ma primiti pe mail?

Friday, November 29, 2013

and the winner is...

Hai ca am tras la sorti cu random.org.
Maine merge la workshop ........ Mari. Am numarat bine? Asa ca te rog Mari sa ma contactezi la eduard.grigoroiu [la] gmail [punct] com sa te pun in legatura cu organizatorii.
Bafta si inspiratie!


Thursday, November 28, 2013

concurs ultra rapid pentru camera copilului tau

Va ziceam acum cateva zile despre atelierul de infrumusetat camera copilului si am uitat sa va zic ceva. Am un loc la atelier, cadou pentru voi.  Iata inca odata despre ce este vorba: http://designist.ro/workshop-2/how-would-you-style-a-kids-room-un-workshop-de-design-interior-sustinut-de-martine-claessens/

Daca va doriti sa mergeti nu trebuie decat sa imi spuneti intr-un comentariu ce culori aveti in camera copilului si daca e baiat sau fata. Sansele sunt egale chiar si pentru cei cu albastru la baieti si roz le fete pentru ca voi trage la sorti maine dimineata castigatorul. Daca n-aveti copii puteti sa scrieti cum visati sa colorati camera baiatului sau a fetei.

Haideti ca treaba misto. Fina. Fina de tot!
LATER EDIT: e OK sa comentati si ca anonimi, dar va rog sa lasati totusi un nume, ceva. Un email cifrat, acolo, sa stiu de unde sa va iau.

Tuesday, November 26, 2013

[PUB] break stuff, break rules


Nu cred ca exista mod mai simplu sa ne cunoastem pe noi insine decat prin cresterea copiilor. In fiecare zi in care Luca creste eu mai dezgrop o parte din mine si o scot la lumina. Tot ce am ingropat nu e pierdut - incepe sa rasara din nou multumita acestui baietel mare cat un munte in ochii mei. El e pur, curat si nepervertit. El gaseste intotdeauna cele mai simple raspunsuri pentru ca totul e simplu pentru el.
Vreau sa dorm cu mama pentru ca vreau. Imi place la Pietrosita pentru ca avem curte si biserica cu clopote. El stie mereu ce vrea - vreau sa dansam, tata, si apoi sa mancam. Nu ma spal pe dinti acum, ma spal dupa masa. Mai intru de doua ori in balta si apoi ne schimbam. E incredibil cat de sigur pe el este si cat de logic in alegeri. Admir asta la el si imi doresc sa nu cumva sa dispara cu timpul puterea si siguranta din omuletul asta mic. Poate si noi am fost la fel dar ne-au ucis limitele puse de scoala, educatie sau de sistem.
Le stiti: Nu vorbi ne-intrebat! Faci asa pentru ca sa am zis eu! Trebuie sa te culci pentru ca sa trebuie! Sa nu te murdaresti pe haine! Nu cumva sa calci in balta! Nu baga mana in vopsea! Nu atinge peretii! Nu iesi din banca! Mainile la spate! Ai tacut?!?!

Am tacut. Si am stat cuminte. Mi-am inchis ochii cu mainile educatorilor mei. Ne-am pus, de fapt, cu totii manutele la ochi ca sa vedem doar ce ni se spunea sa vedem si am pornit prin viata. Am calcat poate si prin rahati pentru ca nu mai vedeam pe unde mergem. Suntem invatati sa nu mai fim curiosi, ci sa vedem "doar unde ne fierbe oala". Nu mai suntem creativi pentru ca am fost dresati sa invatam "cuvant cu cuvant" pentru ca ne ascultau la tabla. Nu mai stim sa punem intrebari pentru ca ni s-a spus de mici sa nu cumva sa vorbim ne-intrebati ca sa nu cumva sa deranjam linistea din clasa si din mintea profesorilor nostri. Nu stim sa ne distram copiii pentru ca noi nu am avut voie sa sarim in pat sau in balti iar nici ei nu au voie din inertie. Nu le dam voie sa scrie pe pereti doar pentru ca ca pe vremea noastra era greu si scump sa dai cu huma sau cu var. Calciul si huma cu mica se pastrau intacte cate 10 ani pe pereti. Doar tantarii aveau voie sa ii murdareasca cand crapau lipiti de cate vreo carte.
Acum avem totul la indemana ca sa ne schimbam si eu trag de mine ca de un hoit sa imi deschid ochii si mintea. De exemplu, pana ieri nu concepeam sa pot murdari impreuna cu copilul meu o hainuta si sa ne distram de minune. Iar mai mult, rezultatul sa fie bestial. Noroc ca celor de Pifou - printre care se numara si Del a mea ca si colaboratoare pe comunicare - le-a venit ideea sa ne dezmorteasca creativitatea si sa bata la portile limitarilor noastre din educatie. Ei mi-au trimis un body alb si o culoare pentru textile (ma rog, doua culori pana la urma pentru pentru ca mai aveam noi una prin casa). Provocarea a fost sa il desenam pe Pifou pe body-ul primit de la ei. Logo-ul firmei arata doi copii dar nu pe Pifou si s-au gandit sa il vada la fata.

