaza in minte intrebari grele. Poate in ziua de azi o fi mai usor cand intreaba ce e aia o supernova - cauti pe google sau la Tata Uraniu pe blog si ii explici boracului. Dar stai sa ma intrebe ce e aia viata sau sa il fac sa inteleaga ca Pamantul e rotund. Atunci va fi interesant! Momentan, nu pot decat sa sper ca ma va duce mintea la tot fel de minunatii ca sa imi vrajesc baiatul cu super-inteligenta mea. Poate am super-puterea in mine. Dar totusi de ce ma simt asa de batut in cap?
 
Mai e o super-putere care ne este foarte la indemana, dar care trebuie folosita cu cap. Puterea de a descifra semnele alea negre din carti. Cat de tari erau parintii mei cand imi citeau din carti! Ei aveau acces la lumea aia la care eu, oricat m-as fi chiombit, nu puteam spera. Era clar, lumea celor mai puternici dintre super-eroi: Super Readers. Puterea lor nu sta doar in faptul ca stiau sa citeasca ci si in ce imi citeau. Bagau ai mei cate un basm de ramaneam cu gura cascata. Eu ce o sa ii citesc lui Luca? Am inceput timid cu niste mizerii de carti pentru bebelusi cu rate galbene si porci roz, cu ferme fara fermieri, doar cu animale, in care nu se intampla nimic - doar se latra, macane si necheaza. Parca nu il da asa tare pe spate. Rade el la sunetele scoase de porc si cal, dar parca nu prea e convins. Deci ce ma fac!?!? Daca nu am puterea asta? Cum il vrajesc cu literele ca sa il conving apoi sa citeasca singur?
 
Ar mai fi Super Kick-ass Dad. Este eroul pe care l-am tot vazut in copilarie. Era in maieu, panataloni pârâiți de treining + papuci si trosnea palme dupa ceafa oricui facea vreun necaz copiilor lor. Erau tatzii-caini care isi aparau copii de urgia altor copilasi. Desi acum ma dezgusta specia, atunci eram fascinat. Stiam cu totii ca orice tata are puterea de aparare a copiilor. Stiam ca tata bate pe oricine daca vrea sau daca e nevoie. Al meu nu a batut pe nimeni, dar stiam ca daca pune mana pe cineva il farama. Avea atata forta, iuteala si tehnica incat ramaneam mut. M-a antrenat si pe mine dar nici eu nu am batut pe nimeni. Sunt omul cacacios, tare in gura si potential bun la fuga. Cum ma va vedea fi-meu? Daca se prinde ca nu sunt mai tare ca Bute? E clar ca daca ar fi in pericol as decapita pe oricine fara sa stau pe ganduri, dar nu despre asta ma framant aici. E vorba despre cum sa ii dau incredere fiului meu in mine. Oare am sa fiu Super Kick-ass Dad-ul lui?

Imi pun mii de intrebari pe secunda despre cum ma voi descurca ca tata in viitor. Acum e relativ usor – radem, ne târam, ne spalam de rahat si bolborosim, dar cum ma voi descurca in anii ce vin? Logica imi spune ca slabiciunile si intrebarile sunt normale pentru un tata fara experienta iar inima ma asigura ca super-puterile vin din dragoste. Deci, la atac!
Voi aveti cu ce?

Wednesday, November 23, 2011

iFuture

Vorbeam cu Del mai daunazi despre cum ar arata viitorul nostru, al lui Luca, al lumii.

