ma primiti pe mail?

Wednesday, September 21, 2011

Brains' night out

Pe la 1am cred ca am ajuns acasa. Tremuram inca de emotie dupa prima intalnire cu Luca. Am aprins o veioza, m-am asezat pe fotoliu, am turnat un pahar de whiskey si mi-am aprins o tigara. Pe langa miile de ganduri si sentimente de fericire amestecate cu uimire mai aveam ceva. Simteam ca micul moment de lumina-slaba-whiskey-si-tigara-ca-in-filme va cam fi ultimul pentru o perioada necunoscut de lunga. L-am savurat prea putin, pentru ca ma gandeam la cu totul altceva decat cum sfaraie hartia tigarii si cum gustul de fum se amesteca cu usturimea dulce de pe gat. Ma ustura deja gatul de lacrimi oprite in nodul gatului iar de fum eram deja satul de la turul de forta din fata maternitatii. A fost deci un moment gratuit, facut doar pentru ca asa visasem si pentru ca nu stiam cand am sa mai am ocazia sa cheltui atata liniste. 
A doua zi am iesit la bere cu prietenii unde am incercat sa povestesc aventura si sa ma bucur de ultima iesire "pana in copil". Problema e ca vedeam copilul ca pe o mare trecere, un prag desavarsit chitit sa imi dea viata peste cap. Asta tot din cauza gurilor spurcate din jurul meu care tunau si fulgerau ca sunt "mort", ca dispar, ca nu voi mai stii gustul berii, ca nu imi voi mai auzi nici creierii de zbieratul copilului.
Cu toate ca iesirile pline de haz ieftin de la terasa imi luminau foarte mult zilele eram decis sa renunt la ele. Aveam un fel de program de o iesire pe saptamana cu baietii. Un "guys' night out" de cartier unde ne jucam ca niste copii la masa, radeam din orice si ne otraveam cu diverse licori. Era un rahat dar imi dadea un mare sentiment de libertate. Acum se termina iar eu imi tot repetam in gand ca va fi ok ca sa imi fac curaj. 
Un alt mare soc l-am avut cand am renuntat sa mai cant cu trupa mea [traum - au concert vineri, 23 sept in Control - ne vedem acolo? :) ] pentru a imi dedica timpul viitorului copil si noii case in renovare iar acum imi luam si berea de la gura. Eram cam speriat. Cred ca si priveam speriat, pentru ca multa vreme Del se uita la mine cu mila. Eu tot incercam sa ma dau invincibil dar ea vedea prin mine. De fapt, frica mea era că fara un time out de la intensitatea cresterii nou-nascutului o voi lua razna. Asta era la fel de valabil si pentru ea, care isi pusese de asemenea in cui iesirile cu fetele. Eram doi tineri parinti care nu mai vedeau concediu la orizont.
A fost, e adevarat, intens in primele doua luni. Nu prea mai stiu cum s-au derulat lucrurile atunci pentru ca totul mergea prea repede. Am iesit cred de cateva ori, speriati, pe la terase, desi era frig. Stateam foarte putin, doar cat sa bifam ca inca mai functioneaza mecanismul social din noi.

Cu timpul lucrurile s-au asezat, a venit si caldura si am reinceput sa batem coclaurii. De data asta impreuna cu Luca si a inceput sa ne placa tare. Nu mai stăm pana in puterea noptii ca alta data, dar tot ne facem de cap. Vara e foarte comod pentru ca la terasa nu e fum, nu e frig, nu E manele. La iarna se va complica treaba, dar ne descuracam noi cumva.
Vazand cat de bine fac iesirile la drumul mare la cap, am incercat sa facem un sistem echitabil. O seara pe saptamana ies eu, o seara iese ea. Functioneaza greoi sistemul, mai ales pentru ea, pentru ca lipsa sanilor la mine o cheama acasa devreme. Oricum, macar functioneaza. Avem momente cand trebuie sa iesim din hora ca sa putem juca apoi mai abitir.
Concluzia mea este din nou ca nu se moare dupa ce faceti un copil, ba chiar vin vremuri mai misto cand incepi sa te bucuri mult mai mult de fiecare nimic - ca pe vremea copilariei noastre cand 10 minute de desene animate ne bucurau o saptamana, iar o inghetata, o vara intreaga. Acum fiecare bere are un gust mai bun iar tigara mai rarita e mai intensa.
Imi amintesc acum primul pahar de whiskey tihnit de pe balconul casei noi, dupa ce Del il adormise pe Luca. That was the real shit! Planetele erau aliniate si dormeau domol, cantau greierii, era vara, cald si lumea reincepea a doua zi.