Cand am gazut provocarea mi-am frecat palmele avid de portrete robot. Mai facusem acum ceva vreme portretul robot al lui Bula (http://dedigrigoroiu.blogspot.fr/search?q=bula ) si asta mi se parea "bucata de chec". O saptamana am facut schite si nu mi-a iesit nimic. Am incercat chiar sa desenez peste desenele lui Luca ca sa ma folosesc de mintea lui deschisa. Nimic. Cum puneam mana perverteam desenul. Raspunsul a venit doar cand mi-am descoperit ochii si urechile si mi-am ascultat copilul - tata, cu vopseaua asta putem picta cu mainile? Primul raspuns a fost nu pentru ca asa am fost crescut - nu bagi mana in vopsea, nu murdaresti hainele. Niciodata! Dar ia stai asa… ce daca bagam mainile in vopsea? Hmmm… si iata ce a iesit :
- un body pictat cu amprentele lui de la varsta de 2 ani si 8 luni care va ramane, cu ajutorul lui Dumenzeu, pana tarziu cand il va arata si nepotilor lui
- un copil fericit de joaca cu culorile si cu cateva pete pe fata si ochi
- un tata fericit si mandru ca si-a facut copilul fericit + o chiuveta de spalat si niste metri patrati de gresie si parchet
- o sotie fericita pentru ca a avut aproape o ora pauza pentru ca i-am facut task-ul pentru job (Pifou.ro)
- un site fericit pentru ca l-a vazut pe Pifou. aaaa…..hmmmm….adica cum ? ..ca nu apare niciun Pifou pe body, nu ? Pai nu ii apare fata pentru ca nu are si nici nu ii trebuie. Pifou este copilul nostru liber care se simte bine in hainele de bumbac pictate cum vrea el, sau murdarite cum vrea, sau rupte.
Daca veti sari cu otrava ca de ce fac reclama and stuff as vrea sa va zic ca fac asta pentru ca Pifou este unul din putinele brand-uri romanesti care are curaj si isi impune sa reziste pe piata asta de doi lei, care lucreaza doar cu bumbac de calitate pentru ca tine la sanatatea pielii copiilor lor si implicit a copiilor nostri si pentru ca numele lor imi aminteste de Pif et Hercule…pif-paf-booom!

P.S: sariti ca au black friday la bumbace: http://www.pifou.ro/noutati-personal/saptamana-black-friday-pifou



Friday, November 22, 2013

Camera copilului - the show must go on [un fel de pub]