Am ajuns acasa mai tarziu ca de obicei, am avut o sedinta care m-a tinut mai mult. Am sunat la usa si mi-a aparut in prag Delia. Mi-a zambit cam tras de par si ne-am pupat. A aparut si Luca sictirit, cu privirea in pamant sa ma pupe. E clar, s-au hârâit. - Ce ati patit? - Ce am patit? Pai intreaba-l pe fi-tu ce am patit. In loc sa ne facem temele o ardem pe iWorld toata ziua. Am mers toata dupa-amiaza prin casa pâș-pâș, ca hotii, sa nu il deranjez. Isi facea tema la cyber sculptura. Zic: sa nu ii stric concentrarea copilului si el de fapt se juca Cityvolley pe iWorld. Sărea prin tot dormitorul ala de ziceai ca il dăramă. Am auzit bubuiturile si asa m-am prins ca nu sculpteza. Mai avea de facut doar capul zeitei si apoi trebuia sa o printam in lut si gata. Dar nuuuu.... Noi ne jucam... Luca s-a sictirit si mai tare, ba chiar cred ca s-a enervat, ca ii tremurau ochii a plans. A dat sa plece. - Stai aici! Nu pleci si o lasi pe mama vorbind singura! E lipsa de respect. A dat ochii peste cap si si-a insurubat privirea apoi in peretele pe care il pictasempe cand avea 5 ani. Cand se comporta in felul asta stiam ca e ceva serios. Stia asta si Del, dar acum juca bad cop. Imi aruncase mingea la fileu ca sa fiu eu good cop. E desteapta nevasta-mea asta. Cred ca si ea a simtit ca e treaba de vorbit intre mine si Luca. De-a lungul anilor cand au fost momente critice am reusit sa le jucam in felul asta si a mers. L-am luat pe Luca in camera lui. Am inchis usa, mi-am lasat casca de bicicleta si bluza pe jos, mi-am aranjat parul, m-am asezat si am inceput timid. - Luca, taticule, ce se intampla cu tine? Tu esti un copil foarte cuminte. Stiu ca iti faci treaba la scoala din placere, nu din obligatie. Ce ai in ultima vreme de te tot joci pe iWorld? Ma faci sa regret ca ti l-am luat. Ai vrut iWorld 16s white pentru ca are nu stiu ce rozolutie 3D mai buna si ca printeaza in lut si plastic. Ai zis ca te ajuta la scoala. El era din ce mai nervos. Statea acum pe pat privind la baschetii mei si frecandu-si palmele de parca pleca la coasa. - Imi amintesc ca acum 15 ani, cand te-ai nascut tu, abia aveam un amarat de iPhone 3gs, iar cand eram de varsta ta aveam un walkman si un PC 286. Unde as fi ajuns daca stateam toata ziua cu castile pe urechi? ( tot aici, chiar stateam toata ziua cu muzica in casti, dar el nu trebuie sa stie asta). Voi aveti acces la multe si trebuie sa stiti sa va dramuiti timpul ca altfel o luati razna. - vai ce discurs de doi lei gasesc si eu cand trebuie sa imi educ copilul; m-am transformat in unul dintre miile din miile de generatii de parinti:(. - Inteleg nevoia ta de joaca, dar uita de scoala. - Tata.... - Scoala trebuie sa fie prima, iar.. - Tata! - ...  Se pare ca vorbeam ca prostul intr-una. Discursul meu de lemn l-a facut sa ridice privirea si sa ma priveasca in ochi. - Nu ca sa ma joc Cityvolley am intrat pe net. - Dar? - Pentru altceva.... A inceput sa isi frece iar mainile a coasa si sa priveasca perete cu pictura. - Pai? Pentru ce? E vreun concurs, ceva? - Imi place de o fata. Bang! Mi-a dat la picioare! La asta nu asteptam. Lui Luca ii place de o fata si eu o tin langa cu scoala si iWorld. Ce ma fac acum? Mintea stirga time out, dar realitatea tinea meciul la maximum. - Ce fata? - asta am fost in stare sa zic?!?! - O fata de la clasa de stiinta. Am vazut-o la un curs de viteza superluminica. Acum, eu fiind la arte nu mai fac cursul ala. Si o mai vad doar la Cityvolley. Intra in fiecare seara sa faca miscare. - Bai, ma omorati cu miscarea asta facuta pe net. Iesiti, mai copii in parc, nu mai stati in casa cu mizeriile alea pe ochi si pe cap! Luca privea acum jenat in adancul pamantului. Cred ca si el era uimit de ce aiureli indrugam. In halul asta de prost sa fiu incat el sa imi zica ca ii place de o fata iar eu sa il frec la cap cu iesitul in parc. Incerc sa fac asta de cand s-au inventat device-urile astea de realitate paralela. Si el s-a plictist, si eu.  Ce ii zic acum? Ce sfat ii dau? Luca a crescut, eu inca mai am bebelus...sau sunt un bebelus.

