Thursday, January 31, 2013

Copilul din vis


V-am zis ca revin cu articole pentru Pampers,  nu? Cum vi se pare?
Revista Baby, februarie 2013:

Nu mai ţin minte când l-am visat prima dată pe Luca, dar sigur eram pe la vârsta adolescenţei. Se făcea că îmbrăţişam un copil de îl topeam în mine. Mă trezeam de fiecare dată răvăşit, iar sentimentul era atât de intens, încât mă epuiza psihic şi chiar fizic. Am început să caut prin diverse cărţi de psihilogie sau prin popularele, la vremea aceea, cărţi despre vise. Am găsit că îmi visez „copilul interior“ şi că am nevoie să îl regăsesc. Hmmm. Bun. Am plecat la ţară, unde am copilărit fericit, ca să îmi sting setea de copilul din mine şi nimic. Am tot continuat să visez asta, până când chiar l-am întâlnit. El este băieţelul nostru pe care îl cheama Luca. El este copilul din mine şi din soţia mea, pe care acum am bucuria să îl îmbrăţişez exact ca în vis – cu o dragoste enormă pe care încă nu o înţeleg. Când ne-am întâlnit, aveam impresia că îl ştiu de când lumea. Poate şi el o fi simţit la fel...
Înainte de a se naşte, eram plin de frici în legătură cu creşterea copilului şi nu ştiam cum să mă comport ca părinte, dar după ce mi-am întâlnit băieţelul, am ştiut pe loc că menirea mea e să îi fiu tată şi că tot ce am de făcut este să îl iubesc şi să mă las condus de asta.

Din dragoste, am învăţat pe loc să fac orice pentru el.
Nu mai pusesem niciodată mâna pe un bebeluş în vârstă de două zile şi îmi era frică să nu îl rup, dar când l-am simţit al meu, am ştiut exact cum să mă port şi cum să îl ţin în braţe. Prima baie a urmat firesc, primul scutec schimbat a fost floare la ureche şi primele melodii cântate pentru adormire au curs foarte natural. M-am trezit dintr-o dată tată cu puteri depline, aşa cum el s-a trezit dintr-o dată omuleţ întreg pe lumea noastră. Nu avea de unde să vină asta decât din dragoste pur şi simplu.


Într-un mod foarte firesc ne-am găsit locul toţi trei în noua noastră viaţă – soţia mea a devenit mamă, eu m-am transformat în tată, iar Luca în copil.
La fel de firesc au apărut şi noile lucruri pe care am început să le fac ca tată. Aveam o nelinişte la capitolul ăsta - văzusem mulţi părinţi neimplicaţi şi nepăsători. Am  crescut la bloc în anii ’80 în Bucureşti, când părinţii nu aveau poate nici răbdarea, nici liniştea să îşi descopere sentimentele pentru copiii lor. Am crescut în era când era de ajuns să le dai de mâncare şi să îţi trimiţi copiii la şcoală ca să fii un tată bun. În vremea aceea, locul de muncă era marca părintelui perfect. Eu am avut noroc de părinţi care au avut mintea sau sufletul să mă iubească într-o lume prea ocupată  pentru aşa ceva. Acum, părinte fiind la rândul meu, m-am trezit cu întrebarea „cât trebuie să mă implic?“ Răspunsul a venit foarte repede: TOTAL. Nu există grad de implicare. Eşti acolo şi atât. Copilul şi inima îţi vor spune ce ai de făcut.

Am ştiut din prima clipă că schimbarea scutecului nu este doar pentru mame, că baia de seară este o activitate foarte bună pentru legătura tată-bebeluş şi o bună pauză pentru psihicul încercat al mamei, că şi tatăl îşi poate adormi copilul atunci când mama e prea obosită ca să îşi mai adoarmă puiul.
Am plecat la piaţă cu el în marsupiu încă de la trei săptămâni şi i-am explicat încă de atunci cum se aleg legumele, care brânză e mai bună şi cât de sănătos e usturoiul. M-am purtat cu el ca şi cu cel mai important om din viaţa mea, l-am luat în serios, l-am ascultat, l-am respectat şi, cel mai important, l-am iubit necondiţionat. Simt că trebuie să cresc şi eu odată cu el şi îl voi trata ca pe egalul meu. Doar creştem împreună, nu?