Tuesday, September 20, 2011

Nu stiu eu, nevasta-mea stie

Asta e raspunsul pe care am incercat pe cat posibil sa il evit. E genul de raspuns comod, "barbatesc" pe care il dau multi tati. Astia sunt genul de nepasatori patologici, ca sa nu le zic nesimtiti de cariera sau lasi.
Nu stiu eu sa schimb scutece, nevasta-mea stie. Daca va ganditi o clipa ca schimbatul scutecelor nu este pentru voi sub pretextul ca aduceti bani in casa si e de ajuns, atunci ai trebui sa va luati adio de la familia voastra. Sa ii lasati in pace sa traisca linistiti fara voi. In afara de alaptat nu exista exclusivitati. Ambii parinti trebuie sa faca de toate, pentru ca odorul va stie de parinti in aceasi masura, nu va vede ca pe specialisti in diverse domenii. Daca dusul gunoiului si adusul banilor poate parea suficient pentru unii barbati, nu inseamna ca este suficient si pentru mama si copil. Vazand cat de zdruncinati sunt nervii sotiei mele, imi vine sa imi incerc norocul si la alaptare ca sa ii mai usurez zilele. Cum as putea sa nu o ajut?
Inca o chestie, sa schimbi scutece nu e greu deloc, si multumirea e mare cand iti vezi boracul razand dupa.
Nu stiu eu despre nastere, nevasta-mea stie. Asa va bagati singuri in rahat, macar pentru momentele in care vi se naste copilul si nu aveti nici ce mai vaga idee ce se intampla tot timpul ala cand ea e la maternitate. Va macinati nervii degeba. Mai bine se pune mana pe carte si se citeste cat mai mult. Va ajutati pe voi, cat si pe sotiile voastre stiind prin ce trec. Una e sa iti calmezi sotia in travaliu si sa o tii cald de mana, si alta e sa zbieri nebun la doctor sa ii faca ceva, panicand astfel tot spitalul.
Nu stiu eu unde sunt hainele copilului, nevasta-mea stie. Iar e nasol. Se gasesc situatii destul de dese cand trebuie sa scoateti singur copilul afara sau sa il imbracati dupa baie. Decat sa il expuneti gol la situatiile mai sus citate, mai bine aranjati inca din sarcina impreuna cu consoarta hainutele in dulap, le organizati pe varste, marimi, culori si grosime. O veti ajuta si pe ea si pe voi pentru ca mintea de barbat e mai organizata decat cea a mamei plina de hormoni si toata lumea (mai ales bebelusul) e fericita.  
 Nu stiu eu sa adorm copilul, nevasta-mea stie. Cred ca magaria asta se va vedea peste niste ani cand mogaldeatza se va uita strain la voi, nestiind daca sunteti tata sau doar un nene care sta pe acasa si se cearta cu mami in fiecare zi.

Unde bat? Sotiile, sau mamele de piatra (cum li se mai zice) totusi au multa nevoie de ajutor. Iar ajutorul vine din stiinta. Daca pui pe cineva care nu a mai vazut copil decat in reclame sau la vecini sa il spele sau sa il calmeze e clar ca ar agrava starea se sanatate a micutului nevinovat. Si cum primul copil vine fara ca noi sa avem experienta, trebuie sa citim, sa ascultam si cel mai important: sa vrem. Daca vrem sa stim despre copiii nostri si sa ne ajutam sotiile insemna ca ne pasa de ei. Cel putin ne pasa de ei, nu mai zic de dragoste.
Voua va pasa. Voi stiti chestii? Mai vrea cineva sa isi ajute sotia?

Friday, September 16, 2011

Somnul dupa copil - la taţi

Inainte sa am copil intrebam pe toti proaspetii tatici daca dorm noaptea. Atunci ii intrebam cu o vaga urma de rautate - un fel de "Dormiti noaptea? Ca eu dorm de rup". Acum pun rar intrebarea asta, dar cand o pun astept detalii despre somnul copilului, despre cat de aproape dorm parintii de copil; chestii tehnice in general. In plus, acum intreb cu teama si compasiune - "spune-mi ca dormi noaptea, sper ca ai copil linistit".
Analizand aceasta intrebare despre dormit imi este clar ca m-am imbunat. Nu ma mai bucur de greul altuia versus aproximativa mea libertate de tanar nepasator. Acum vibrez la drama tuturor parintilor si imi vine sa ajut pe toti daca as putea cumva. As fi avut si eu nevoie de ajutor cand sotia a ramas insarcinata si tremuram la gandul ca nu am sa mai dorm niciodata si ca voi trece curand intr-o stare vecina cu pensia.
As vrea sa spun tatilor ca dracul nu e asa de negru. Doar tatilor nu si mamelor. :) Asta se poate aplica doar in cazul meu, dar indraznesc totusi sa extrapolez.
Background-ul meu este de pierzator de nopti, foarte bun adormitor la ore tarzii, oricat de obosit sunt, dar, in schimb eram mare dormitor al diminetilor lungi si dulci. In general umblam desfigurat de somn din cauza trezitului de dimineata, cu creierii varza, si cu cearcanele ereditare taiate adanc sub ochi. Nici nu concepeam sa ma trezesc diminineata chiar daca era vorba de serviciu sau de mers la coasa - dormeam lemn pana imi crestea liniuta de odihna. Va dati seama ce spaima aveam cu gandul la nastere.
Stupoare! Dupa ce s-a nascut Luca, in primele saptamani era o nebunie: dormeam cand dormea si el, nu exista noapte sau zi, somnul era ca pe front - cu urechile ciulite, imbracat si gata sa sar oricand din transeu. Cu toate astea nu eram nici disperat, nici enervat, nici frustrat. Eram obosit si atat. Nu stiu de unde capatasem puteri nebanuite si toleranta maxima. Trageam ca boii in jug, dar ni se parea firesc. Parca asteptam asta de o viata intreaga. Nu am protestat niciodata, nici macar in gand, in fata lui Dumnezeu, ca trebuie sa ma trezesc. Ma trezeam si gata. Eram facut pentru a ma trezi.
Au mai trecut saptamanile si lunile si pentru mine a fost din ce in mai bine. Luca a inceput sa doarma mai legat, cateodata mai linistit, iar faptul ca sta cu noi in pat ne ajuta mult pentru ca la primul marait Del il si mufeaza si pentru mine circul s-a terminat. Am noroc de o sotie puternica si buna. De aia nu e nevoie sa dormim prin alte camere sau mai stiu eu ce solutii alternative de odihna. By the way, am scos la lumina o alta problema personala: eu nu concep sa dormim separati, suntem in chestia asta impreuna si trebuie sa "induram" impreuna. Ar fi prea usor sa dorm singur in alta camera.
Probelema nu e la mine, e la sotie. Ea sufera cumplit de lipsa de somn si asta ma cam termina psihic. Incerc pe cat posibil sa o ajut. Ma trezesc in WE mai de dimineata, mai fug cateodata la ceas de nevoie disperata de acasa cu copilul prin terase ca sa doarma ea, ma strecor seara prin casa ca hotii pentru a nu face zgomote, nu mai tusesc de 6 luni ca sa nu o trezesc. In plus, in patul nostru s-a strecurat un nou monstru: sforaitul meu. Cred ca eu ii fac mai mult rau cu sforaitul decat ii face Luca cu miorlaitul. Asta e o drama, dar vorbim despre ea alta data.
In rest, ma trezesc la fel ca acum un an, desfigurat de aceleasi ore tarzii de culcare, cateodata desfigurat de petrecut, si ma tarai la fel de daramat la serviciu. Au disparut doar diminetile luuungi de week-end si a aparut o seara la doua saptamani cand ma culc de la 9:30. In week-end-uri ma trezesc (in general) odata cu Luca pe la maxim 8, ma ridic din pat cand ganguritul lui sta sa se transforme in plans de plictiseala, il iau la bucatarie sa facem micul dejun. Ne miscam leeent, vorbim in soapta si tragem de timp ca sa doarma Del cat mai mult. Cateodata fug cu copilul in marsupiu la piata si ne intoarcem cu miros de branza proaspata de oaie si de paine calda.
Asadar, nu va fie frica de lipsa de somn. Eu am substituit somnul cu alt fel de placeri. I'm more alive than ever.
La voi cum e cu somnul?Aveti drame? Aveti rezolvari? Va pasa? Mai aveti sotie de cand v-ati mutat in alta camera ca sa o duceti bine? Mai cititi blogul asta?