Textul a fost scris pe iPad 1 si publicat pe internet cu ajutorul iPhone 3gs. Orice legatura cu viitorul este pur inamplatoare.

Thursday, November 17, 2011

Ne-au lasat prietenii pe langa?

Ehe, vine momentul sa mai apasam  si pe bubele dureroase. Nu stiu cum privesc mamele povestea asta, dar eu am cateodata impresia ca, de cand cu copilul, ne-au cam lasat prietenii pe din-afara. In realitate, e cam invers pentru ca noi ne-am creat universul nostru si traim fericiti in el. Dar, totusi... :)
 
De cand a venit Luca pe lume nu ne mai suna nimeni sa iesim sau sa ne intalnim. Doar noi facem invitatii si organizari. Am tot pus asta pe seama faptului ca stiind ca avem copil mic si ca programul nostru e cam fucked-up nu vor sa deranjeze. Imi amintesc ca si eu faceam la fel cu cei cu bebelus. Cum sa ii sun?!? Daca doarme piticul? Daca se supara ca ii invit afara si ei nu pot iesi? Ei bine, nu ne suparam! Iar daca deranjeaza cineva, nu raspundem. Asteptam sms sau sunam cand putem. Si suntem si bucurosi pe deasupra de invitatii. Deci o fi asta...dar, totusi!
 
M-am ma gandit, apoi, ca nu le face placere sa iasa in compania unui copil mic. Ei sunt liberi fumatori, bautori si vorbitori cu "p@&a mea" iar noi venim cu goarna dupa noi, mutam scrumierele pe alte mese si ne uitam urat cand mai iese cate o "p&@a" printre dinti - pentru ca nu stii cum incepe sa o strecoare printre primele cuvinte din viata lui. Apoi noi ne ridicam de la masa cand e discutia mai aprinsa pentru ca e ora de culcare, aruncam banii pe consumatie in fuga si ii lasam pe toti cu ochii in soare. Ba chiar nu salutam vreun prieten care a plecat la pipi pentru ca ne grabeam prea tare. Ar mai fi si faptul ca le tot dam copilul sa il tina in brate ca sa socialize si "sa vada si ei cum este". Ei se prefac sarmanii ca le pasa si ca le place, dar nu prea le iese. Este, deci, si asta un motiv bun sa nu ne mai cheme....dar, totusi!
 
Sau poate ca s-au saturat de discutii despre copii si scutece. Noi evitam pe cat posibil sa vorbim despre copil - el este cu noi, este vizibil, este prezent, ce rost are sa vorbim tot despre el? Ma rog, oricat am evita, ne mai scapa cate o poveste despre cum merge, cum rade, cum plange, cum plangem si poate plictisim audienta. E posibil sa nu le placa nici intrebarea care ne arde in ochi: voi ce mai asteptati? Nu faceti un copil? Cate odata o si verbalizam, dar in general doar mocneste printre alte cuvinte. De ce mocneste? Nu pentru ca suntem noi rai sau superiori si vrem sa va vedem cu plodul pe cap, ci pentru ca avem nevoie de oameni in echipa noastra. Suntem primii din vechile cercuri de prieteni care au copil si ne simtim prea singuri. Uite, si Luca se simte singur! Haaaaiiiii, faceti un copil! V-am facut si blog ca sa nu va speriati de a fi parinte. Haaaai! Faceti copiil! Sa nu fim singurii "ciudati" din haita. Poate asta sa fie? Da, dar totusi...
 