Dragoste şi grijă
Tot din dragoste şi grijă i-am ales primul scutec, i-am cumpărat primele hăinuţe şi i-am aşezat patul  aproape de al nostru. La început nu ştiam nimic despre astea şi am acţionat după primul instinct: scutece Pampers Premium Care, pentru că ştiam din reclame că sunt cele mai bune, haine cu texte rock, pentru că erau haioase, şi poziţia patului aşa cum văzusem tot în filme şi reclame. A trecut timpul şi, din drag pentru el, patul lui s-a apropiat aşa de mult de al nostru încât s-a contopit, am renunţat la haine exclusiv haioase şi am trecut la unele în care să se cuibărească comod şi să fie liber, dar scutecele... au rămas tot Pampers Premium Care. Cred că m-a convins numele „care“ – e exact ce simt eu că trebuie să îi ofer copilului din visul meu: grijă. Cred că asta înseamnă, de fapt, să fii soţ şi tată: dragoste şi grijă... Asta vreau să înveţe şi Luca.

Aici aveti si pozele de la print:



Monday, January 28, 2013

A doua schimbare la fată

Fara lapte si miere - intarcarea

Na, ca a venit si momentul asta. Sau mai bine zis se apropie. Poate ati vazut zbaterea Deliei relativ la alaptare pe blogul eu si stiti despre ce e vorba. Daca nu, va zic ce inteleg eu din toata povestea asta intortocheata. Sau mai bine zis, cum traiesc eu intarcarea.

Femeia devine mama prin nastere. Ii place rolul. Ii cresc luminile alea in ochi care ii le incazesc chipul si care fac sa mai creasca cu cativa centimetri statura fiintei lor déjà enorma. Mamele prind puteri prin copiii lor si pentru ei. Noi barbatii, o ardem pe banca de incalzire, dar nu ne comparam cu femeia din teren care rupe poarta in fiecare minut de joc. Trece o vreme si mama dedicata trup si suflet vietii copilului ei isi aminteste de viata ei. Vede ca acum copilul merge, vorbeste, mananca singur si simte ca poate incerca sa se re-rescopere. Noi tot pe banca de rezerve stam, jumatate asezati, jumatate in picioare, nestiind cand sa intram in teren sa inlocuim sotia deja obosita de atata parenting. Momentul asta mi se pare incredibil. E momentul celei de-a doua schimbari la fata a sotiei.

Cand mamele incep sa se dezmorteasca dupa sederea acasa cu copilul, sa te tii schimbari! Din ce vad eu, mamele redevin adolescente. Ma uit la Del si nu pot sa cred ca arata ca atunci cand ne-am cunoscut. A intinerit peste noapte si a prins o noua energie pe care o uitasem. Partea cea mai frumoasa e ca luminile din ochi s-au aprins si mai misto. Cred ca schimbarile astea vin natural in momentul in care mama simte ca puiul e gata sa zboare singur; ele stiu ca urmeaza o noua etapa si pentru copil cand trebuie sa creasca nu doar sa invete sa traiasca. Prima etapa s-a terminat cu bine si eu sunt depasit de schimbarile astea. Inertia mea m-a tinut la fel, de la inceput pana azi, eu nu am avut parte nici de atatea zbuciumuri dar nici de atatea reinventari. Barbatii se mentin plictisitori si liniari fata de torentul care le ameteste pe femei. Partea buna pentru noi este ca in sfarsit ne redescoperim sotiile de care ne-a fost atat de dor. Mamele redevin femei misto, pline de viata si de energie. Pe mine m-a dat pe spate momentul asta si m-a luat cam nepregatit. Ma obisnuisem comod in culcusul meu, pe jumatate de pat, de tata si acum simt ca trebuie sa ma ridic sa dansez din nou cu sotia mea. Pai stai bai, nene ca nu ma asteptam sa intinerim asa devreme.