Pe vremea cand am terminat de mobilat casa in care locuim eu inca fumam acasa. Tin minte ca am iesit pe balconul murdar de praf la o tigara. Priveam prin usa balconului si nu imi mai incapeam in piele de mandrie si bucurie - aveam in fata o casa deja draga si facuta dupa cum ne-a taiat pe noi capul si gustul din bucati care mai de care mai ieftine si mai dichisite. Am fumat repede tigara pentru ca Luca incepuse sa cam maraie din dormitorul nostru, am deschis usa si am intrat in noua casa, in noua viata. Nu conta ca nu am apucat sa savurez momentul - aveam tot timpul din lume pentru ca era casa gata dupa ce ne spetisem destul de mult timp (cu tot cu un copil de doua luni in carca). Nu mai ramasese decat camera lui Luca de facut. Acolo tineam niste cutii de la Ikea si bicicleta mea. A ramas asa cam 3 luni. In camera lui Luca stea praful si lipsa noatra de inspiratie. Praful il mai stergeam, dar lipsa de inspiratie nu stiam cum sa o scotem de acolo. Pur si simplu nu aveam nicio idee buna. Si nici timp sau energie. Aveam tot felul de vedenii despre camera copilului nostru dar nu puteam misca nimic ca sa le transformam in realitate. Vazusem in filme ca se mobileaza inainte de nastere camera pruncului si ca se depune copilul acolo si se uita de el si de camera lui pana la 18 ani cand pleaca el de acasa. La noi nu prea s-a aplicat pentru ca Luca doarme cu noi neabandonat si ca atare nu stiam in ce sa ii tranformam camera - in loc de joaca sau in loc de dormit; in loc de facut viitoare lectii sau in loc de facut sex in adolescenta. Am ales sa tinem bicicleta acolo pana cand deodata ne-am dat seama ca are nevoie de universul lui, indiferent de locul in care doarme si nu de un loc de lectii, somn sau sex in adolecenta. Are nevoie de locul lui in care face ce vrea. Am pus capetele la contributie, am strans cat de putini bani posibil si i-am incropit o camera de joaca cu pat mare si foarte jos, cu masuta petru pictat, cu cort colorat, cu multe poze pe pereti, cu desene atarnate prin te miri ce locuri si cu stickere lipite langa pat. A iesit de vis. In prima seara dupa ce am amenjat-o am stat acolo singur, emotionat (fara tigara pentru ca nu puteam fuma in camera copilului :) ) si mi-am umplut ochii cu ea. Ma simteam copil si parinte in aceasi timp. Eram fericit doar pentru ca eram acolo inconjurat de culori si cutii pline de jucarii. Iesise ce trebuia sa iasa.


Acum inca o re-amanjam la cateva luni incercand sa o mulam cat mai bine pe nevoile copilului. Ne place sa fim creativi si logici in aceasi timp cand facem pe arhitectii. Daca aveti o camera de copil de facut frumoasa, ieftin si rapid, mi-ar placea sa va zic ca ne ocupam noi de ea, dar nu ne tine. Sau nu avem inca tupeul...pana atunci am dat peste un atelier facut de prietenii de la DESIGNIST.ro - http://designist.ro/workshop-2/how-would-you-style-a-kids-room-un-workshop-de-design-interior-sustinut-de-martine-claessens/.



Daca aveti nevoie de inspiratie va ajuta 
designerul de interior Martine Claessens"
, un arhitect care vine de departe dar care locuieste de cativa ani in Romania. Cool nu? Se

poate deci locui si aici si face chestii misto...hmmm...cum naiba fac expatii astia de sunt buni mereu la noi in tara? Ma rog,... Puneti mana si haideti la atelierul ei. Pe langa sfaturi bune ne va si invata o leaca de lucru manual pentru camerele plozilor nostri. Macar bagati un ochi aci...eu zic ca e cel putin FOARTE interesant. :)

Thursday, November 21, 2013

Razboiul cu vecinii copiilor nostri


Eram prin scoala primara si locuiam in acelasi bloc comunist din beton in care inca stau parintii mei. Un bloc gri si urat cu o singura scara si cu doua lifturi pe care le foloseau zecile de copii de aceeasi varsta si parintii lor pana la epuizare. Fusese de la inceput un bloc locuit de familii tinere cam de aceeasi varsta, cu copii cam de aceeasi varsta. Eram o gloata mare de aceeasi inaltime si greutate care se juca aceleasi jocuri la aceleasi ore. Totul mergea struna - era liniste si pace in cutiile noastre de beton. Dar, intr-o zi a aparut desupra apartamentului nostru o familie mai tanara ca noi cu un copil mic. Bebelus chiar. Nu mai vazusem si nici nu mai auzisem. In special, nu mai auzisem ca de vazut nu prea il vedeam oricum. Am auzit intai cum plange. Parca dormeam in paturi supra-etajate - in linistea betonului se auzea perfect, ca intr-un cotet de gaini facut din scanduri subtiri. Plangea el, plangeam si noi de mila lui si de mila noastra. Incepuse galagia.