Cu Luca dormind in marsupi + la ora foarte tarzie

Wednesday, September 14, 2011

6 luni de zile.... frumoase

Citind post-ul Deliei despre primele 6 luni mi-am intarit convingerea ca noi, barbatii, vedem totul mai roz decat ele. Eu am uitat tot ce a fost nasol si am ramas doar cu momentele frumoase. Am uitat certurile dintre noi si am ramas doar cu momentele de tandrete. Chiar asa, am intrebat-o pe Del care au fost cele mai tensionate momente dintre noi si a cam trebuit sa faca un efort de memorie ca sa isi aminteasca despre ce a fost vorba - semn ca si ea le uitase. Doar ca le pastra ca pe pietre de hotar, fara sa mai stie amanunte. Stia doar ca existasera. Eu uitasem cu desavarsire. Momentele grele mi s-au sters ca memoria dupa o betie zdravana. O fi oare asta un mecanism barbatesc de aparare? Dam reset si reinstalam 'uindosul'?

Acum imi pare rau ca am uitat tot greul. Asa cum imi pare rau ca am facut doar poze care surprind momentele placute. Nu am niciuna cand eram speriati, extenuati, ingrijorati, cand am iesit noaptea la 4 pe o ploaie de film de groaza sa caut lapte praf, sau nici macar cand Luca plangea de ne sarea parul din cap. Am facut cu fotografiile ce am facut cu memoria…sau invers. 
Acum regret. Frumusetea zilelor noastre sta atat in bine cat si in rau. E pacat ca am filtrat asa mult.  

 Asadar, iata ce mai tin minte din lunile astea:
- Nasterea
- prima seara dupa nastere
- prima noapte impreuna - aici trebuie sa detaliez. E haios ce s-a intamplat atunci - mi-am schimbat toate convingerile despre cresterea lui Luca in doar 5 minute. Stiam ca bebelusul trebuie alintat cu moderatie, sa doarma singur in patutzul lui si sa fie lasat sa planga pana se linisteste singur. Nu stiam din carti toate astea (cartile sustineau contrariul) ci din povesti, din gura lumii care mai crescuse copii si "uite ce mari sunt". Schimbarea mea a venit foarte natural, ba chiar logic:
     - Cum dormim cu copilul ca trebuie sa il alaptez. Mi-l dai tu la noapte?
     - Hmmm, n-as vrea sa il stresam din prima noapte cu plimbatul dintr-un pat in altul. Plus ca e mai simplu sa il alaptezi in pat si pentru el si pentru tine.
     - Pai si cum facem?
     - Hai sa incercam doar in noaptea asta sa dormim cu el in pat.
     - Si nu ne asezam pe el?
     - Nuuu. avem refelexe. Stai linistita (eram incostient, defapt - nu aveam niciun reflex, am avut doar noroc cred )
De atunci Luca nu s-a mai miscat de langa noi si asta ne-a facut fericiti si pe noi si pe el. Intre timp am schimbat si canapeaua mica a garsonierei cu patul mare al apartamentului nostru si Luca tot intre noi rade prin somn.
- Mai tin minte mutarea la casa noua impreuna cu eforturile supraomenesti ale tuturor implicati. Am pus o casa pe picioare intr-o saptamana. Aveam chiar si flori la geam la sfarsitul saptamanii. A fost intens. Luca ne-a ajutat si el - a dormit pe muzica bohrmasinilor si a ciocanelor.
- De asemenea nu uit toate cantecele pe care i le-am cantat in 6 luni si care la varste diferite, aveau efecte diferite. Am inceput cu Nirvana sa il linistesc la ceas de agitatie, am trecut apoi prin tot folk-ul romanesc iar acum am ajuns la chestii mai dure gen Coma, Metallica si oleaca de Drowning Pool. Cantatul m-a ajutat sa ma simt si eu util in familie. In timp ce sotia era cea mai importanta pentru puiul sau eu cam faceam joc de glezne pe langa ei. Faptul ca puteam sa intervin muzical sa calmez copilul din crizele cele mai grele ma facea foarte mandru de mine si important. Mi-a fost greu sa imi gasesc roluri in viata lui Luca. Ma simteam adesea inutil pe langa el si Del. Am incercat sa imi insusesc tot felul de activitati pentru a ma implica cat mai mult. Am ramas cu baia zilnica pe care o execut cu mult drag si responsabilitate si cu educatia muzicala. In rest fac mici chestii prin casa. Inca ma simt cam in plus, dar lucram la asta.


- Si cel mai frumos lucru pe care l-am trait in aceste 6 luni este zambetul zilnic al lui Luca si al ma-sii cand ajung acasa de la serviciu. Zambetul lor plin de drag ma vindeca in fiecare zi.
Asta imi face Luca de 6 luni.
LMA!

