ma primiti pe mail?

Friday, September 28, 2012

Un om misto - Aletha Solter chiar la noi in oras


Iata ca maine se face o saptamana de cand am fost la o chestie foaaarte misto. A venit in mica noastra tara si chiar urbe o doamna foarte tare. La prima vedere mi s-a parut o bunica usor dusa, cu parul alb, si cu un zambet larg pe fata subtire ca barda. O chema Aletha SOLTER. Usor dusa parea din cauza zambetului relaxat si senin pe care il afisa. Noi fiind obisnuiti cu priviri amare si incruntate. Se prezinta ca “Founder and Director of The Aware Parenting Institute”. O sa ziceti ca iar baga asta subliminale cu attachment parenting-ul lui…Pai bag pentru ca dupa ce am ascultat-o pe maicuta batrana cu sacoul de lana am ramas profund impresionat de cat de simple sunt (sau par) lucrurile in cresterea copiilor. Bunica asta blanda a avut tupeul sa vina si sa ne zica ca daca un copil (mai mare de 2 ani, caci dupa varsta aia sunt capabili sa inteleaga reguli) mazgaleste peretii sa nu ii dai una in cap ci sa il rogi frumos sa te ajute sa cureti mizeria facuta de el si sa ii explici cu blandete ca desenul se face pe hartie sau canvas. Ne-a convins cu argumente solide ca asa se invata regulile cu convingere, fara frustrari de nicio parte si ca mai este si distractiv sa iti educi copiii.

A mai avut indrazneala sa ne zica ca e ok sa planga copiii si sa nu credem ca suntem niste nemernici de parinti daca ne oracaie boracul. Plansul e normal si e cel mai bun mecanism de a scoate presiunea. NU incuraja sub nicio forma Cry It Out, dar spunea sa ne sustinem moral copiii cand plang. Sa empatizam cu ei si ii ajutam sa isi arda frustrarie prin plans. Cat de simplu suna asta ! Si cat de logic ! Eu am momente si acum cand imi vine sa plang – de emotie, de suparare, de nervi, de bucurie, etc. Problema e ca am fost invatat sa imi inghit lacrimile ca « sunt barbat, ce naiba »  si uite asa raman cu ghemotocul de ace in gat si in suflet pentru ca mi-am stricat mecanismul de auto-reparare.

Ma bucur foarte tare ca am avut ocazia sa vad un asa om vorbind la noi in tara si ma bucur mai tare ca de unde organizatoarele (niste fete cucuiete) se asteptau la o mana de participanti s-a ajuns la cateva sute bune de parinti curiosi si interesati. Fetele astea cucuiete merita toata lauda si multumirea pentru ca au facut un eveniment ultra util pentru noi care a iesit brici, cu o atmosfera relaxanta (in ciuda numarului mare de participanti) si cu o organizare impecabila ! Deci jos palaria in fata Otiliei Mantelers, Monicai Reu si  Claudiei Necula pentru ca s-au spetit sa ne bage mintile in cap.


Ca regret – parintii mei au fost ocupati , deci nu am avut bona la copil si nu am putut participa la tot evenimentul, fiind nevoiti sa stam cu randul pe la usa. Partea buna este ca in timp ce Del era inauntru eu am prins ocazia sa merg cu Luca in Delta Bucurestilor, de vis-a-vis de RIN Grand Hotel unde SE MERITA experienta !

Am si cumparat o carte de-a « maicutei »  si cand am timp sa o citesc am sa va mai vand cate un pont.

Wednesday, September 26, 2012

OMG!!!!!!!!!