Si pe fondul acestor schimbari Luca isi cauta si el locul in sanul familiei si in noua lui viata de copil crescut si pregatit sa scoata capsorul in lume. Problema e ca a mai ramas un rest din viata precedenta - alaptarea. Asta inca ii mai leaga dureros de vechea era. Zic dureros pentru ca simt amandoi ca trebuie sa renunte la asta curand. Luca a invatat dragostea de mama la sanul Deliei asa cum si ea a invatat dragostea de copil alaptand. Eu am tot observat spectator frumoasa relatie dintre mama si copil prin prisma alaptatului si m-am tot simtit lasat la o parte, usor gelos, dar fericit de relatia lor. Acum, tot spectator vad cum li se schimba relatia, evoluand greoi catre noii pasi. Sunt constienti amandoi ca trebuie sa renunte la momentul lor de intimitate al alaptarii, dar trag unul de altul orbi, ca intr-o relatie ce sta sa se destrame. Diferenta e ca relatia lor nu se va destrama ci, dimpotriva, se va intari mai mult dar treccrea se face cu aceeasi greutate ca o despartire. Luca repeta aproape convins ca e baietel, nu bebelus si ca baieteii nu mai beau apiti ( numele lui de alint pentru alaptare ). Ii vad zilnic cum se chinuie si cum se tachineaza intre ei - Del acum e convinsa ca renunta, acum uita de convingere, Luca acum bea apa in loc de apiti si imediat cere lapte cu frica de abandon. Ii vad ca se simt vinovati, dezradacinati si debusolati. Sunt nervosi, maraiti si mai lipiti ca niciodata. In timpul asta Luca incepe incet-incet sa se apropie de mine si eu mor de bucurie si mandrie, dar stiu ca asta vine cu pretul distrugerii celei mai frumoase relatii pe care am vazut-o in viata mea : Relatia mama-fiu, relatia mama tanara-copil mic, relatia cu cele mai multe si mai calde imbratisari. Urmeaza altceva…

Va zic cand reusim sa renuntam la alptare definitiv. Tineti-ne pumnii.



Thursday, January 24, 2013

Eu si Pampers


V-am spus intr-un post de acum cateva zile in care vorbeam despre bloggareala platita ca urmeaza sa incep un proiect cu Pampers. Cand mi s-a propus asta am cam ezitat. Am ezitat nu pentru ca aveam ceva cu Pampers ci pentru ca am o retinere de principiu la capitolul branduri mari. Cand sunt prea mari nu imi miroase mie bine. Nu stiu de ce. Poate din cauza barfei populare ca marile concerne uneltesc impotriva noastra, sau mai stiu eu ce. Nu cred basmele astea, dar cand auzi peste tot ca trebuie sa sufli in iaurt, pana la urma sufli. 

Dar cum tot aveam de gand sa imi incerc norocul cu pub pe blog m-am luat la intrebari ca sa imi aduc picioarele pe pamant. Mi-am dat seama in felul asta ca de fapt nu ma deranjeaza nimic la Pampers. Ba poate chiar mai mult de atat. M-am apucat sa studiez amanuntit problema ca sa stiu in ce ma bag. Am luat istoria - pana in zilele noastre nu tin minte ca Luca sa fi avut vreo iritatie de la scutece. Se irita el, saracul ca e om, dar nu scutecele sunt de vina. Deci aici era irelvanta marca scutecului. Apoi am studiat fizica - dinamica fluidelor - cam toate scutecele pe care le-am incercat au capotat la un moment dat si fluidele au mai scapat din "incinta" in care ar fi trebuit sa stea. Doar Pampersul a rezistat eroic oricat de mult. 1-0. Am luat si mecanica, tot din fizica - la cat de mult sare Luca, toate scutecele in afara de Pampers s-au dezlipit sau s-au ghemotocit sub actiunea unor forte de frecare, gravitationale sau de forfecare de ne spunea copilul singurel ca il jeneaza. 2-0. Pai bai nene, daca tot am ajuns la rezultatul asta printr-un exercitiu de sinceritate si studiu, atunci de ce sa nu scriu despre ei?