Wednesday, September 7, 2011

Concediul de 3 saptamani

Nu stiu in ce masura stiti ca exista concediu dupa nasterea copilului de 15 zile lucratoare. Nu copilul are 15 zile lucratoare, ci concediul. :) In mod normal statul iti acorda 5 zile dupa nasterea copilului, dar daca faceti cursurile de puericultura se mai adauga 10 zile moka. Informatia asta incepe sa ajunga la din ce in ce mai multi, dar romanul, mai ales barbatul roman e mare hoț. Toti se fac ca se duc la cursuri, isi fac rost de hartia mult dorita si gata concediul.
Pai ia sa vedem ce pierdeti daca furati la cantar: in primul rand onoarea - nici nu s-a nascut bine boracul si ati si furat ceva. 
In al doilea rand pierdeti multe informatii cel putin utile despre alaptat si beneficiile lui, vi se explica cum decurge o nastere ca sa nu va duceti caine surd la vanatoare, va invata sa puneti un scutec si multe altele. Mie mi-a placut ca in prima ora de puericultura am fost intrebat ce vreau sa stiu. Lucru clasic, de altfel, pentru orice curs mai rasarit, dar intrebarea aia mi-a desfundat canalul timiditatii si a setei de cunoastere - am raspuns incurcat ca vreau sa stiu ce dracu' sa fac in timpul nasterii. Mi s-a povestit frumos despre nastere si posibila implicare a tatilor in ea si parea ca am inteles. Cum probabil ati citit deja, tot dezorientat ca un caine in ploaie am fost in ziua aia si ma intreb cum as fi fost daca nu as fi stiut cate ceva despre nastere. Probabil as fi turbat, tot ca un caine in ploaie, si as fi lesinat de frica + furie cand nu primeam vesti de la sotie in timpul travaliului. Asa, macar imi derulam in minte lectia invatata si ma mai linisteam aproximand momentele prin care trecea Del.
Apoi, cand am ajuns acasa cu Luca tot puericultura m-a tinut cu mintea pe pamant pentru ca stiam cat de cat la ce sa ma astept. Sunt total de accord ca iti spune copilul cum sa il cresti, dar in primele zile nou-nascutul nu prea iti spune nimic iar mintea iti spune sa iti tremure mainile indiferent ce faci. Deci clar avem nevoie de niste linii fine pe care sa cladim.
Ma gandesc ca totusi cel mai important lucru pe care l-am invatat la puricultura a fost sa nu imi fie frica sa cer ajutorul. Inainte credeam ca noi 3 plus cateva sfaturi de la bunici rezolva tot. Bull shit! Noi 3 avem limite clare, iar bunicii in primele saptamani sunt mai speriati ca noi - in afara de nevoia de caciula pe cap si caldura in casa ca la fabrica de paine Titan nu prea veti scoate de la ei. Asa ca puneti mana si intrebati institutiile cu oameni specializati in copii ca va vor face doar bine. Noi am avut consilier de alaptare, "puericulturista" sunabila la ananghiile finalului de sarcina, medic (desigur), consilier de diversificare (mai nou), si invatator masaj copii (casazicasa).  
Noi am facut cursurile la: http://www.nastecumsimti.org/ si ne-a placut. Tot ei se ocupa si de consliere pentru alaptare, diversificare si alte chestii utile.
Nu va fie frica - daca intrebati si invatati despre copilul vostru nu sunteti nici barbati prosti si nici slabi si nici fatalai - sunteti tați.

Tuesday, September 6, 2011

Sfaturi practice - Lupta cu creierul

Se stie ca cel mai greu ii este mamei in cresterea copilului, nu lu' ta-su. Din cauza asta noi trebuie sa ne spetim sa le ajutam cat mai mult si sa nu ne plangem. Probleme noastre sunt de 8 ori (adica minus orele de serviciu cand lipsim de acasa) mai mici. Cu toate astea si pe noi ne ajunge epuizarea psihica. Nu e chiar de mirare - dupa o viata zen cu griji legate doar de marimea burtii si de banii de bere e greu sa se trezesti brusc in valtoarea cresterii unui copil. Avem si noi frici (ce ma fac daca plange acum cand mi l-a lasat pentru o ora, daca ma asez pe el in somn, oare mai poate femeia asta?) ; avem momente de oboseala cand am dormi si in Gara de Nord, ne pierdem rabdarea, etc. 
Fereasca Dumnezeu sa auda sotia ca suntem obositi sau praf cu creierii ca iese rau! Drama lor e cea mai mare si noi nu mai contam. Din cauza asta trebuie sa reusim sa ne mentinem cu capul pe umeri. Asta nu e chiar usor de facut, dar noi avem ceva ce functioneaza perfect: jucariile. Daca un barbat are "jucarii" barbatesti e cel mai linistit. Asta inseamna tot felul de device-uri: smartphone-uri, aparate foto,  masini, biciclete, televizoare foarte mari si foarte plate. Orice e negru si cu butoane. 
Eu mi-am cumparat iPad dupa nasterea lui Luca. Cum aveam un minut liber ma jucam cu el fericit. Ma incarca mai ceva ca o vacanta in Grecia. Aveam mereu insula mea. Era ca un premiu pentru momentele grele. In plus, in timpul zilei tableta ii era foarte utila Deliei care o lua cu ea prin toata casa cand alapta, cand dormea cu copilul, cand gatea. 
Sa nu mai zic de aparatele mele foto cu care ne facem amintirile frumoase dar si Luca se distreaza pe cinste cu ele.
Vazand ca am adus un aport de bine in familie bucuria mi-a fost si mai mare. Problema e ca incep sa ma obisnuiesc cu tableta si cu aparatele foto iar in curand o sa am nevoie de o noua jucarie. :) 


Ideea e simpla, bai barbatilor, daca vreti creieri linistiti si corp sanatos care poate duce greul familiei nu va sfiiti sa va jucati si sa va cumparati mici premii. Aveti, insa, mare grija ca jocul sa nu ia locul vostru in casa si premiile sa nu ia banii de scutece de la fundul copilului. Eu ma relaxez noaptea dupa ce se culca Del cu Luca. Atunci prind puteri pentru maine. 
Fuga la joaca !

