De ce se cearta parintii?

Imi amintesc ca eram la toaleta si dau sa trag de hartia igienica. Soc si groaza - sulul de hartie fusese montat invers de Del. Invers adica cu fasia de hartie coboratoare catre perete, nu catre exterior. Oftez adanc si ma apuc sa bajbai pe sub sul. Cu toate ca nu pot, eu tot incerc sa o inteleg si d-aia vreau sa ma chinui sa trag de hartia igienica chiar si asa, de la perete. Poate merge si cum vrea ea si terminam debate-ul. Hmmm. Pipai si gasesc sa trag o fasie. Incerc sa imi suflu nasul cu ea si o impaturesc in asa fel ca hartia ajunge pe nasul meu cu desenul in exterior, nu catre nas. Stiam bine ca asta inseamna ca stratul rezistent este pe partea cealalta decat imi trebuia mie dar am zis sa incerc asa ca sa ii arat eu ei ca nu se poate. Ii zic de un an cel putin ca hartia se pune cu fata, nu cu spatele. 
Suflu. Pffffffffuuu. O nara. Pffffff a doua. Na! S-a rupt hartia. Bai nene, si i-am zis: pune, domne', hartia cu fata la noi ca asa se pune. Ea, nu si nu. Ca sunt nebun. Ca nu vrea sa tina cont de un asa amanunt nesimnificativ si uite acum ce am pe mana din cauza ei. Ce naiba nu putea sa puna hartia cum se pune? Trantesc hartia in toaleta si mai trag bajbaind inca o bucata pe care o impaturesc contra naturii ca sa imi vina cu straturile bune la nas. Suflu din nou multumit de mine, ma spal pe mani si ies la scandal.

De cate ori te-am rugat sa pui hartia igienica cu fata? Uite iar mi-am suflat nasul si s-a gaurit hartia in mana mea.
Iar hartia? Zice Del iritata. Nu intelegi ca nu pot sa fac asa ceva? Mi se pare o porcarie. Sa nu te mai aud cu asta.

Pesnesc. Vad rosu in fata ochilor. Adica tu iti bati joc de mine? Cum adica sa nu ma mai a

uzi? Ce sa fac, sa tac? Cum sa tac? Tu nu intelegi ca e mai bine cum zic eu? Ne-ar fi tuturor mai bine. Hartia igienica e gandita sa functioneze optim in pozitia corecta de functionare. Uita-te la reclame daca nu ma crezi cand iti zic. E logic. Si pe ambalajul ei arata asta.
Esti nebun! Du-te si te controleaza la cap.
Ba tu esti nebuna! ... Si incapatanata!

Nu. Eram amandoi nebuni si incapatanati, dar am aflat asta mai de curand. Cu toate astea ne-am mancat ficaciorii cativa ani de zile cu hartia igienica. Ca sa ajungem la un rezultat am decis ca am sa o pun eu cum trebuie daca ea nu vrea. Plesneam de nervi zilnic si gandeam ca imi face in adins sa o puna gresit, dar inghiteam. Pana la urma eu aveam dreptatea suprema relativ la subiectul asta si asta ma mai linistea. Totul a mers asa pana intr-o zi cand Luca, care prinsese deja de ceva vreme a merge in doua picioare, a intrat in baie, a apucat hartia pusa de mine cu fata si a inceput sa o paleasca cu manutele lui mici ca sa o invarta.  Era distractiv cum se invartea sulul de hartie igienica dar si mai distractiv era cum hartia se aseza blanda pe podea. Cand a terminat de derulat a luat de un capat fericit si a venit cu sarpele luuuuung de hartie igienica in sufragetie. Am inlemnit. Vazusem asta in filme, dar sa patesc chiar eu? Hartia mea igienica? Cea pusa corect de mine? Cum se poate ca una ca asta?!? Pfuaaa!. M-am domolit ca sa nu sperii copilul si l-am rugat bland sa nu mai faca asta pentru ca se consuma hartia degeaba si bla-bla. El nu intelegea. Lui ii placea doar ca poate sa invarta hartia igienica. Iar daca invarteala avea si ca rezultat hartia de pe jos era si mai bine. M-am tot scarpinat in raspar sa aflu o solutie si cand am gasit-o am inlemnit - solutia era sa pun hartia igienica cu fata la perete in asa fel incat daca o invarte catre el hartia nu se deruleaza, ci se ruleaza. Simplu. Genial. Dar era contra convingerilor mele de neclintit. Cum adica sa stea hartia invers? Dar cum adica sa dea hartia pe jos cand se joaca cu ea? Drama interioara. Haos. Contradictie. Universul meu perfect se destrama sub actiunea unor manute mici aducatoare de forta centrifuga. M-am perpelit cateva zile pana a trebuit sa recunosc ca gresisem - chiar nu exista pozitia corecta pentru hartia igienica. Eu, geniul hartiei igienice,  acceptam ca oricum am fi pus-o existau plusuri si minusuri. Nu am avut puterea sa o recunosc in fata Deliei dar macar am avut mintea sa ma relaxez si las dracului hartia sa fie cum se nimereste caci pana la urma nu conta asa de mult. Era DOAR un sul de hartie igienica.