Si iata-ma. Va prezint noul Pampers Premium Care. Ele oricum erau cele mai bune scutece de la ei, dar acum cica sunt si mai bune. O singura problema am cu produsul asta. Au pus un indicator de umezeala pe care nu il mai putem testa pe Luca pentru ca crescut peste limita pana la care i s-ar potrivi Pampersii cu indicator. Mi se pare o chestie foarte misto si demna de secolul nostru asa va rog pe voi sa imi ziceti cum functioneaza ca moooor de curios. Are beculete? :)

Inca ceva, un motiv in plus pentru a intra in campania asta a fost ca mi-au dat ocazia sa scriu despre niste subiecte frumoase in felul in care ma simt comod . Articolele vor aparea intr-o revista de mamici, deci o noua cale de acces a ideilor mele catre public. O sa vedeti si pe blog despre ce e vorba. O sa va placa.

Deci, au beculete sau nu?



Thursday, January 17, 2013

Desenele animate...astazi si maine!


Vai ce am mai suferit cand eram mic de lipsa de desene animate. Stiti cu totii mizeriile rare pe care le vedeam. Nu le mai enumar pentru ca intamplator am vazut ca face Del asta pe TDM. Acum avem desene din plin dar a aparut o alta problema - continutul desenelor de azi.

Mi se pare ca acum sunt prea muuuulte si foare foarte proaste. ... Sau nu mai inteleg eu ideea lor fiind prea batran ? Chiar si cele cu personaje clasice mi se par nasoale (mai bine zis, nasolite). Sa il luam de exemplu pe Mikey Mouse. Il detest din toata inima pe animatul asta. Are o voce care ma exaspereaza si un nume de vecina de la scara 2 (Michi, o fata care poarta maieuri si iese afara in papuci). Plus ca el si toti prietenii lui arata ciudat rau de tot - au capetele prea mari si inutil de zambarete, putine degete la maini (pe care si-au pus manusi albe de parca ar fi arbitri d'aia de biliard care mai sterg bilele din cand in cand), picioarele enorme si ne-haioase de clovni fugiti de la circ. Ma mai scarbeste si ca sunt imbracati oribil : Mikey sta ca un camionagiu doar in pantaloni scurti, Donald are o haina de marinar dar sta in fundul gol iar Goofy are haine de caraus pensionat pe caz de boala la cap. Singura mai eleganta e Minnie si cred ca d’aia o place Luca doar pe ea. Peste toate astea eu nu inteleg nimic din ce fac face Michi asta - care e faza cu Club House si de ce se duce pe acolo? De unde apar device-urile alea robotizate precar ? De ce o familie de soareci are ca pet un caine mai mic ca ei care nu vorbeste in timp ce au si un caine prieten vorbitor. Oare Michi si Miniii sunt casatoriti? Sau o ard doar ca sex buddies prin casa aia dubioasa? Dar Donald si Daisy (care apar in fundul gol mereu)? Ce fel de club ziceati ca era in casa aia? :)

M-am uitat apoi la Thomas si prietenii sai. Pfuai de minee! Cate nume sunt in desenul ala nu am intalnit eu in 31 de ani. Luca, saracul, le zice Thomas la toti pentru ca e mai simplu. Eu incerc savant sa le retin pe toate dar mai departe de Thomas si Edward (numele meu) nu am ajuns. Trecand peste asta hai sa vedem ce e in desenele astea – pai e un personaj pe care il cheama Sir Topham Hatt (seful garii) care este tradus « Controlorul cel gras ». Pai grasa e ma-ta ! Eu ma chinui sa nu ii bag lui Luca in cap diferente legate de grasime, rasa, culoare si alte mizerii sociale si voi ziceti intr-una « controlorul cel gras » ? Asa apar poreclele si abuzurile intre copii, bai nesimtitilor !
Apoi, pentru ca o locomotiva nu stiu ce nu a vrut sa faca Sir Topham Hatt da ordin sa o zideasca intr-un tunel drept PEDEAPSA ! Whaaaaat ? Pedeapsa ??!?! Adica noi ne spetim sa nu existe conceptul asta in viata noastra si voi bagati pedepsele ca pe ceva normal in meniu ??! Si nu orice pedeapsa – a zidit-o pe saraca locomotiva !!!  Asa le bagati in cap frici si angoase, bai prapaditilor ! huooo ! Asa invata copii sa pedepseasca, bai Mesterilor Manole.