Monday, September 5, 2011

Alaptarea la tați

Pe vremea adolescentei rebele nu aveam idee ce inseamna alaptare. Stiam doar ca se face prin supt la sanul mamei, ca poate fi kinky si ca nu e frumos in public. Am avut un episod cand la McDonald's la Unirii s-a asezat la masa mea o mama cu bebelusul, a scos sanul mare si alb si a inceput sa il hraneasca. Scena se consuma la jumatate de metru de berea si de tigara mea aprinsa. Am inghetat de uimire si mi-am sucit gatul ostentativ in partea opusa ca sa nu zaresc ceva. Partea haioasa era ca eram cu un prieten la masa si amandoi vorbeam uitandu-ne in directii opuse. Intamplarea m-a scarbit si m-a facut un aprig critic al alaptatului in public. Dupa niste ani aveam sa ma schimb. :)
  Cand Delia l-a alaptat prima data pe Luca in fata mea tremuram de curiozitate. Mai ca imi venea sa il dau pe copil la o parte sa vad mai bine. Citisem ca sfarcul ajunge pana in gatul bebelusului si mi se parea o barbarie. Asteptam curios sa vad daca reuseste toate manevrele de mufare si cel mai tare imi doream sa stiu daca o doare pe Delia sau e vreo senzatie kinky? Cu totii ne-am gandit la un moment dat ca trebuie sa fie foarte excitant pentru o femeie sa aiba o gura lipita de sfarc ore intregi. Oare or da ochii peste cap de placere? Oare avem si noi loc acolo? :)
Am aflat foarte curand ca alaptatul e un lucru golit de orice senzatie sexuala si ca trairile mamei sunt oricum mult mai intense decat "banalul" sex. In plus, pe Delia o durea. Indata curiozitatea s-a transformat in grija. Faceam ca titirezul pe langa ei neputincios. Eram deja nervos ca alaptatul nu e un basm frumos si ca Delia trebuie sa indure iar dureri. Am recitit despre pozitiile corecte de alaptat si am intervenit cu diverse perne de alaptat sau cu sfaturi precipitate care o necajeau si mai tare. Am tinut-o asa cateva saptamani timp in care Del suferea cumplit. Eu imi muscam pumnii de furie si neputiinta si o tineam intr-una sa renuntam la san si sa trecem la biberon. Noroc ca sotia e cladita din piatra tare si nu s-a lasat doborata din atata lucru. 
Pe langa furie mai aveam o problema. Mintea mea oarecum tehnica nu putea intelege ca alaptatul nu are nimic de-a face cu vreun tipar sau model logic si ca nu poti trage linii drepte prin pat ca sa aliniezi mama si copilul pentru o pozitie ideala de supt. E foarte adevarat ca pozitia este foarte importanta si ca trebuie respectate unele reguli, dar nu era ca la desen tehnic unde pui echerul si trasezi. Eu nu intelegeam asta. Ma framantam non stop cautand sa gasesc greseala din ecuatie. Nu am gasit-o. Nu exista. Pur si simplu asa trebuia sa fie.
Cu timpul durerile au disparut iar Luca si Delia au devenit un cuplu copil-mama foarte frumos. Acum grija s-a transformat in gelozie. Vedeam ce momente frumoase traiau impreuna si eu stateam pe bara. Chiar daca incercam sa ii mangai ca sa particip si eu timid la trairile lor eram imediat gonit de privirile contrariate ale lui Luca care ma simtea strain. Ei aveau lumea lor, iar eu eram pe din'afara.  

Gelozia de copil razgaiat a disparut din fericire cu timpul si acum ma bucur sincer cand ii vad alintandu-se veseli la ora mesei. Mi-am dat seama ca Luca trebuie sa ma iubeasca ca tata, nu ca mama si ca alaptatul e o placere pentru toti din familie, dar in moduri diferite. 
Pe femeia aia de la McDonald's nu o inteleg nici acum - cum a putut sa isi alapteze copilul la masa cu doi fumatori necunoscuti? Iar despre alaptat cred ca nici nu trebuie sa zica " in public". Exista alaptat si atat - nu conteaza unde si la ora se face. Trebuie doar grija pentru copil. 
La alti barbati cum o fi alaptatul?

Friday, September 2, 2011

Marea si definitiva schimbare

Cand am ajuns acasa inca imi mai tremurau picioarele. Zambeam tamp si ma gandeam doar sa adorm odata si sa se faca ziua sa pot merge la maternitate. Dupa 5 minute de relativa liniste in care ma uitam lung la poza facuta pe graba noului nostru nascut au inceput grijile: oare o doare pe Delia? Oare e bine Luca cu adevarat sau pentru ca m-am balbait cu spaga mi-a indrugat verzi uscate cucoana de la neonatologie? Am adormit haituit de fericire amestecata cu grija si cateva pahare de whiskey ca sa ma amorteasca. De a doua zi totul a fost ok.
A urmat ce ne sperie pe toti din povestile altora: MAREA SI DEFINITIVA SCHIMBARE. 
Am sa insir intai ce as fi putut percepe eu ca minus-uri: era o fiinta mica si straina in casa (fara schema de utilizare); sotia mea nu mai era deloc a mea; in patul nostru isi facuse loc fiinta aia mica; nu mai aveam timp nici sa imi fac nevoile, d'apai sa fumez sau ies la beri; sa mananc nu ma mai interesa; nu mai exista zi sau noapte - dormeam cand apucam si cat apucam; si cel mai important, Luca chiar nu avea instructiuni de utilizare. Suna infricosator, nu?
Ei bine, cele 3 saptamani dupa nastere au fost cred cele mai frumoase si mai intense momente petrecute pana acum. Ne simteam ca intru-un tobogan cu apa unde iti este si frica dar iti si place de iti vine sa strigi. Locul ocupat de Luca in pat era exact golul ce trebuia umplut; berile, mancarea si somnul nu ma mai interesau, iar Luca chiar nu avea nevoie de instructiuni - el si instinctul nostru ne spuneau ce aveam de facut.  