Am intrat pe un teritoriu halucinant! Ieri seara nu stiu ce ne-a venit inainte de culcarea lui Luca sa il intrebam daca mai tine minte cum era in burtica.
Luca, tu mai tii minte cum era in burtica la mama?
Da. ...am privit pe sub ochi la Del si am zambit amuzati.
Si cum era? Ce simteai?
Maaaamaaa! ...si a sarit sa o imbratiseze pe Del de parca vroia sa o inghita. Iar ne-am uitat unul la altul, dar oleaca contrariati.
Luca, tu auzeai ceva in burtica?
Da.
Ce auzeai?
Apa! ...am intepenit! Nu avea de unde sa stie asta. Am ascultat odata cu niste casti speciale la burtica Deliei si se auzea un zgomot ca un torent puternic de apa. Mai mult, el statea in apa acolo, deci zicand despre apa era clar ca descria peisajul.
Luca, cum ai iesit din burtica?
Tunel, a zis el vesel. In momentul ala am inghetat. Imi venea sa plang la ideea ca micul pui de om mai tine minte cum era in pantecul ma-sii. Era ca si cum cineva imi povestea de pe lumea cealata. Si acum cand scriu asta am parul zburlit pe spinare.
S-a culcat Luca linistit si la vreo doua ore dupa ce a adormit, in timp ce ma certam in soapta cu Del pe niste meschinarii in bucatarie a inceput sa zbiere. Gata, gataaaa, gataaaa. Nuuuuu. Gata, gata. Si da-i si plangi. Am crezut initial ca a simtit conflictul soptit dintre mine si Del. Mi-am facut un sepuku de rusine + vina si am asteptat sa ii treaca. Nimic.
O tot tinea cu gata, gata. Mi-am amintit ca l-a latrat un catel si poate l-o fi marcat. Nimic.
Ne-a trecut intr-un final prin minte ca poate isi amintise trauma nasterii lui de cele aproape 20 de ore legate. Del l-a intrebat daca isi aminteste de asta si a raspuns plangand: tunel, gataaaa; gataaa. L-a asigurat apoi foarte bland ca a iesit din tunel demult si ca acum e cu noi si ca totul e bine - sa nu ii fie frica.

Acum te-ai linstit?
Da. ...si a adormit.
OMFG! Ce a fost asta? Inca tremur dupa o zi. Din cate stiu si eu am tras vreo 24 de ore sa ma nasc si cred ca si eu am niste sechele pe undeva. Ma apuc de citit ca sa inteleg. Sunt PAAAF! :|

Monday, September 24, 2012

Parinte full time


Din fericire Del are sansa sa lucreze de acasa. Ea scrie pe site-ul totuldespremame.ro unde se descrie ca full time mama lui Luca si in timpul ramas consultant in comunicare. Mai nou trebuie sa mai adauge si alte sarcini ( documentarist & some production stuff ) pentru emisiunea "Totul despre mame" in descriere. Asta inseamna full time mama lui Luca si cam full time job. Cam ciudat ca doar nu traieste doua vieti...

Ba traieste doua vieti: una diurna de mama care scrie printre picaturile somnului lui Luca si una nocturna care scrie printre picaturile vietii de seara si ale somnului. Mai mult, mai e si o viata de filmare sambata, odata la doua saptamani. Aici intervin eu - sambata aia devin full time tatal lui Luca. Pana acum o luna nu statusem niciodata 12 ore ca unic tutore de copil. Poate si din cauza alaptarii mai dese pe vremuri si poate din lipsa de motiv. Acum avem si motiv si lapte matern mai rar, deci pe cai!

A iesit Del grabita si frumoasa pe usa salutand copilul care facea voios din mana "pa, mama" si toapaia in bratele mele energic. Am inchis usa si i-am strigat ghidus lui Luca: acum sa ne distraaaaam, taticuleeee! El sarea de bucurie iar eu, pe sub piele, ma facusem miiic de tot de frica. De joaca aveam rezervorul plin, dar de somn eram terifiat - de cand era bebelus foarte mic nu am mai reusit sa il adorm si acum trebuia sa il rapun la pranz. Aveam o zi plina: prezentare de carte la Humanitas, somn copil, joaca copil si apoi o taiere de mot. Copilul trebuia sa doarma pentru a face fata frumoasa, ne-moracanoasa la aniversarea planuita pentru seara.

Prima parte a zilei a mai trecut cumva, avand ajutorul parintilor mei in timpul prezentarii la Humanitas, apoi masa, joaca si tragere de timp. Cand incepuse sa se frece vertiginos la ochi am prins momentul:
Luca vrei sa faci na-na? Mi-a raspuns un "da" molcom, dar hotarat. Am prins incredere. Vrei sa faci na-na cu tata? si bag un zambet mare.