Hai sa o luam si pe Plusica acum. Ea este o fetita-doctorita cu voce de adolescenta tarzie (in dublajul romanesc), care vindeca (repara) jucarii. Pe alocuri desenul asta animat ar fi OK pentru ca invata copii ca doctorii nu-i manaca pe copii, arata ce se intampla la un consult si care sunt sculele medicului. Partea peste care trec cu greu este vocea fetii ce mi se pare cam prea matura si cateodata chiar kinky de se lipeste de creier iremediabil. Imi imaginez socul pe care l-as avea daca in metrou as auzi la un moment dat pe Plusica vorbind cu prietenele despre iubitul ei care sta prea mult noaptea la filme cu medici adevarati. Fiind o voce asa de usor de recunoscut cred ca as cauta telecomanda sa o dau mai tare asteptand ca o cante p’aia cu « e timpul sa iti faci controlul ».


Ar mai fi multe porcarii de desene animate care mi se par trase rau de par dar nu stau acum sa fac lista prea mare. Ideea e ca sunt niste lucruri pe care eu nu prea le inteleg in general: de ce toate animalele locuiesc in case ca ale noastre, de ce animalele au animale de companie (era o familie de porci care avea papagali si care locuia intr-o casa curata), de ce de cativa ani incoace toate masinile, autobuzele si trenurile au ochi, gura si vorbesc ? De ce toti vorbesc pitigaiat sau gajait pe gat, de ce canta tot felul de cantecele de doi lei ? Cum era muzica din Aristocats – iti venea sa te duci la concert sa o asculti. Acum tra-la-la, fara rima, fara melodie, repede ca sa scape si ca sa se faca ca au cantat ceva. De ce desenele animate nu mai sunt extrem de haioase ? Pai la Tom si Jerry inca rad de ma stric, la Bugs Bunny sau Roadrunner nu mai zic. Acum, la amarata ai de Plusica si dubiosii aia de Mikey Mousi ma uit ca vitelul la poarta noua fara sa schitez ceva in afara de greata. Thomas imi da frica, plictis si nervi. Vreau sa rad cu copilul meu la desene, nu sa ma uit ca la emisiunea lui Capatos.

Totusi am descoperit (ma rog, Delia, nu eu) un singur desen animat care mi se pare bestial : Masha and the bear – niste desene rusesti pe youtube de iti sare stomacul de ras. Luca le adora. Se poate deci, dar prea putin. Voi la ce va uitati ?


Musca, Misca d’aici Michi Maus !

Monday, January 14, 2013

Pe bune despre pub pe net


Eu vorbesc cinstit mereu, dar acum voi fi al dracului de cinstit. 

Cum poate ati remarcat deja au tot aparut pe blogul meu diverse post-uri de publicitate. Publicitate e cam mult spus, totusi. Sa le zicem de promovare sau multumire ( vezi Tikki shoes, Hip-hip sau Neoset ). Odata cu ele sunt convins ca ati inceput sa cascati a plictiseala sau a nemultumire pe la tastatura. Asa fac si eu cand citesc pe vreun blog despre diverse produse, firme sau campanii. E normal, ne invenineaza asa de mult tv-ul, radioul si youtube-ul cu publicitate ca nu mai avem nici cea mai mica rabdare sa mai si citim voit balarii care promoveaza diverse chestii. Se spune ca noua moneda a vremurilor noastre este like-ul. In functie de like-uri poti fi platit sau rasplatit, luat in seama sau uitat. S-a pervertit destul de rapid saracul deget mare ridicat si acum parca nici like-ul ne mai place. Nu mai dam like chiar daca ne place ca daca isi ia nu stiu care vreo avere pe asta. Daca sunteti de genul asta aveti grija ca si vizualizarile se platesc si va feriti inutil de like-uri :). Din pacate si cei din fata tastaturilor trebuie sa traisca si ne cer bani. De fapt nu ne cer bani, ci rabdare - rabdarea de a le inghiti mizeria publicitara ca sa putem ajunge apoi la continutul gratuit al internetului. Asta era nu? Netul e gratuit! Da, dar gura asta a netului nu trebuie sa manance si ea ceva? Nu? Da-o-n gura masii? Pai daca ar fi asa google, facebook, wikipedia din ce salam sa muste? Chiar vrem sa cautam fara motor de cautare? E misto cand stam la bere si ne loveste vreun lapsus de doi lei si scoatem repede smartphone-ul ca sa punem capat chinului amintirii din manualele scolare, nu? E misto! Dar nu merita in cazul asta si gura google-ului o bere? Pai merita.