A fost foarte haios cand ne-am dat seama ca i-am schimbat scutecele prima oara fara sa ne intrebam ce avem de facut si cum. Mainile lucrau ca si cum faceam asta de o viata. Eu priveam totul foarte optimist si aveam impresia ca este mai usor decat pare. Cred ca ma asteptam la mult mai greu si vazand realitatea mi s-a parut usor. Defapt ma asteptam la RAU. Auzind oamenii din jurul meu care imi ziceau ca m-am fript ca fac copil, ca mi s-a terminat viata si ca este inforator de greu in primele saptamani aveam impresia ca vine un mare cataclism. Imi zidisem geamurile si imi batusem usile in cuie. Furtuna nu a mai venit.
Noriii, insa, se cam strageau deasupra Deliei. Chiar daca dracul nu era nici atat de negru, ba chiar lipsea, tot se intamplau lucruri care o dadeau peste cap. Voi detalia pe viitor cum se vedea de la mine prin ce trecea ea. Am avut noroc cu cartile citite despre nastere si "nurturing" pentru ca stiam oarecum prin ce trece Delia. Si chiar daca stiam tot ma amaram pentru ca nu gaseam o rezolvare clara. Eram pe teren prea nou ca sa mai mearga ceva din ce fusesem eu obisnuit.
O chestie importanta: oricat ar parea de aiurea ca un tata sa citeasca carti in care ti se adreseaza cu " dragele mele" sa stiti ca este foarte util. Noi avem un altfel de mecanism cerebral - gandim mai logic, mai simplu si retinem lucrurile intr-un mod mai practic. Mamele citesc cu sufletul iar noi cu creierul, creionul si ruleta in mana. De multe ori am linistit-o pe Del (si pe mine) spunand ca e normal sa se intample anumite chestii. Desi citisem aceleasi carti eu stiam altceva din ele.
Acum privesc destul de detasat in urma si e haios sa scriu despre vremurile alea. Dar daca as fi scris atunci cred ca as fi umplut foaia cu semne de intrebare, asa cum am sa fac cand voi ajunge la timpul prezent cu post-urile. 
Dar m-am schimbat? Da! Sunt tata si acum cea mai mare grija nu mai este sa nu imi pierd iphone-ul sau aparatul foto ci sa fie Luca si Delia bine. Acum am aflat cu adevarat ce insemana grija. O iubesc pe Del mai mult ca inainte, chiar daca o impart cu Luca si il iubesc pe Luca mai mult decat orice, chiar daca il impart cu Delia.
....altfel, tot beau suficienta bere, inca ies cu prietenii la terase, inca merg cu bicla, inca fac poze...doar ca acum toate au un gust mult mai intens. 
 
Lecturi obligatorii 
 
Ca sa prindeti curaj, daca aveti o sarcina in plan puteti incepe cu VICKY IOVINE - Cel mai simpatic ghid de sarcina. E o carte scrisa foarte barbateste de o tipa care a nascut multi copii. Cartea este extraordinar de haioasa si va da puterea ca razand sa treceti peste apelativele: draga cititoare, draga mama, etc. O recomand si ca remediu impotriva burztii de bere - rasul face bine la tonusul muscular.

Thursday, September 1, 2011

Nasterea lui Luca

Un text lung scris in drum spre casa, dupa concediu:


E deja 16:22 pe aeroportul din Florenta. Avionul meu pleaca la 17:15
si se pare ca vantul care a anulat alte avioane nu ma va impiedica sa
zbor acasa. Ma simt ciudat pentru ca e prima data cand voi fi fara
familia mea pentru o saptamana. Delia si Luca au ramas inca o
saptamana la socrii mei. E prima data cand am timp sa ma uit in mine
pentru a pune pe hartie nasterea lui Luca. ((E posibil sa fiu putin
cam sentimental avand in vedere incarcarea emotionala cauzata de
saptaman ce ma astepata.))

Asteptam cu oarecare emotie dimineata pentru ca urma sa merg pentru
prima data pe anul asta cu bicicleta la serviciu. M-am rascolit toata
noaptea cu gandul la asta si la contractile care o tineau pe Delia de
vreo saptamana - am avut vreo 3 alarme false. Ne obisnuisem deja si ne
relaxasem. Ca atare aveam mai mult grija biclei. Pana sa sune ceasul
la 6:45 m-am trezit si am vazut-o pe Delia cu telefonul in mana,
probabil statea pe facebook. Mi-a soptit ca are iar niste contractii,
dar sa dorm linistit ca vedem noi. La prima sonerie am facut ochi,
m-am uitat pe geam si eram hotarat sa ma echipez si sa plec la
serviciu. Delia mi-a zis sa mai astept putin ca poate mergem la
spital. Am asteptat uimit de reactia mea - eram putin suparat ca din
cauza altor contractii false am sa ratez prima iesire din an cu bicla.
Asteptam iesirea asta din Noiembrie anul trecut de cand am pus- o in
cui. Am hotarat sa raman acasa si sa mergem la maternitate pe la 10.
In momentul ala mi-am dat seama ca defapt treaba e serioasa si ca
Delia nu statea pe facebook ci isi numara contractiile cu iphone-ul si
ca alintul legat de bicicleta avea sa fie ultimul - urma sa avem un
copil PE BUNE. Mi s-au inmuiat picioarele. Acum chiar mergeam sa
nastem un copil. Delia era foarte hotarata si puternica. Eu incercam
sa ii tin isonul. Ca sa ma relaxez tot repetam ce invatasem la Lamaze.
O plictiseam. Ea avea dureri si stia ca are de nascut un copil, nici
nu auzea ce indrugam eu cu respiratia, cu "ride the pain". Atunci m-am
simtit prima data inutil in ziua aceea.

L-am sunat pe tatal meu, zambind fortat la telefon, sa ne duca cu
masina la maternitate. Nu mai stiu cum am plecat de acasa. Cred ca am
verificat de vreo doua ori actele si apoi am plecat. Mai tin minte de
pe drum doar actul de vitejie al lui taica-meu cand i-a zis portarului
de la Filantropia ca "mergem, ca naste!". Ni s-a zis "sa traiti!" si
ni s-a deschis bariera instant.