Cand a invatat sa merga noi am stiut primii pentru ca se auzeau niste bubuituri noi, moi si neritmate. Asta e! A invatat sa merga micutul. Ce bine, creste si scapam de galagie. Teapa! Dupa foarte putin timp a invatat sa sara si sa alerge. Cand lustra noastra neobisnuita cu leganatul a inceput sa se legene in timp ce vecinelul sarea in mijlocul sufrageriei maica-mea a tipat la taica-miu (de parca el sarea) sa faca naibii ceva ca ne « darama astia casa ». Taica-miu si-a luat inima in dinti si o mina intrigata si a urcat la "aia de deasupra". S-a intors ciusdit cu coada usor intre picioare, dar cu victorie - cu toate ca le-a stricat joaca si copilul a inceput sa planga a reusit totusi sa ne salveze lustra. Copilul nu mai sarea. A plans saracul mult, dar eram obisnuiti cu plansul lui inca din bebelusie. A mai trecut ceva timp in care mai alerga sau sarea cateodata si iar se repeta scena cu taica-miu urcand pana la ei. De la o vreme am inceput sa merg si eu cu el ca sa il privesc pe inamic in ochi. Era un copil normal, intr-un treining bleu-marin cam scamosat care statea agatat de cracii tatalui sau cand acesta deschidea usa. Le spuneam replica cu "ne darama tavanul", tatal ridica usor tonul catre odrasla si acesta iar plangea. Parca ma bucuram. Sa sufere si el, ce naiba...

La un moment dat cred a ca primit niste bilute de sticla pe care le arunca pe linoleumul tavanului nostru. Atunci am inceput sa il urasc curat, cu tot sufletul meu de copil. Oricum eram ofticat ca trebuia sa ma chinui sa dorm la tot felul de ore la care nu aveam somn si bilutele lui nu faceau decat sa ma perpeleasca si mai tare. Intre famiile nostre incepuse razboiul. Nu ne priveam cand ne intalneam in bloc - poate d'aia nici nu prea stiam cum arata. Cand ne-au inundat la baie a inceput chiar lupta de gherila. Urcari la ei la usa cu dojene, cu "domne' ce sa fac?", cu "nu se mai poate asa" si cu multa furie printre dinti. Tin minte ca dupa o repriza de nervi cu vecinii de deasupra ai mei incepeau sa se certe o leaca, de pofta intre ei. Ca de ce nu facem ceva? Ca nu vezi ca asta micu’ nu poate sa doarma si sa isi faca lectiile? Ca daca ne darama tavanul pe noi? Ca daca ne inunda iar ? Imi uram vecinii si mai tare. Dupa un timp eram asa scarbiti si invrajbiti incat nici macar nu mai urcam la usa lor, ci bateam nervosi in teava caloriferului de la bucatarie cu o furculita sau cu un dos de cutit. Cateodata se linisteau din alergat dupa vreo cateva minute de batut in continuu. Nu puteau auzi bataile nostre disperate pentru ca mai si urlau de bucuria jocului lor. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac. Asa cred ca am exersat primele ritmuri de tobe. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac si priveam nervos spre tavan asteptand sa se linisteasca. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac ......

Dupa ceva vreme, pe nesimtite au disparut "nesimtitii" de deasupra. Nu stiu, s-au mutat. Au venit alti vecini care erau fara copii dar care ne inundau mai des si care aparent aveau gandaci – tot nasol. Cand m-am mutat de acasa, deasupra aveam un cuplu de manelisti - ea mergea pe tocuri prin casa noaptea cand venea de la munca, iar el o batea si o injura cand se imbata. Dadea muzica tare si da-i. P'asta l-as fi dat pe mana politiei. Era chiar sa sun cand ea i-a aruncat lui hainele pe geam. Sau o plapuma. Nu stiu exact - cert este ca mi s-a parut ca a sarit un om. Nu sarise nimeni pentru ca inca tipau unul la altul.