Si bloggerii astia parliti care scriu verzi uscate de ce vor bani? Nu au salariu de la job? De ce sa faca ei bani pe ochii mei avizi de lectura sociala gratis? Pai hai sa luam cazul meu - am facut un blog de tata intai ca sa am un loc unde sa povestesc experienta nasterii lui Luca din punctul meu de vedere. Cautasem o astfel de lectura pe net dar nu am gasit nimic despre barbati si mi-am zis ca poate intereseaza si pe alticineva, cum si pe mine m-a interesat. Asa mi-am pus povestea pe net. Apoi m-am gandit ca scrisul e un exercitiu care (neasteptat) imi face placere si ar fi misto sa mai fac compuneri din experientele mele - pentru curiosi. Bang! S-a nascut blogul. Am ramas uimit sa vad cum creste blogul singurel. Voi ati venit curiosi in noua mea casa, iar eu, magulit si fericit de prezenta voastra, am inceput sa dau si mai mult. Am inceput deodata sa iau joaca mai in serios si sa devin responsabil cu blogul. Am avut niste socuri cand am aflat ca cititorii chiar ma iau in serios si am continuat cu mai mult drag si mai mult avant. A venit la un moment dat ideea care ii vine oricarui tata - cum ar fi sa lucrez de acasa? Cum ar fi sa fiu aproape de familia mea draga cat mai mult? Wow! Si crezi ca se poate din blogul ta-su? Hahaha! Bai, nu stiu. Dar daca s-ar putea? Nu ar fi bine sa incerc macar, in loc sa ma intreb ca prostul? Hmmm.
Si iata-ma incercand sa vad pana unde merge visul asta. Ce am de pierdut? Interesul, rabdarea voastra si visul meu. Ce aveti voi de pierdut? Nimic. In cazul asta nu merita sa incerc?

Nu stiu cum se vede de la voi dar post-uri platite au fost foarte putine. Mai precis unul. Restul au fost reclame de drag sau multumire. Cum sa nu va zic si voua despre Tikki care mi-a incaltat cel mai bine copilul? Sau despre HipHip care au adus Manduca in Romania si ne-au usurat cel putin 1 an din viata agitata de bebelusie. Cum sa nu va zic si voua despre astea, voi, musafirii care mi-ati dat aripi? Daca tot incerc sa ajut Universul cu blogul asta n-as fi oare obligat sa dau si sfaturi bune? Asa cum sunt si obligat sa filtrez prostiile. De exemplu am refuzat o campanie de la o firma de lactate pentru ca n-as fi avut curajul sa va mint. Acum a inceput sa sara lumea ca am scris despre Neoset si ca nu mai scriu the usual funny shit. Nu m-a obligat nimeni sa scriu despre ei dar mi s-a parut misto ca au canapele pe care poti desena. Poate unii sunteti interesati si va doriti o grija in minus sau poate va linisteste doar ideea ca exista asa ceva. Nu conteaza, trebuia sa stiti.

Asa si care e concuzia, bai nene? Pai va dau un exemplu: cand vad un tanar cu reclame in mana la metrou iau fluturasul si ii zambesc chiar daca nu ma intereaza de pizza pe care o reduce cu 50%. Stiu ca el isi ia bani pentru ca eu fac un gest care nu ma doare - iau fluturasul, citesc pe diagonala si il arunc. Au fost cazuri cand din intamplare am gasit si chestii misto pe biletele alea enervante. Asadar, daca nu sunteti deja obisnuiti, obisnuiti-va sa va rasplatiti gurile internautilor care fac chestii pentru noi. Love comes back to us. Daca nu sunteti de accord, combateti produsele cu argumente utile tuturor, dar nu spuneti sa nu mai pun reclama pe blog ca va faceti de cacao.