Uite asa ne-am intins nervii ca pe coardele de chitara electrica din nimic vreo cativa ani pana cand un copil de un an jumate (la vremea aia) mi-a arata ca gresesc. Am avut noroc. Dar si mai mult noroc as fi avut daca imi deschideam ochii si vedeam dincolo de valul de furie mai devreme. Acum suntem si eu si Del mai cu antenele ridicate la nevoile celuilalt si e mult mai bine caci de multe ori dreptatea e la celalalt, el nu are valul subiectivismului pe ochi. Pentru a face asta ne-a ajutat mult un curs la care nu am vrut sa merg.

Ne tot invitau de ceva vreme Monica si Ian sa mergem la cursul lor numit "comoara din noroi", un curs pentru a comunica empatic si frumos in cuplu. Imi sunt foarte dragi ei si as merge oriunde cu ei dar numele cursului m-a speriat tare. Suna prea de secta iar ideea de curs pentru cupluri m-a dus cu mintea la terapia de cuplu despre care vazusem in filme ca se face cand sotii sunt pe cale sa isi spuna la revedere. Mi-am zis un Doamne fereste, am facut niste cruci cu limba in gura si am decis ca noi nu avem probeme, deci nu avem de ce sa mergem. Noroc ca Del a fost mai isteata ca mine si a inteles despre ce e vorba si m-a imbarligat cu tact ca sa ne ducem. Mi-a zis ca nu e pentru cupluri destramate, ci e pentru oameni care se iubesc si care vor sa invete sa comunice mai bine fara sa se certe ca chiorii pe nimicuri. M-a convins cu asta caci ma stiam expert la scos ochii din hartii ingienice. Asadar am mers.

Nu vreau sa divulg din detaliie de la curs dar a fost incredibil. Am ajuns de la ras la plans trecand prin niste chestii de mi-au zburat creierii. Pe langa asta am cu conoscut si oameni misto acolo si am si petrecut un week-end doar eu cu Del, caci plozii trebuie lasati acasa. Noi mai fusesem la un curs al Monicai si stiam ce le poate pielea dar cu asta ne-a dat pe spate de tot. Am invatat lucruri arat de simple si atat de puternice. Cand am ajuns m-a intrebat the classic "ce astept de la cursul asta". Am raspuns ca vreau sa invat sa ma cert cu Del. Nu vreau sa renunt la a discuta problemele dar nu mai vreau sa o fac ca un isteric. Cand am plecat zambeam complici si abia asteptam sa apara primul conflict ca sa il rezolvam ca oamenii maturi. Acum stim cum. ;)
Mergeti. E genial si nu inseamna ca veti divorta. Ci dimpotriva inseamna ca va iubiti si ca va pasa de multii ani care va astepta impreuna cu jumatatea voastra.

Ne-De-Pizdificarea barbatului

Umbla pe net vreo doua articole haioase despre pizdificarea barbatului. link si link. 
Adica transformarea aparent recenta a barbatilor adevarati in niste animale prea domestice si prea sensibile pentru tagma lor. Am cautat in text daca sunt referiri si la tati, care sunt mai sensibili si mai efeminati decat barbatii de sub papuc si nu am gasit nimic. Deci as putea sta linistit ca nu vorbea de mine, nu? Pai nu stau pentru ca nu mi se pare chiar serios ce a scris el acolo si nu stiu de ce simt nevoia cel putin sa imi argumentez pozitia, daca nu chiar sa raspund obraznic. Dar am sa imi folosesc mintea pizdificata si am sa renunt la obraznicie. 