Acum locuim fericiti si linistiti la ultimul etaj al blocului nostru. Deasupra este doar Dumnezeu si liniste. Dedesupt este un apartament care era in renovare vesnica - gauri, ciocane, ciocanele bagate pe la pranz si in rest liniste. Del se lupta saraca cu somul de la amiaza al lui Luca dar noroc ca el doarme ca betivii - lemn si ne-intors. Cand bataile au incetat am inceput sa ne uitam unul la altul speriati. Hopa! Vin vecinii!
Au venit. Prima data au venit saptamana trecuta pe la 9 seara cand eu stateam tolanit pe jos intr-un moment foarte rar de privit la tv in timp ce Luca sarea fericit peste picioarele mele. Sarea bine: inalt, lung, ca un atlet. Podeaua bubuia/tavanul trosnea/ lampa se misca/ vecinii oftica/ si noi nu stia(m). / Marii, se porni/ cand ne auzi/ vecinul de jos/putin cam furios/ ca sa ne cam zica/ ca ii este frica/ daca becul pica/. Balada asta parca o stiam de undeva. Cand am deschis usa am ingalbenit – i-am vazut fata lui taica-miu de acum vreo 20 de ani cand a urcat prima oara la vecinii de sus. Timpul s-a oprit si s-a dat peste cap. Apoi m-am inrosit de rusine in timp ce ma scuzam iar dupa m-am innegrit de suparare – gata cu libertatea si cu jocul nesfarsit fara fraie. Eu devenisem vecinul de deasupra pe care l-am urat atata timp. Luca devenise odrasla nesuferita si needucata care se joaca fara minte. Familia mea devenise "nesimtitii aia de sus". Din momentul ala am inceput cu ssssiala si cu "hai sa sarim mai incet sau in pat ca sa nu facem zgomot". Luca nu a plans – i-am explicat ca trebuie sa ne respectam vecinii si saracutul a inteles la fel de trist ca si noi. De atunci Luca nu mai sare, alearga putin si ne intreaba daca are voie sa alerge seara, sau doar dimineata cand vecinii sunt la serviciu. Cand ajung acasa nu mai sare de bucurie pentru ca deranjeaza, nu mai alearga inca doua ture inainte de culcare pentru ca tropaie prea tare si nu mai tranteste jucariile pe jos ca sa vada cum se desfac in bucati. Gata cu cantatul la chitara si cu batutul la tobe. Nu mai e loc de ele pentru ca trebuie sa tinem toata linistea aia in casa. :(

I-am inteles abia acum pe vecinii din blocul gri de beton care isi cresteau deasupra noastra un copil fericit si jucaus. Exact ce au facut ei imi doresc si eu sa fac 20 de ani mai tarziu. As vrea sa ii intalnesc si sa le cer scuze, as vrea sa vad cum arata si sa ii felicit pentru "attachement parenting-ul" pe care il faceau inca de pe vremea aia. Ei credeau in copilul lor si in libertate in timp ce noi ne incapatanam sa traim in linistea de beton. Acum noi suntem ei si nu stim ce sa facem. Sa alegem un copil fericit si vecini disperati sau un copil nefericit si vecini fericiti ? Voi cum faceti ?

Thursday, November 14, 2013

Despre Alfie si depre mine. Am nevoie de raspunsurile voastre.


Ati vazut probabil ca scrie sus pe banner ca vine un domn cu alifie. E domnul Alfie Kohn, parintele parintelii neconditionate. Adica e unul dintre cei care a invatat sau a dat curaj parintilor sa fie iubitori, blanzi si atasati de copiii lor. Alfie a dat cu alifie pe sufletul parintilor. Multumita lui astazi sunt un tata aproape asa cum mi-as fi dorit sa fiu. Daca nu integra el nebunia asta de parinteala intr-un curent, cred ca era mai greu sa ne indentificam. E ca si cum as fi ascultat Metallica, dar nu m-as fi simtit rocker. Asa ca Metallica parintelii vine  in Bucuresti ca sa stea de vorba cu noi. Nu imi mai incap in piele de bucurie ca am o asemenea sansa.
Evenimentul este aici si tare m-as bucura daca v-as vedea si pe voi in sala.

Si ca sa revin la faptul ca sunt APROAPE tatal care mi-as fi dorit sa fiu si nu sunt chiar acolo - m-am gandit impreuna cu inca trei baieti cucuieti, care simt si ei ca si mine, ca am putea face ceva sa fim niste tati mai buni. Ok, mergem la Alfie, ii citim cartea, dar asta nu de ajuns. Vrem sa si schimbam lumea putin. Lumea noastra. Lumea noastra care o va schimba pe cea a sotiilor noastre si pe cea a copiilor nostri. Lumea noastra care o va schimba pe a lor. Iar ca sa facem asta trebuie sa stim ce avem de schimbat asa ca ne-am apucat sa punem intrebari copiilor nostri, sotiilor noastre si noua insine. Din astea 3 intrebari vom coace o surpriza. Dar pentru ca surpriza sa fie mare avem nevoie si de raspunsurile voastre.
Asadar:
- intreaba-ti copiii: spune-mi un lucru pe care tatal tau l-ar putea face mai bine. Sau mai mult.
- intrebati-va partenera: spune-mi un lucru pe care as putea sa il fac mai bine ca tata
- si pe tine: cinstit, ce ai vrea sa imbunatatesti la tatal din tine? Un lucru pe care ai vrea sa il poti face mai bine.