In halul asta sa se sperie? Ma gandesc ca poate unii vor sa mai amane viitorul si ne scot din schema, noi devenind astfel trecut. Sau poate e totul in mintea mea de tata prea social? Banuiesc ca ori voi trece peste asta ori vir face prietenii copii si se rezolva. Dar pana atunci?
 
La voi cum e? Tot paranoia sau chiar e pe bune?  

Tuesday, November 8, 2011

Child proof house

Luca are aproape 8 luni si de vreo cateva saptamani a inceput sa se ridice in picioare. Sambata se tinea de canapea si s-a ridicat singur. A cazut apoi cuminte pe spate si s-a apucat din nou. Are omuletul ala o vointa incredibila. E clar, in curand va merge! Foarte misto! Doar ca.... Ce ma fac eu cu "jucariile" mele? Jucarii pe bune, nu sariti cu gandul la mizerii. :)
(Am sa vorbesc doar despre bebelusi versus chestii stricate de ei si nu de siguranta lor care clar este pe primul plan)
A ajuns deja târâș la Cd-uri si la sistemul audio. Am ridicat sistemul pe un corp de mobila si am lasat cd-urile, cu promisiunea de a le pazi cu sfintenie (ca nu am unde sa le pun). A descoperit apoi cutia cu cabluri si incarcatoare de aparate foto. Daca punea Delia mana pe ele o dadeam afara din casa, afara goala, afara in zapada (cum ziceau Tapinarii). Cand l-am vazut am ramas oleaca tzapan de spaima in cadrul usii, apoi vazandu-l cat era de fericit cu cablul de la canon in gura l-am lasat sa isi faca de cap. Del ma chemase sa vad ce face, dar de fapt a vrut sa ma intrebe tacit daca il las sa se joace cu ele. Stie de frica. :)))) Luca s-a jucat vreo 15 min cu cablurile. L-a luat pe fiecare si l-a ros, l-a tras de capete si l-a bălit. A ramas cu cablu vechi de Ipod ca premiu.
A mai bunghit sertarele de la dulapul din dormitor. Am vazut in poze (ca nu eram acasa sa ma bucur si eu, servicul lasa rani adanci) cu ochii mei. Scobea in sosete cu o placere nebuna.
Astea sunt primele foarte mici chestii descoperite de copil. Deja sunt speriat si in posesivitatea mea de copil razgaiat vreau sa iau masuri clare de aparare a bunurilor.
Eu am o problema - am fost singur la parinti si tind vertiginos spre zgarcenie si posesivitate. Am invatat sa tin prea mult la lucruri si ma sperie ideea ca s-ar putea strica ceva. Am vazut oameni relaxati cu tastele smulse de la laptop, cu telefoanele sparte sau aruncate in wc de catre copii. Si supravietuiau linistiti. Stiu, de asemenea, ca pentru a invata despre lume copii trebuie sa pipaie tot ce vad, deci nu trebuie sa ii iau tastaura de la gura cand el vrea sa o exploreze. Si cum sa fac, sa stau geana pe fiecare miscare ca sa nu strice ceva sau il las sa isi faca de cap ca poate nu strica? Sa ii stau in coaste la fiecare miscare sau sa dardaie chilotii pe mine ca ma lasa fara Ipad? Sa fiu household militia si sa imi terorizez copilul sau cill out wrecker si sa raman in fundul gol de dragul invaturii?
 
 Am sa ma relaxez sper cat de curand, invatand ca un lucru e doar un lucru, iar copilul trebuie sa descopere lucrurile in simplitatea lor. Asta e un ipad, nu o mina de aur, ala e televizorul, nu o fereastra spre infinit, ala este un ... ups!, era un cablu jack-jack pentru combina, nu un fir de argint. Mai grav va fi cand va ajunge la aparatele foto, dar sper sa fie milos cu ele.