Suntem astazi oare altfel de barbati? Mai sensibili? Mai "fraieri"? Mai "condusi de femei"? Clar! Da! Pai, de ce? Hai sa o luam pe rand:

Dupa parerea mea duritatea barbatilor are radacini ancestrale. Sunt mult prea vechi ca sa o punem in discutie. Cand era bunica lui homo sapiens fata, barbatii se luptau serios pentru teritoriu, aparau asezarea de jivine si vanau ditamai animalutele ca sa hraneasca gurile de pe acasa. Atunci chiar ca aveai nevoie de duritate, bai nene, caci nu puteai sa te duci sa mangai mistretul si sa il rogi sa vina cu tine pana acasa pentru ca vrei sa ii arati ceva misto si acolo sa il superi pana moare de ciuda deasupra focului ca sa il gatesti. Atunci ori umpleai padurea de sange si de testosteron, ori mureai morsecat de vreo dihanie.
Au trecut secole. Multi barbati au cam obosit sa tot alerge dupa mistreti si cornute prin paduri si fanete si le-au domesticit. Pana la urma chiar s-au dus si le-au mangaiat, le-au luat cu lugu-lugu si le-au adus acasa sa le arate ceva misto - GRAJDUL. Pfuai ce s-au mai imbatat dup'aia la carciuma epocii de piatra de bucurie. Gata cu fuga dupa sandwich-uri. Acum le avem langa casa si mai dau si lapte/ oua/ blana. Foloase pe care le invatau cu totii la gradinta la stiintele naturii. Deci, cu blandete testosteronul a scazut cu o liniuta.

Au continuat, totusi, inaintasii nostrii cu testicole sa se tina tari si rai caci le trebuia asta la razboi. Se luptau inca pentru teritorii, faima si femei. Cum inca nu se inventase Counter Strike a trebuit sa se lupte pe bune cu chestii ascutite si grele care sfartecau in carne vie. Pai ca sa ii pui capul inamicului pe o tipsie de argint nu aveai voie sa ai sentimente. Daca ma duceam eu la razboi cred ca intai stateam de vorba cu ei ca sa ii conving sa plece la casa lor si abia apoi le retezam, plangand, gatul. Le faceam cate o cruce si apoi plecam in terapie vreo cativa ani. Atunci nu era timp pentru asa ceva - inamicii erau  multi, rai si rapizi. Hmmm rapizi…ma rog, le lua cativa ani sa faca drumuri mai lungi, dar sa nu facem misto de ei acum ca nu aveau bani de bilete low cost ca sa ajunga mai repede la batalie.

Iar au mai trecut ani si oamenii s-au mai calmat. Cu toate ca inca se lupta multi ca prostii pentru bani si petrol, ca inca se lupta unii, saracii, ca sa isi apere casa de cei prosti care vor bani si petrol sau ca unii se lupta pentru libertate in piata publica, cu toate astea, tot am lasat-o mai moale cu violenta de stat si putem sa o ardem linistiti la caldurica in casele noastre. Inca niste unitati de testosteron taiate din creierul barbatilor.

Iata ca am ajuns in era moderna si ne intrebam la ce ar mai servi duritatea la barbati? Ca daca am avea prea multa in noi am lua-o razna intr-o lume care tinde catre pace. Daca nu am fi tinut pasul cu evolutia scazand valorile de testosteron am fi ramas niste inapoiati care s-ar fi batut in trafic, s-ar fi batut prin discoteci pentru dansatoare, s-ar fi injunghiat pe la meciuri de fotbal si ar fi scuipat caldari de saliva pe trotuar doar asa, de nervi. Dar noi nu suntem asa. Noi suntem niste masculi adaptati perfect zilelor noastre, nu ? Terminatii de care ziceam mai sus exista doar in povestile din trecutul indepartat.

Azi se spune ca femeile au devenit egale cu barbatii. Eu cred ca e putin invers – barbatii au devenit egali cu femeile. Nemaiavand nevoie de duritate, violenta si putere s-au transformat in adevarati homo ganditori care au aceleasi puteri ca si femeile de langa ei. Acum ambele sexe pot face acelasi lucru fara nicio problema. Ce daca nu mai poti cara brazi din padure ca sa iti faci o casa ? Credit la banca fac si femeile si barbatii si isi iau o casa gata facuta. Ce daca nu mai ai antrenamentul si puterea de a vana un urs grizzly cu sulite, acum pana si copiii pot merge la supermarket sa cumpere orice de mancare, fara sa faca sange prin batatura. Ce daca nu mai stii unde-s pumnalele, unde-s pistoalele? Acum nici nu mai ai nevoie de ele si chiar daca ai fi avut, ti-ar fi amintit sotia care are mintea mai limpede decat tine pentru ca nu bea atat de mult.