Puteti sa imi dati raspunsurile aici ca anonim, sau ca om normal sau la Bob pe pagina unde e un quiz automat: http://www.urbankid.ro/editorial/esti-tata-avem-nevoie-ajutorul-25998


Doamnelor, va rog sa va siliti sotii sa raspunda. Domnilor... Haideti, ce naiba, facem si noi o revolutie mica? :)

Wednesday, November 13, 2013

De ce? De ce? De ce?





Nu mai stiu cand si nici despre ce a fost primul « de ce ? » al lui Luca. Ar fi trebuit sa il notez. Cred ca primul "de ce" a venit odata cu primele propozitii pe care le-a zis. Cred ca acum vreun an si ceva. De atunci "de ce-ul?" a fost cea mai folosita intrebare si cred ca va mai fi pana cand va pleca din casa catre lumea sa de adult unde poate va gasi raspunsurile. Sau mai multe intrebari. Nu conteaza.

Ce conteaza e ca de cand a inceput Luca sa ma intrebe "de ce" eu am inceput sa caut raspunsuri. Stiam ca va veni perioada asta din amintiri - imi amintesc cateva de ce-uri din copilarie cu tot cu raspunsurile care ma urmaresc si azi. De ce mana curenta a scariilor rulante merge mai repede decat scara? Mi-a explicat taica-miu cum stia el mai bine cu viteza unghiulara, raze de cerc si analogii cu senilele tancurilor de m-a dat pe spate. Eram ca la conferintele TED cu gura cascata si imi venea sa aplaud. Intelesesem ceva complicat si misto pe care colegii mei de scoala generala nici nu il visau. Am fost mandru de tatal meu si de mine ca am inteles. Cand a venit momentul in liceu sau in facultate sa invat despre viteza unghiulara eu stiam deja, caci ea era prietena mea inca din copilarie. Atunci mi-am dat seama cat de important este sa dai un raspuns intreg la intrebarea "de ce?". Cu toate astea de multe ori parintii mei nu aveau de unde sa gaseasca raspunsuri la intrebarile mele nebune si imi spuneau ca am sa invat la scoala. Ma ofticam la maximum pentru ca ma rodea curiozitatea si imi juram ca eu voi sti raspunsurile la toate intrebarile
cand voi fi mare. Am tinut minte si asta si asa m-am prezentat in fata primului "de ce?" al baietelului meu. Ma simteam pregatit pentru orice intrebare, cu rabdarea la indemana si cu pagina google deschisa (in cazul in care m-ar fi intrebat vreo capitala din Africa pe care nu o stiu sau vreo formula chimica, caci sunt lemn la capitolul asta).
- Ai vazut Luca ca au cazut frunzele ? il intrebam eu toamna trecuta.- Da. De ce ?Bang ! Dece-ul ! Ce ma fac ? Aaaaa, au cazut pentru ca a venit toamna. De ce ? Pentru ca dupa vara vine toamna. De ce ? Pentru ca asa avem  noi anotimpurile in emisfera nordica. De ce ? Pentru ca ….. ooof, taticule, e o discutie luuunga. De ce ? …pai, pentru ca Pamantul e rotund… De ce ? Si m-am oprit. Nu am reusit sa merg cu de-ce-ul pana la sfarsit. Am ratat cu frica de a nu intra prea mult in amanunte si explicatii prea grele si am facut ce detestam in copilarie – am amanat raspunsul.A mai trecut un an:- Luca stii ca acum vine toamna iar ?
 - De ce ? - Pentru ca dupa vara vine toamna.- De ce ?- Pentru ca asa avem  noi anotimpurile in emisfera nordica.- De ce ? Pentru ca ….. ooof…ia stai ! Mai tii minte ca noi locuim pe planeta Pamant ? Da. Si mai stii ca planeta Pamant e ca o bila care se invarte in jurul Soarelui? Da. Sa stii ca bila asta de balambane in timp ce se roteste si cand se balambane in sus vine mai putina lumina la noi si se face mai frig si vine toamna. Hai sa iti arat. Daaaaaa !Am luat o lanterna si un glob pamantesc si i-am aratat. Ne-am jucat, cred, o ora intreaga cu ziua si noaptea si anotimpurile luminand globul si facand sunet de greieri si cocosi. Mi-am luat o piatra de pe inima. De fapt, eram si eu in stare sa explic ceva ca si tatal meu. Ma simteam tata cu puteri depline, savant de nivel international si super-erou. Imi tinusem si promisiunea fata de mine din copilarie. Eram fericit !