Am intrat, apoi, cu Delia  si cu bagaje in maternitate. Aici eram atat
de strain de tot ce sa intampla - nu stiam unde sa merg, ce trebuie sa
facem, cu cine sa vorbesc - ma blocasem cu bagajele in mana. Ea stia
tot. A mers si s-a imbracat intr-o camasa foarte larga data de niste
asistente. Cand am vazut-o era tot frumoasa, cu un zambet cald si
inghitea cu noduri. I-am facut o poza si ca de obicei a protestat.
Camasa aia larga si tocita de atatea spalari m-a marcat foarte tare -
mi-am imaginat-o pe sotia mea cu camasa plina de sange, ca toate
femeile care au mai purtat-o, zbierand desfigurata, tot ca ele, cu ea
ridicata pana la sani. Am inteles ca nu mai conteaza cum arata, cine
este si ce gandeste. Conta doar sa nasca un copil sanatos. Iar m-am
simtit inutil.

In primul sms pe care mi l-a trimis imi zicea ca mai e cu doua tipe in
salonul de pre-travaliu si ca ii vine sa planga. Am crezut ca
innebunesc! Cum? Femeia aia puternica de pana acum a cedat?!? Am
balmajit vreo doua sms-uri de incurajare pe care eram sigur ca nu le
citeste si am inceput sa ma framant. Primul gand a fost cum sa ajung
la ea? Eram deja la serviciu ca sa imi fac cererea de concediu si urma
sa ma intorc la maternitate sa astept. Acum vroiam sa ma duc sa daram
usile sa intru in salon la ea.
Imi imaginasem o nastere rapida, fara durerere, cu zambete si ras, cu
mine la o bere si o tigara tihnita la MȚR. Acum o durea deja, nu
radea, ba chiar plangea si nici semne de nastere rapida nu erau -
dilatatia era mica.

Acum sunt deasupra Germaniei si scriind despre Delia si Luca imi
acopar neplacerea de a zbura cu avionul, dar imi si adancesc
sentimentul de dor de ei. Cand am plecat parca eram tampiti toti trei.
Ne uitam unul la altul si ne spuneam chestii de "la revedere". Nici nu
mai stiu ce le-am zis, i-am pupat in fuga si am plecat. E ciudat sa
fim despartiti pentru ca de la nastere am fost timp de 5 luni mereu
impreuna. Ne-am construit un univers in 3 si deodata redevin golan
singur acasa, oarecum liber sa ma relaxez. Pai de ce? Eu vreau sa fiu
golan impreuna cu ei doi.

Imi spusese la telefon ca nu se dilata si ca ii vor face o injectie sa
o ajute. Nu mi-a placut deloc ideea ca Delia trebuie sa fie ajutata.
Ea e cea mai tare si totul trebuie sa merga struna. M-am agitat la
gandul ca visele mele de nastere cill out nu se vor implinii. Asta
inseamna o nastere adevarata, cu dureri, cu tipete si cu sangele de pe
camasa. Nu eram pregatit pentru asta.

Cand am ajuns la maternitate eram convins sa daram usi. Norocul a fost
ca usile erau deschise pentru ca era ora de vizita. Nu stiu daca am
spus ca ma duc la cineva care trebuie sa nasca; cred ca nu am zis
nimic, am luat halat si am inceput sa caut usi. A fost un magnetism
foarte puternic pentru ca am ajuns direct la usa salonlui in care era
Delia. Cand am vazut-o m-am luminat. Cand m-a vazut s-a mirat. Nu se
astepta sa pot intra.
Am zis sarumana fetelor din salon si am sarit pe ea. Imi venea sa
mangai si patul pe care statea. Eram stangaci, emotionat si incercam
din resputeri sa par calm. Cel mai greu a fost cand mi-a zis sa ca
i-au facut injectia si se simte cam drogata. Parea ca ma vede dar abia
vorbea si nu se putea concentra. Imi venea sa ies si omor pe cineva.
Am vazut apoi ca si celelate fete din salon erau la fel. Ba mai mult,
una gemea, alta sangera si din alt salon se auzeau urlete. Am avut
imaginea unor animale in agonie inaintea taierii. Era oribil. Pentru
mine femeia era un corp perfect, fara slabiciuni, fara momente
penibile si acum vedeam femei dezbracate de tot ce au mai frumos,
devenite nascatoare. Delia mea era o nascatoare.
Am luat-o strans de mana si am petrecut cateva contractii impreuna.
Simteam ca ii dau putere si ca ea ma linisteste inapoi. Pentru mine
momentele alea au fost foarte intense. Nu mai vedeam pe nimeni in
salon. Eram doar noi doi cu un copil ce se lupta sa vina sa ne vada.
Nu mai stiu ce ora era cand s-au terminat orele de vizita. Am plecat
smuls din bratele sotiei mele care nu mai semana cu ea si care parea
straina. Incepusem sa stiu clar ca nasterea lui Luca nu va fi una de
vis. Delia se perpelea deja de multe ore si nu se vedea nimic.
A venit apoi la Baz la MȚR unde am baut niste beri. Am stat acolo cred
de la 18 pana la 20 timp in care Baz vorbea cu mine si eu vorbeam cu
el, desi nu il auzeam. Prin sms am aflat ca are dilatatie "permite
index" si am banuit ca e de vreun deget. Deci nimica toata. Eram
foarte agitat si vesti nu primeam deloc. Am trimis sms-uri de
incurajare la fiecare jumatate de ora, fumam tigara dupa tigara si imi
venea sa imi smulg hainele de pe mine de nervi. La 20:30 eram in
curtea spitalului si faceam ture sa vad ceva; am ocolit cladirea sa
vad pe geamuri, am intrat in hol sa aflu ceva. Nimic. La un moment dat
l-am zarit pe doctorul cu care nastea Delia si atat. Nicio veste.
Dupa ce a plecat Baz am intrat in hol sa imi incarc telefonul si sa
astept vesti. L-am prins pe doctor care parea foarte ingrijorat ca nu
se dilata. Am capiat. Cum adica ingrijorat? Cum adica nu se dilata?
Unde nasterea usoara? De ce nu zice Delia nimic? Unde au plecat toti?
De spala femeia de serviciu pe jos? Doar n-au inchis aici?!?
Sentimentul asta de spalat pe jos m-a agitat si mai tare. Ma simteam
ca si cum as pierdut trenul si am ramas doar eu in gara pustie. Nici
sa fumez nu imi mai ardea.
A iesit iar medicul Deliei si mi- zis ca se gandeste la cezariana
pentru ca nu se dilata si fatul sufera . Cum adica fatul? E vorba de
Luca. Si cum adica sufera? Doar noi putem suferi, el trebuie sa fie
bine.
Deja eram dement. Nu mai puteam sta pe scaun. Ca sa ma linistesc
incercam sa ascult muzica la casti. Nu auzeam nimic. Am gasit apoi in
telefon o aplicatie de cantat la pian si am inceput sa invat accorduri
ca sa ma linistesc. Simteam ca o iau razna dar continuam sa cant la
pian pe iphone. Ma sinteam ca intr-un film dubios - lumina de neon
intr-un hol de spital gol, miroasea a carpa uda iar eu scoteam niste
sunete ciudate din telefonul ala. Aveam impresia ca eram abandonat in
locul ala. Intre mine si Delia era un zid enorm de usi si de
necomunicare. Imaginatia mi se oprise prinsa in holul ala de cacat. Nu
mai vedeam nimic in spatele zidului si nu mai simteam nimic de acolo.
Lupta nu se dadea la mine in hol ci dupa zid. Acolo era cel mai mare
secret si eu eram complet pe dinafara. Acum m-am simtit cel mai
inutil.
Inca nu invatasem sa nu ma mai gandesc doar la mine. Eram inca cel mai
important din viata mea.