Concluzia mea este ca in ziua de azi devenim egali pentru ca activitatile pe care le facem ne solicita in mod egal. Eu nu vad asta ca pe un minus, ci ca pe o sansa – este sansa barbatului de a fi un om normal. Era stanei de piatra a apus, din fericire, odata cu ultimele razboaie si acum ne permitem si noi sa fim fericiti, sa avem sentimente, sa intelegem oamenii de langa noi si sa iubim. Ba mai mult, daca avem ceva mai mult curaj ne permitem sa mai si plangem, Doamne iarta-ma, cateodata. Asta nu ne face doar oameni mai buni ci si parinti mai buni si asta conteaza cel mai mult. Copiii nostri au sansa sa aiba niste tati sensibili si iubitori care se uita in gura lor tot timpul si care ii cresc cu placere si dedicatie. Ar zice unii niste mame cu barba. Asa ca da, daca vrei sa numesti asta in mod vulgar ii poti spune « pizdificarea barbatului », dar daca vrei sa o numesti pe bune i-as spune maturizarea barbatului. Voi ce ziceti ? Ne luam la bataie in curtea scolii sau ne dam mana la o bere? Mai suntem barbati sau am ajuns gluga de coceni?

Ne e cald si bine?

Era putin dupa miezul noptii cand ma intorceam de la bere. Imi inghetasera mainile pe tigara si le tot plimbam dintr-un buzunar in altul. In rest, ma simteam bine pentru ca inca mai aveam caldura in geaca de la carciuma. Nu eram singur. Eram cu un prieten bun si discutam destul de aprins despre copii si despre viata cu copii. Cand sa trageam linie discutiei si ne pregateam sa ne salutam,,primesc un cot in geaca de la el ca sa ma faca atent. Imi arata langa un tomberon un copilus de vreo doi ani cu gluga pe cap si fularul strans la gat. Era asa de mic incat l-am vazut doar pe el in prima instanta. Era imbujorat si frumusel foc. Privind apoi roata prin intunericul ghenei il zaresc si pe ta-su care se uita curios in lada de gunoi. Reflexul a fost sa ma controlez de bani si am vazut ca am 50 de lei. Noroc ca avea Baz mai marunt si i-am cerut 15 lei. Bag un « la revedere » rapid dupa ce ii promit ca ii returnez maine banii si ma duc la copil: salut, ce faci? Nu am stiut sa zic ceva mai inteligent la ora aia – am pus ca prostul intrebarea clasica si el, clasic, s-a repezit dupa piciorul lui ta-su.
E mai mic ca Luca si cand ia piciorul in brate ii ajunge lui ta-su pan’ la buzunar. Mi s-au obisnuit ochii cu intunericul si vad ca e mai frumos decat mi s-a parut prima data. E curat si pare imbracat binisor. Ma uit in ochii tatalui si vad o fata de om bun. Imi zambea. II intind mana sa dam noroc si ii strecor banii mut. Eu nu am putut scoate nicun cuvant, dar el mi-a multumit sincer si relaxat.

Iar il intreb pe micut ce face. Voiam sa vorbesc cu el, sa il iau in brate, sa il mangai. Capul meu nu putea intelege ce cauta un copilas la 12 noaptea pe strada langa un tomberon, fara sa doarma, fara sa planga. Eram blocat. Eram trist. Eram nervos. Eram revoltat. Eram de toate. Ghiveci. Eram si ametit de bere – daca nu as fi fost, nu as fi avut curaj nici sa ma uit la ei. Macar atat. M-am oprit sa ma balbai ca prostul dorindu-mi sa ii ajut cumva sau macar sa ii alin.