Au urmat apoi multe de ce-uri la care am raspuns cum m-a taiat capul, fara sa ma chinui sa dau explicatii « la nivelul unui copil de 2 ani jumate ». Am inceput sa cred ca nu exista o bariera asa de mare a varstei si ca e bine sa vorbim ca unui adult. Copiii nostri sunt mai destepti decat noi si decat ne asteptam noi sa fie. Eu am surprize mereu in sensul asta. M-a intrebat intr-o seara de ce scoate locomotiva aburi si am inceput sa ii explic cu ajutorul unei carti pentru scolari (care e foarte misto) cum functioneaza motorul cu aburi. Simteam ca exagerez, dar am mers totusi pana la capat. La motorul in 4 timpi l-am pierdut de client pentru ca era deja tarziu, dar surpriza placuta este ca si astazi stie cum functioneaza un motor cu aburi. Stie despre piston, despre presiune si depre cum ard carbunii si fierb apa in cazanul din fata locomotivei. E ciudat sa auzi un copil de 2,5 ani zicand cuvantul piston ca si cum ar zice catelus-de-plus dar vad ca merge. Asa ca a inceput sa nu imi mai fie frica de « de ce ? ». Ba chiar imi place de el.

Partea si mai buna a acestei intrebari este ca am invatat sa vorbesc mai clar ca sa evit intrebarile inutile. Eu nu stiam ca ne-am pervertit discursul de-a lungul vietii si ca in realitate vorbim numai franturi de ganduri fara sa transmitem mesajul clar – am aflat asta de la Luca. In loc sa zic « trebuie sa vii cu mine la piata » si sa stau apoi 10 minute sa il conving, prefer sa spun « te-as ruga sa mergi cu mine la piata pentru ca imi face placere sa mergem impreuna si pentru ca mama are nevoie sa ramana singura pentru a termina ceva la serviciu » si asa merge fericit din prima.Am mai aflat tot de la el ca multe lucruri le facem fara sa gandim – tata, de ce ai tipat la mama ? pentru ca m-a enervat. De ce ? Pentru ca…pur si simplu m-a enervat. De ce ? Pentru ca…hmmm….nu mai stiu. De fapt, …..cred ca nu m-a enervat. De ce nu te-a enervat? Pai, pentru ca o iubesc. De ce ? Pur si simplu.      Aha…pur si simplu. ……………Tata, ce inseamna pur ?.... Ma bucura ca a reaparut de-ce-ul in viata mea pentru ca el epureaza discursul, ideile si modul de a fi. Am invatat sa gandesc mai simplu tocmai pentru ca am mers cu de ce-ul pana la capat. Pana la esenta. Pana cand am aflat de ce fac ce fac, de ce simt ce simt. Asta e un alt exemplu ca prin copil ne crestem si pe noi. E genial !Voi ce faceti cu de-ce-ul ? Ii spuneti ca va invata la scoala peste cativa ani sau cautati pe google ca sa nu pareti nepregatiti ? J

Thursday, November 7, 2013

Ziua tatalui - comedie de week-end



Sambata dimineata. Recisor, dar soare. Parc aproape gol. Imi place ca e asa. Suntem eu cu Luca si vreo doi tati care casca adanc cu ochi mici, dar cu copiii alergand vioi. E ziua tatalui de dupa saptamana lucratoare. E momentul in care sotiile cu nervii la pamant isi alunga membrii familiei din casa pentru un moment de relaxare si pedichiura sau de gatit in liniste. Acum e comedy time la locurile de joaca pentru copii. Cine are chef de ras sa vina si sa vada cum se chinuie tatii buimaci de somn cu copiii lor in diminetile de week-end. 