 
Problema e ca atunci cand am mobilat casa, desi il aveam de vreo luna pe Luca, tot ca niste tineri neprihaniti gandeam si ne-am facut o casa foarte tinereasca, neluand in calcul ca Luca creste repede si trebuie sa ii asiguram o casa childproof. Cand ne mai gandeam ca poate masa de sticla nu ar fi buna eu ziceam: haaaaa, mai e o gramada pana creste Luca sa ajunga la ea. las ca vedem noi. Ei bine, iata ce deja vedem noi. Am vrut prize multe si la indemana, am vrut cabluri, televizor asezat cat mai jos, nu am vrut sertare - am vrut cutii de rachita, nu am vrut covoare, usi si nici prea multe corpusi suspendate.
Acum il trag de picoare sa nu ajunga a prize care apar de peste tot, planuiesc sa ancorez tv-ul de perete ca sa fie sigur cand il va trage Luca peste el, visez la sertare care se pot incuia, am cumparat covoare si corpusoare suspendate. Nu ma puteam gandi din prima la toate astea? Se pare ca nu. Sunt construit sa ma conving doar cand ma lovesc de adevar.
Nu stiu daca sa va zic sa nu faceti ca mine pentru ca pana la urma simt ca ne vom descurca. Oricum ar fi...enjoy! ;)
Voi cum sunteti: household militia sau cill out wreckers? 

Monday, November 7, 2011

Luati copiii la talcioc

Cine n-are talcioc sa isi faca. Asa s-a gandit sotia acum vreo 2 ani impreuna cu un grup de fete, pe vremea aia fara griji. Si si-au facut. Au zamislit "Talciocul urban", un loc mai mult de socializare decat de vanzare, mai mult de distractie decat de comert si iubit de toti participantii. Ideea e simpla - daca ai lucruri inutile prin casa altora ar putea sa le fie utile. Deci ia-le in plasa si arunca-le pe paturica inauntru la Casa Margarit pentru a le vinde, sau face troc, sau pur si simplu a le da de drag altora.
Casa Margarit e noua locanta a talciocului, speram la fel de primitoare si calda ca si vechiul Verde Cafe. Veniti cu copiii pentru si noi il vom avea agatzat sau tarandu-se printre marfa pe Luca.

 

Ca de fiecare data, banii stransi din intrare si din bunavointa vor fi dati cuiva care are nevoie. De data asta incecam sa il ajutam pe Bibi care are mare nevoie de viata si bani. Multi bani. Daca strangem cat de putin, tot e bine. Bibi e un copil delicios care a avut nenorocul sa aiba o boala cumplita. Nici nu vreau sa ma gandesc la ce e pe parintii lui.
 
Carevasazica, Ta-su si Ma-sa va invita la Talcioc Urban, Sambata pe 12 Nov, la amiaza, la Casa Margarit, sa ne vindem din casa si sa ne distram socially speaking, cu copii, cu prieteni si cu marfa ieftina. Daca e frumos afara ne jucam si prin curte. Daca nu, ne adapostim inauntru la talciocarit si vin fiert.

Tuesday, November 1, 2011

Cand copii nu-s acasa

Hai ca fara sotie acasa te mai descurci dar ce te faci fara sotie si fara copil? Adica, cum e cand pleaca ma-sa la ma-sa cu tot cu copchil si ta-su ramane in offside acasa? Reflexul e sa zici ca e boerie pentru amandoi. Sa declinam:

- Pentru ma-sa -  pleaca din cuibusorul cald pe la 6 fara ceva, dimineata, pe racoare, pe intuneric, la avion. Cu un taxi, cu taxu lu ala mic care dormiteaza si cu ceva bagaj. Urmeaza sa mearga la parinti, la alint si mangaiere. Dupa ce zboara cu un copil linistit si zambaretz (asa mi s-a raportat) vreo 2 ore, mai baga vreo 3 ore de autostrada si ajunge in cuibul parintesc, cald, luminos, prietenos. Deodata isi dau seama si ea si copilul ca ta-su nu e pe zona si zambetul le mai piere. La telefon se transmite ca deja ii este dor de sotz si de casa. Weird, huh?