Nuuuuuu. Mamaaaaa - cu ceva jale in glas.
Dar mama nu e acasa. Azi faci na-na cu tata.
Nuuuu. Nuuu. Nuuuu. Maaaamaaaa.
Mama e la serviciu si nu poate veni. Vom dormi impreuna
Maaaamaa. Tachi (taxi)
Luca, mama nu poate lua taxi sa vina acasa. Are treaba la serviciu.
Ma-aaa-maaaaa. Si a inceput jalea. Plangea asa de suparat ca imi venea si mie sa plang cu el. Am incercat orice, explicatii, managaieri, ascultari, empatie, muzica. Nimic! El voia ca mama lui sa vina cu taxiul acasa sa faca na-na cu el. In plus, incepuse sa isi aminteasca si de a-p-tii (lapte) si delira plangand "a-p-tii-tii-tiiii". Luca al meu plangea adanc, cu sughituri si eu nu aveam ce sa ii fac. Intr-un tarziu l-am aruncat in manduca si l-am scos afara. A incetat plansul dar continua sa sughite si nu se putea uita la mine. Statea leguma, privind resemnat peste umarul meu la copaci si suspinand din cand in cand. Daca incercam sa il mangai sau sa il pup primea rece, de parca nu mai simtea nimic in afara de tristete. Imi venea sa urlu de jale si frustrare. Nu mi-a mai vorbit pana cand am intrat iar in casa unde a mai bagat o serie mica de bocit invocand-o pe Del. De data asta nu mai zicea nimic de taxi, intelesese ca mama nu vine si ca trebuie sa doarma cu mine. A adormit intr-un tarziu epuizat de plans si durere incarnata. I-am explicat necontenit ca mama nu l-a parasit si ca va veni pe seara dar nu cred ca ii pasa.

Am dormit si eu cu el vreo ora dupa care s-a trezit urland dupa Del. De data asta a zis hotarat « mama – tachi » si m-am conformat - am luat taxiul si am plecat catre Pipera unde era MAMA. Dupa ce a vazut-o pe Del si dupa ce si-a luat portia de a-p-ti s-a linistit si ne-am mai jucat pe afara vreo ora. Am reusit intr-un sfarsit sa ajungem si la aniversare si ne distram. In suflet inca mai aveam cenusa focului de cu zi si multa jale din jalea lui. Am inteles inca odata ca universul lui este MAMA si ca are nevoie totala de ea, nu doar fizica.

A mai urmat inca un week-end dupa aproape aceeasi reteta, cu joaca, jale, somn resemnat si dureros si apoi metrou (de data asta) pana la Del. Si ziua asta a fost un torent de sentimente - de la bucuria jocului cu copilul, la mandria ca ma descurc singur cuc, de la jalea ca nu il pot ajuta cand avea nevoie de mama, la neputinta ca nu sunt destul pentru el si de la agitatia de dupa somn la linistea care ne cuprindea cand o vedem amandoi pe Del. La sfarsitul fiecarei zile de genul asta sunt daramat fizic si psihic. Trece o zi intreaga si nu pot face absolut nimic in afara de un minim de mancare si intretinut copilul. Imi amintesc cum nu o credeam pe Del ca nu poate face nimic in afara de copil. Pe vremea aia ma dadeam viteaz ca daca as sta eu cu el acasa, la cat sunt de organizat (si maniac) as putea sa am grija si de copil si sa fac si chestii prin casa. Ma imaginam o mama perfecta fara sani. Cand a inceput sa lucreze iar o criticam in gand ca nu se organizeaza sa scrie cu copilul intr-o mana si cu laptop-ul in alta; sa mai ude si florile si sa mai duca si gunoiul cand coboara cu copilul. Dupa doar doua zile intregi cu Luca mi-am dat seama ca mamele sunt niste monstri de putere cu un psihic tare ca o stanca de granit si cu un suflet cald ca o paine proaspata de casa. Mi-am dat seama ca acel « full time mama lui Luca » din descrierea de pe site e cel mai important si mai greu titlu pe care il poarta. Asta trebuie sa scrie orice mama in CV pe primul rand. Asta e armata fiecarei femei. Noi, barbatii suntem niste caprari obositi pe langa marii generali-mame crescuti in « lupta » statului acasa. Mi-am dat seama pe pielea mea cat de greu este sa stai o zi intreaga cu copilul si ma mir de unde mai au mamele puterea sa zambeasca cand le vine sotul acasa. In locul lor ma duceam zilnic in lume cateva ore sa imi curat creierii.

...inca ceva pentru CV, Del mai e si full time sotia mea draga.

Thursday, September 20, 2012

pe mana lui ta-su - pilot

Pentru cei cu televizoare alb-negru si pentru cei din clasa muncitoare care nu au avut ocazia sa vada la TV iata primul episod color din aventura "pe mana lui ta-su" de la Totul despre mame.