Nu iti este somn ? (alta intrebare de dobitoc – parca daca i-ar fi fost ar avea de ales. Poate nici nu are unde sa doarma)
Lasaati, zice taica-sau, ca ii e putin cam frig, saracutul... A inghetat aici. Imi venea sa imi dau palme de mila. Imi sareau lacrimile in gat.
Cum e? Gasiti ceva? Merge cu pet-urile?
Nuuuu. Noi strangem cutii de bere. Ne trebuie saij’doua ca sa facem un kil de cutii. E greu dar e mai bine decat cu peturi. Sunt prea multi cu pet-uri si alea sunt greu de carat.

Copilul privea strangand piciorul tatalui spre tomberonul mare si verde. Cum ascultam mut sare din tomberon maica-sa. M-a si speriat caci nu stiam ca mai e cineva acolo.
Haide! Mergem?

Ala mic a luat-o cu drag de mana si au plecat. Am dat noroc cu ta-su si i-am urat bafta (ca un idiot) si sanatate. Cat urcam scarile mi-am dat seama ca le-am dat prea putin.De ce mama dracu’ le-am dat doar 15 lei? Ce am avut in cap? Cum am calculat eu ca 15 lei ar ajunge ? De ce nu l-am dat si p’aia 50 ? De cretin !

In casa este cald si Del a lasat beculetele de Craciun aprinse in bucatarie ca sa nu imi rup gatul cand intru. E o lumina frumoasa. Luca doarme cu Del in dormitor unde e cald si miroase a somn. Ma culc, pentru ca deja e tarziu dar am sa continui sa plang si maine dimineata.

Un Craciun fara cocacola dar cu concurs

Mergeam acum vreo doua saptamani teleghidat cu masina prin Pipera. Ma duceam ca de obicei daramat de somn catre locul muncii cand, de odata, trecand pe langa sediul Coca-Cola la un moment dat mi-a stat ceasul. Mai precis s-a oprit timpul. Ma simteam de parca apasasem "shift+click" in Max Payne ca sa ma misc in reluare, ca pe vremea cand ma jucam jocuri. Pe partea dreapta era parcat chiar el - tirul lui Mos Craciun. Camionul Coca-Cola. Camionul ala din reclame, vopsit rosu, cu cabina de american truck, cu beculete peste tot si cu poza Mosului pe lateralul masinii. Ma simteam de parca eram in vis. Nu avea cum sa existe asa ceva in realitate. Era de parca il vazusem pe Mos Craciun in carne si oase. Era lume in jurul lui care facea poze probabil la fel de uluita ca si mine. Mi-au lacrimat ochii instant, mi-a sarit inima in gat si s-a oprit timpul. Conduceam in reluare si trebuia sa ma uit la El. Treceam cu masina pe langa vis. Asa ca m-am chiombit bine la trafic, am redus viteza la 30km/h si mi-am intors capul dupa camion, asa cum intorc camionagii capul dupa domnisoare. Am condus 100 de metri fara sa imi pese de masina mea, de realitate si de traiectoria prin trafic. Il vedeam parca pe Mos in parcarea din Pipera. Ce m-a salvat cred, a fost ca toti soferii faceau acelasi lucru ca si mine si se mergea foarte incet. Am fost inconstient pentru ca  vraja indusa de reclame a fost mai puternica decat partea cognitiva a creierului meu si chiar mai puternica decat instinctul de conservare (sa nu mor in trafic). Pur si simplu trupul meu nu imi apartinea mie, ci companiei Coca-Cola cand am zarit naluca rosie cu beculete. 

Imi dau seama ca asta mi s-a intamplat in conditiile in care beau Cola and shit doar dupa revelioane grele, cand nu mai e apa rece. Deci nu sunt nici macar consumator si nici brandul lor nu il iubesc de mor. Dar anii de intuneric de pe vremea lui Ceausescu au creat mirajul Coca-Cola si Pepsi. Din lipsa de orice si din cauza unor minti neocupate am cladit cu totii un castel din sticle de suc in jurul pantecelor noastre. Azi sunt multi oameni care nu beau apa, ci doar Suc. Sfantul suc pentru ca asa au pomenit – suc-ul e rasfatul suprem, e mierea zeilor, e Nectarul, e Viata, e Apa si Aerul (CO2-ul, mai precis). Sucul este lucrul rar si sfant pe care acum ni-l permitem la orice ora si pare misto.  Imi amintesc cand faceam listele pentru sarbatori in familie ele incepeau asa:

- Carnati de casa

- coke, fanta, sprite

- Apa min

- portocale

…Etc

Trebuia sa pun pe lista cele trei bauturi carbogazoase ca sa fie belsug la masa. Chiar daca nu prea le bea nimeni, ele nu puteau lipsi. Erau un fel de indicator de bunastare de sarbatori. Asa vazusem in reclame, asa faceam, bai nene. Nu puteam incalca ordinul. 