- in cazul lui ta-su - pleaca cu sotia si copilul din cuibusorul cald pe la 6 fara ceva, dimineata, pe frig, pe bezna sa isi conduca familia la avion. Urmeaza aproape o saptamana de golaneala si somn de voie. Dupa ce trece familia de vama si nu se mai vad imi dau seama ca ma-sa si puştiul nu sunt pe zona si imi cam piere zambetul. Cel mai ciudat este cand intru in casa si ma izbeste linistea si lipsa zambetelor din sufragerie. WTF! Ce fac acum? Am stat doar doua ore in casa si parca a fost o zi intreaga. Am plecat apoi la tara, la radacini, sa ma imbat cu prietenii. Nici durerea de cap de a doua zi nu mi-a sters dorul de ei. Ba mai rau, cand am revenit acasa dupa o noapte lunga de pseudo-distrat cu ora schimbata mi-am dat seama ca nu am ce face in casa fara ea si el. E adevarat, e timp kklău, dar ce sa faci cu el? Obisnuit fiind cu ritmul impus de copil, cand iti vajaie orele pe langa urechi, acum parca totul sta nemiscat. Parca si cartofii se prajesc prea repede, si filmul se termina imediat, iar tigara parca se fumeaza singura in 3 secunde. Ce se intampla?!? Stiam ca o tigara dureaza prea mult cand copilul incepe sa urle in alta camera, ca un film e imposibil sa il vezi fara intreruperi intr-o singura seara, iar cartofii se prajesc in jumatate de zi, timp in care copilul trece prin 10 stari diferite. Weird, huh ?



Partea cea mai ciudata este la culcare, cand patul conjugal devine prea mare si prea rece. Unde e copilul care imi da picioare in coaste si care maraie cand imi trag plapuma pana sub barbie? Unde e sotia draga care ma injura domestic in gand cand sforai ca un animal? E liniste de nu imi aud nici respiratia de ţiuitul urechilor, vecinii au amutzit si ei miraculos, greierii au murit de frig si frigiderul e prea departe ca se auda. Adorm intr-un final si la trezire nu imi zambeste nimeni si nu am pe cine pupa de la revdere. Pai ce e asta, mai nene? Parca golaneam, parca ne distram... Eu ma plimb trist prin casa iar ei zambesc in deplasare cu gandul la intoarcere. In loc sa ne bucuram de spatiu si liniste, respectiv ajutorul si prezenta parintilor, ne smiorcaim ca niste copii ca vrem impreuna din nou.
Ia stai, ca am impresia ca am pus degetul pe rana - "ca niste copii". Stim cu totii ca micutzii se ataseaza foarte tare de parinti, in principal de mama, si depind emotional si fizic de prezenta lor. D'aia dormim cu el, d'aia il purtam in diverse marsupii, d'aia ne petrcem tot timpul cu el: pentru ca are nevoie de noi. Dar se pare ca nevoia este in ambele directii. Si eu depind emotional de el si de ma-sa, si eu am nevoie de ei doi, asa cum si Del are nevoie de mine si de Luca. Suntem si noi, parintii, tot ca niste copii.
Se pare ca din cresterea copilului a iesit o hora frumoasa in care dasam in viteza prin batatura din cartierul Titan.

Mai sunt cateva zile pana intram iar in hora si ne linistim. Pana atunci sper sa ma tina bateria la ceas, ca la cum trec orele de greu mi-e sa nu raman fara notiunea timpului.

Voua cum va e afara din hora? Sunt eu nebun? Si ce daca?