Aveti grja ca am inceput o colaborare cu Pampers Premium Care. Daca piuie vreunul iau foc. :) (AM sa va dau detalii in zilele ce vin. Repet, nu am sa va mint niciodata. Daca aveti banuieli, tipati si am sa va raspund cinstit.

Friday, January 11, 2013

De ce nu zic la multi ani la timp? + CADOU


Primul motiv pentru care nu am umplut de Craciun si Anul nou wall-ul si blogul cu urari si poze cu brazi este ca oricum nu ar fi interesat pe nimeni, toti fiind prinsi cu sarbatorile lor. Al doilea motiv a fost ca eram si eu prins cu sarbatorile noastre. M-am lasat dus de starea de bine si am lasat bateriile la incarcat lasand bloggereala pentru anul nou.

Desi, daca stau sa ma gandesc anul trecut a fost destul de frumos from the blogging point of view. Mai mult de atat s-a si terminat frumos tot din punctul asta de vedere. Am fost invitat la o petrecere de Craciun data de Neoset. Eu nu prea sunt obisnuit cu chestii din astea si ca atare ma mana curiozitatea spre petrecerea cu iz blogo-social. Plus ca nici nu am avut ocazia sa particip la asa ceva la multinationala la care lucrez si parca simteam nevoia de ceva festiv cu luminite.

Cu toata curiozitatea tot m-am desumflat pana la urma: pe un frig cumplit, intr-o seara de pana in concediu cand mintea era deja plecata de acasa, pe o lene de nedescris m-am chinuit sa imi misc trupul jumatate racit spre Pipera, chiar la 2 minute de serviciul meu. (Asta, ca sa ma simt si mai ciudat, fiind asa aproape de locul muncii silnice-zilnice.) Cand am ajuns acolo aveam deja toate motivele sa fiu cu fundul in sus, dorindu-mi sa plec cat mai repede spre casa (repet, lene, frig, raceala). Am intrat in noul showroom Neoset, cladirea pe care o vad de ani de zile trecand cu bicla in fuga prin fata ei. A fost o firma de scutere inainte dar s-a transformat prin vara in Neoset. Eu si Luca eram  primii veniti la party - doar noi si organizatorii bucurosi de oaspeti. Gandul imi era sa termin cat mai repede si sa plec. Cand mi-au zis ca vom face poze, ca vom desena pe canapele cu cariocile si vom topai pe orice pat am inceput sa casc ochii mari a curiozitate. Peste partea cu mancare si tatuaje pentru copii am trecut repede ca mai vazusem. Dar sa desenez pe canapele nu mai pomenisem in niciodata. Mi s-a zis o viata intreaga SA NU CUMVA sa murdaresc canapeaua ca e de rau.  Cand am patat fotoliul parintilor cu niste cerneala am plans doua zile doar ca sa nu  ma bata si acum vin oamenii astia si imi zic sa desenem pe canapele?!?!? Prima reactie a fost ca nu e ok sa imi invat copilul cu asa ceva pentru a evita picturile de pe canapeaua proprie. A doua reactie a fost sa imi dau doua palme - doar n-am sa il stresez si pe Luca cu aceeasi frica anti-canapea? Apoi m-am intrebat de ce or vrea oamenii astia sa desenem pe produsele lor? Oare vor sa le arunce in glorie? Uimirea totala a venit cand mi-au zis cum sa stergem carioca: doar un servetel umed. Cuuuum ? N-are cum !

Si a avut cum. Nu stiu ce fel de fibre sunt alea dar se sterg perfect doar cu un servetel. Senzatia e ciudata pentru ca mintea nu poate intelege asa ceva si reactia pe care o avem vazand minunea e pe masura - seamana cu bucuria cimpanzeilor si suna tot cam asa. :) Recunosc ca e superb sa desenezi pe canapele – au textura mai misto decat orice hartie, fondul colorat exista deja iar daca mai sunt si niste pattern-uri pe acolo, sa te tii creativitate!