Monday, September 10, 2012

Dl. Goe Grigoroiu


Imi tot vine sa recitesc Dl. Goe cu ochii astia de parinte in mana. Am ras copios cand eram copil de "alintul" printisorului de provincie care merge si el cu trenul, poate chiar pentru prima oara la Bucuresti. De cand a scris Caragiale schita Goe a ramas etalonul de alint si "asa nu" pentru educatie - un elev repetent, imbracat gay in marinel, care o arde dubios in cercul mult prea amoros de mama si bunica si care este curios pana la disperare. Mai are si accente de tupeu (aparent nepoliticos) - e clar, el este copilul impielitat de care ne ferim cu totii. 
Dar chiar asa e? Nu cumva ma transform incet incet intr-o mamita, mam' mare sau tat' tare, dupa caz? Am fost in week-end la tara cu trenul. Luca a fost extaziat! Inca de pe peron striga "viiinee tenul" si "a venit tenul" spunand de fapt cu cuvintele lui: replica de inceput "de ce nu vine, eu vreau sa vina" a lui Goe. Inteleg acum ca nerabdarea e normala la copii. Ei inca nu au ideea de timp si inca nu au invatat sa isi perverteasca trairile ca sa le infraneze. Si noi suntem frustrati de nerabdare si asteptare doar ca nu mai stim sa aratam asta asa direct. Am invatat ceea ce se numeste "civilizatie" cu pretul manunchiului de frustrari pe care le inghitim zilnic cu greata.
In tren Luca alerga de colo-colo strigand fericit "tenu-tenu" si zambind larg la toti calatorii. Cand ajungea la geam ar fi iesit prin el cand vedea alte trenuri in zare, iar daca ar fi stiut cat de misto e sa stai cu parul in vant, cu capul scos afara cred ca spargea geamul pe bune. Nu stiu despre altii, dar eu si Goe muream de bucurie cand scoteam capul pe geamul vagonului, fericit ca nu face nicio baba raze la cap ca sa ma puna sa il inchid. Luam musculite intre dinti de cat de mult radeam de fericire cu mecla in vant. Il cam inteleg pe Goe ca si-a pierdut palaria pe geam...Iar faza ca si-a pierdut si biletul odata cu palaria e subtire rau - am prieteni care intrau din greseala si distractie cu banii (pe vremea cand erau de hartie) in mare si ramaneau saraci toata vacanta.
Nici ca s-a incuiat in wc nu ma mira. Eu am avut norocul sa copilaresc la capat de linie si intre orele de plecare bantuiam vagoanele in toate cotloanele. Inclusiv toaleta care ne placea maxim pentru ca era ca o casa mica, doar a nostra, a copiilor. Deci banuiesc ca si pe Luca am sa il las sa isi bage nasul in buda trenului asa cum si Dl Goe a facut de a ramas incuiat.

Poate ar fi de condamnat ca a tras semnalul de alarma. Dar aici as condamna parintii ca nu i-au spus ce se intampla daca tragi de maneta rosie. Mie mi-au spus dar tot stateam cu ochii pe ea poftind enooooorm sa trag dooar putiiin de ea. Chiar si Luca incearca sa apese pe semnalul de alarma de la metrou, d'apai un copil curios de provicie.

Cat despre imbracamintea gay de marinel nu am cum sa comentez pentru ca si noi il impopotonam dupa gustul propriu si dupa moda timpurilor noastre. Deci si aici tot ca in schita suntem.

Un alt lucru, care de fapt  mi se pare cel mai interesant din opera, este dragostea cu care il inconjoara mam’mare si mamita pe copil. Noi ne-am obisnuit de-a lungul erei pre si post nouazecista sa repezim copii, sa tipam la ei, sa ii imbrancim si smucim pentru orice mizerie pe care o fac. E rar sa vezi un parinte care indiferent de cat de mare sau mica e boacana copilului ii vorbesc frumos si il inconjoara cu dragoste in locul nervilor si violentei. E clar ca erau intentionat exagerate de autor cele doua cucoane, dar nu mi se pareau departe de adevarul unui parinte care isi iubeste copilul neconditionat. Credeau in el, chiar daca era repetent ; ii spuneau cat este de de frumos si de destept, chiar daca poate nu era asa si il pupau cu drag tot timpul. Si eu ma port cu Luca la fel ca ele si mi-e frica ca voi fi etichetat ca parinte de dl. Goe.
Si tot de dragul jocului de-a comparatia ma gandesc ca la cum este sistemul nostru de invatamant nu m-as supara prea tare daca ar ramane Luca repetent intr-o scoala de idioti. Mi-ar placea sa fie « premiant » la ce conteaza, nu la porcariile de materii bagate pe gat de toti cretinii imbatraniti la catedra mancatoare de ficati.

Asadar, mai este schita lui Ion LUCA Caragiale de ras sau e de luat exemplu ?