Tatal zombalau (si eu printre dansii) - Primul lucru de remarcat sunt meclele daramate ale tatilor - cred ca majoritatea suntem hangover dupa vreo vineri mai pierduta cu handralaii. Toti masculii privesc piezis, cu gura lasata si cu parul valvoi la copiii lor care sar ca niste floricele de porumb. E sfarseala in toate trupurile de tati de la locul de joaca si odata cu ea apare si credinta in sufletul nostru, redevenind ortotocsi la ceas de oboseala - Doamneeee, da Doamne, Dumnezeul meu, sa nu ma mai puna sa alerg ca imi bubuie capul. Doamneeee, da Doamne sa gaseasca un copil cu care sa se joace linistit si sa ma lase pe mine sa zac pe bancuta asta ( pe care abia imi incape fundul, caci de rupt ce sunt m-am asezat pe bancuta copiilor de langa casuta de lemn ). Ochii privesc piosi la Cer implorand indurare, iar fata sta incordata simuland grija pentru copil - sa cumva sa nu cada de pe barele alea ca pana ma ridic sa ajung el...
Cu fetele astea sifonate ne mai privim cateodata scurt in ochi iar ochii vorbesc intre ei: "frate, abia m-am trezit azi dimineata. Nici cafeaua nu am apucat sa o beau si uite-ma in parc."
" Da fratioare. Se vede. Si eu la fel. Dar las ca ajungem noi acasa ".
Atat si apoi ne vedem de amarul nostru. Doar atat vorbesc ochii nostri pentru ca doar atat ne intereseaza. Copiii alearga in continuare si noi bantuim epuizati parcul sau stam scarbiti de noi pe vreo bancuta sau balansoar.
In afara de fata daramata a tatilor-zombie se mai poate rade si de mersul infranat si impiedicat de lipsa de chef. Fiecare isi cauta cate un loc retras, echidistant de orice alt tata din parc in asa fel incat sa nu existe sansa vreunui dialog social si spera sa ramana acolo toata ziua. Doar ca nu merge asa: copilul vrea in leagan, vrea alergat cu tata sau vrea sa bea apa. Atunci tatal se ridica ranit, incet, ca un operat de hernie de disc si zambeste larg catre copil - cu dragoste nu zic, dar si cu durere ca isi pierde locul de odihna - si se duce tarsait la locul faptei. Se merge prin parc ca si cum am avea papuci de casa in picioare si se geme soptit sa nu ne facem de ras. Zombie land curat.

Tatal sa-l ia dracu’ - Cateodata mai apare cate un tata odihnit care topaie si alerga ca un descreierat. Pe ala il uram cu totii. Copii nostri devin fanii lui si ne cer si noua jughineala.
 "Tata, vreau si eu sa ma arunci peste cap" si micile brate se agata instant de pantalonii mei.
"Da, taticule. Intai il omor in chinuri pe domnul care ti-a dat ideea, ma sterg de sange si apoi ne jucam cum vrei tu". Toti masculii din parc se "uita urat pe" tatal spargator de greva. Simtim ura pura. Nu il bate nimeni pentru ca suntem prea obositi sa ne mai deranjam si cu asta si ne resemnam cu jucatul aparent energic cu copiii nostri. Ei simt ca functionam in trei pistoane si se multumesc si asa. Poate si d-aia isi iubesc mamele mai mult. Hmmmm.

Tatal facebooker – Din cand in cand mai apar si tatii gadgetari care nu vad pe unde merg pentru ca se uita in telefon non stop. Sunt genul de parinti care se joaca cu stanga cu copilul pentru ca tre’ sa dea like cu mana dreapta pe facebook la te miri ce postare. Tot ei par sa fie surzi – copilul vrea la leagan, el e pierdut in ecranul tactil al smartphone-ului si ingana mecanic « da, tata ». Copilul repeta. Da, tata. Leagan. Da, tata. Leagaaan. Da, imediat. TATA, VREAU LA LEAGAN ! Stai domne. ca mergem. Ofteaza, blocheaza telefonul sacait si se cara sictirit sa impinga leaganul cu o mana. Cu mana cu care nu scrie un tweet.

Tatal fotograf – e asa de incantat ca a iesit cu copilul incat nici nu are timp sa se joace pentru ca face poze la foc automat sau filmeaza. Incinge telefonul, aparatul foto sau ce mai are prin raftul cu chestii cu lentile si senzor. Copilul coopereaza plictisit, zambeste complezent pana isi baga tatal in p**da ma-sii si o rupe la fuga enervat. Tatal mai face o poza la copilul alergand si fuge si el catre alte cadre reusite.


Tatal nesimtit – imbracat in trening fumeaza langa copii si scuipa. Asta inca miroase a batura si isi injura copilul si il bate ca o bestie daca ii iese din cuvantul lui de tartor tembel.

Tatal knocked-out – acesta este mama copilului. Adica tatal a fost asa de rupt de somn incat tot mama a iesit cu copilul.

Voi de care tati sunteti ? Daca sunteti nesimtiti, apasati va rog pe X-ul din coltul de sus al ferestrei.