Pe la 22 Delia mi-a trimis sms: "cezarianap". Stiam asta deja. Dar de
ce a scris gresit? P nu e langa A ca sa apese din greseala. Ii e atat
de rau incat abia a scris sms-ul asta? Cat de rau ii este? Cum sa
apese pe P?
I-am scris apoi ca e ok si ca intr-o ora il vom vedea pe Luca.
Incepusem sa ma linstesc si eu. Acum se sfarsea suferinta. In sfarsit
era ceva sigur de dupa zid.
Cand mi-am sunat parintii sa le zic de cezariana ei erau deja pe drum.
Am continat sa cant la pian pana cand m-au sunat ai mei sa ies la o
tigara pana sa intre si ei in spital. Cand sa ies am vazut o asistenta
care venea spre holul ala pustiu si care dand buzna i-a zis femeii de
serviciu " vai ce tipa copilul ala". Am intepenit si am reusit sa
baigui:
- copilul meu?
- cred ca da, zice ea zambind. (Zambea. Era de bine!)
- Delia Grigoroiu e mama, nu?
- da. Sa va traisca!
Mi-au dat lacrimile. Ma balbaiam si am reusit sa intreb daca sunt
bine. Mi-a zis ca amandoi sunt bine si atat a mai contat. Cand au
venit ai mei iritati ca nu ies la tigara le-am zis ca s-a nascut Luca.
Au inmarmurit amandoi. Maica-mea a intrebat gatuita "cum adica?", iar
taica-miu repeta intr-una "ce ma, a nascut deja?"
Sa o luam in ordine. "cum adica?" - exact ce simteam si eu. Cum adica,
sunt tata? Am un copil pe care il voi cunoaste in cateva minute? Cum
adica, s-a sfarsit nebunia asta? Cum adica? A nascut Delia?
"ce ma, a nascut deja?" - da, si mie mi se parea ca nasterea asta va
dura toata viata. Si acum se terminase intre doua telefoane.

Ce a urmat a fost prea intens ca sa mai pot scrie. A fost emotie buna,
zambet din suflet, mandrie, apoi dragoste pentru Delia, grija pentru
ei (ce s-or face pana maine cand ma duc a ei), liniste, dragoste
pentru amandoi, grija iar si iar dragoste.

In avion langa mine sunt doi parinti cu o fetita frumoasa care pare
mai mica la Luca. Am auzit-o plangand si ma gandeam cum ne-a implinit
copilul asta, cum si plansul lui ma bucura, nu mai zic de ras. Acum mi
se pare departe nasterea si mi-au ramas putine lucruri. Trebuia poate
sa scriu despre nasterea lui Luca chiar atunci in primele lui zile.
Privind in urma acum, dupa 5 luni, imi dau seama ca barbatii ar trebui
sa aiba doua posibilitati: ori sa stea cu sotia lor in salonul de
nastere ori sa isi bea mintile grav cu handralaii. Barbatii sunt
inutili pe holul maternitatii in timpul nasterii. Ar trebui sa stea
poate intr-o sala cu pereti de darmat cu ciocanul ca in clipul "no
good" al The Prodigy. Energia enorma a unei nasteri cred ca iese prin
mama si copil in mod constructiv si prin tata in mod distructiv. Asta
a fost armata mea.

blog de tata

Vorbisem cu Delia de cand s-a nascut Luca sa scriem despre nasterea lui. Am fost asa de luati de val incat nu am apucat sa scriu decat acum vreo 3 saptamani textul despre nasterea lui. Problema este ca scriind mi-am dat seama ca am uitat multe lucruri din perioada aia. Desi au trecut doar 5 luni si jumatate, memoria mea a filtrat mult.
D'aia m-am hotarat sa deschid blogul asta. Sa fac un jurnal al cresterii lui Luca, al cresterii mele si a familiei noastre. Il scriu pentru mine si voi, pentru ca pe Luca e posibil sa nu il intereseze decat in momentul in care va avea si el copii. Iar atunci blogspot va fi doar o chestie vintage din vremea in care lumea scria cu litere, la tastatura. Luca, nu trebuie sa razi de trecutul tau! :)