Dupa episodul asta memorabil am mai facut poze, facut rama pentru poza, am sarit pe paturi si Luca s-a ales cu « tatuadj » cu painajen pe manuta. S-a cantat in fata audientei Everybody in the "cata mare" si "mocatun" cu plete dalbe. A zburat timpul ca vantul de afara si Luca a cerut el in locul meu acasa. La plecare am avut alta surpriza de proportii: am primit cadou cel mai frumos taburet cu bile pe care l-am vazut vreodata. N-am intrebat daca se poate desena pe el pentru ca e deja desenat. Am plecat fericit sa imi sarbatoresc Craciunul. Acum, ca a trecut m-am gandit sa va fac si voua un mic cadou - am un voucher de reducere 20% la orice produs NEOSET si cum astept sa terminam de mazgalit intai toata canapeaua pe care o avem deja, va dau voua cuponul. Asa ca, cel care are de investit in Neoset si in viitor poate sa imi scrie aci un comment si facem reducerea
 



Monday, January 7, 2013

Momentul decisiv - LMA!


Il astept asa cum astept o plecare in vacanta. Cu neliniste si emotie. Parca ar fi frica, dar nu as avea motiv de asa ceva. Am facut asta de prea multe ori deja. Il astept toata noaptea cu neliniste.

Chiar asa, in timp ce il asteptam mi-am amintit de vacanta. Am tot umblat vacanta asta prin diverse locuri. Luca a fost, saracul, fericit pentu ca era cu noi. Am observat ca nu prea conteaza pentru copii unde sunt atat timp cat sunt cu parintii lor. Am stat de fundul lui si a fost fericit. Noi nu prea am apucat sa stam de fundurile noastre, dar am reusit sa fim fericiti. Ne-am obisnuit si cu putin cred - 3 ore de vizitat in doi Florenta, cateva ore de jucat carti si baut linistiti cu prietenii undeva la munte si multe somnuri de dupa-amiaza in 3 au fost exact cat sa ne puna un zambet bun pe figuri.

Ieri seara m-am culcat la aproape 22:00 cu gandul la noaptea asteptarii ca sa fiu sigur ca prind timp sa ma si odihnesc. Seamana cu asteptarea lui Mos Craciun doar ca invers.

Ca tot mi-am amintit de Craciun. Ce frumos e Craciunul cand ai copil. Am mai zis asta, nu? Am inceput colindele inca din noiembrie si inca nu s-au terminat. Am facut bradul de Craciun de la mijlocul lunii decembrie ca sa se minuneze in fiecare zi copilul de cat de frumos este bradul plin de luminite. Am tinut casa calda ca sa se abureasca geamurile ca in povesti si am privit zapada pe geam. Simteam in fiecare zi cum ii sadim amintirile si datinile lui de Craciun. Fara sanie, fara munte sau dealuri dar cu multa dragoste prin casa si jucausie.

M-am trezit pe la 4:00 si ma simteam odihnit. Puteam sa ma ridic din pat atunci. Am am tras de mine si am mai adormit subtire pana pe la 6 cand ma simteam si mai odihnit. Apoi, la 6:40 asteptarea a luat sfarsit. A venit MOMENTUL despartirii de concediu – perioada aia pentru care muncesc un an intreg ca boul in jug. A sunat ceasul - mi s-a crapat capul si sufletul de durere. Gata concediul! Gata viata frumoasa cu ai mei acasa. Am dat snooze plangand in mine si am continuat agonia cateva minute bune. Nu mai eram odihnit deloc. Ba din contra, tanjeam dupa somn ca Luca dupa lapte. Tanjeam dupa caldura plapumei noastre.
Acum sunt in metrou si vacanta asta a intrat deja in sertarul cu amintiri. Am un an nou in fata pe care mi-l doresc mai aproape de familie si, deci mai apropape de mine. Un an in care vreau sa ma re-apropii de muzica si fotografie. Un an nou in care avem inca o sansa sa schimbam lumea.

Va doresc ce va doriti voi! Si sa va fie prima zi de serviciu cat mai usoara.