Azi, multumita micutului Grigoroiu de langa noi am inceput sa deschidem ochii la viata si sa ii mai inchidem de la televizor si ne-am trezit o leaca mai liberi. Consumerismul vine din tv, imi este clar ( si imi mai este clar ca daca Luca nu venea in viata mea ramaneam vai de steaua mea – m-a schimbat bine de tot copilul asta ). Azi nu mai punem pe lista cola sau pepsi pentru ca nu ne mai tenteaza si pentru ca stim cat de rau fac. Am regasit apa rece ca fiind cea mai buna licoare. Dar cum pe langa apa mai intra si cateva beri la ceas de bairam pentru a mai diversifica, ne-am gandit ca si Luculianul ar avea nevoie de ceva diferit. Bun. Cola nu, fanta nu, alte mizerii "naturale" pline de zahar si de bale nu... Ce facem? Pai e simplu. Del, are ochii si urechile in 'paispe, ca intotdeauna si a inceput sa stranga niste sticlute colorate prin casa (http://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/nutritie/6-siropuri-naturale-magazin-mana). Ce sunt astea? Ketchup galben? zic eu cu nasul in frigider. 

Loool. Nu! Suc de catina. 

Wtf, cat de simplu! Si cat de gustos. 

Si asta? 

De brad. 

Wow! 

Iar Luca... Moamaaa! Le bea cum beau eu berile la gratar. :) Am gustat si eu si mi-au placut de imi venea sa le rad pe loc. Cum naiba am supt din pet atatia ani fara sa stiu de bunatatile astea ?

Si pentru ca vederea camionului mi-a trezit fara sa ma gandesc spiritul de sarbatori, pentru ca anul asta in sfarsit nu mai vine Hrusca in Romania, si pentru ca dupa articolul despre dulciuri a venit cu adevarat Mos Nicolae la noi si ne-a adus in sfarsit duciuri sanatoase demonstrandu-ne ca exista si chestii si dulce sanatos, cat si pentru ca imi e drag de voi am bucuria sa va fac doua bucurii sanatoase. 

Deci, Mos Craciun (de la  https://www.facebook.com/ManaMagazinNatural , o afacere mica romaneasca de familie) va aduce niste daruri :

sacul nr.1 – al gurmandului : 

- Migdale europene, BIO, Rapunzel, 200 gr - 

- Ulei de cocos, BIO, virgin, 400 gr. -

- Curmale cu sâmburi, BIO, în caserolă, Rapunzel, 250 gr - 

- Nucă de cocos rasă, BIO, Rapunzel, 250 gr. - 

sacul nr.2 – al bautorului :

- doua siropuri de catina - 

- doua siropuri de brad - 

Cum vine mosul ? Mosul vine la cel care care va posta un singur comment aici, pe blog, despre ce bea si ce manca de Craciun in copilarie si va fi ales de random.org. Vor fi, desigur, doi castigatori – un gurmand si un bautor. Haideti, ca sunt curios – mancati sorici sau ciocolata ? Beati fanta sau apa de fantana ? Carnat sau salata boef ? Cola sau tuica de la parinti? Apa, paie sau bataie ?

later edit: baaai, am uitat sa zic cand anunt castigatorii. :))) Vineri dimineata. 

Mos Nici o Lae

Anul asta a inceput "luna cadourilor" cu o luna mai devreme. Eram pe la inceputul lui noiembrie in Mega cu Luca. Ca de obicei, el taraia dupa el un cos mare si rosu cu roti in care aveam diverse chestii de-ale gurii. Eram pe traseul bun dintre maslinele vrac si paine care trece pe la conservele de ton in ulei de masline, dar care evita elegant raionul de ciocolata. Incercam sa il ferim cat mai mult de ciocolata si in general de mancarea cu zahar. Cum traim in era internetului si a galetilor de zahar e cam greu - de internet nu prea il feresc ca nu am cum; am zis macar de zahar sa il scap. Trecem de ton si ma duc apasat catre paine. Iau o mizerie d-aia de pave cu sufletul strans ca iar mancam furaj infestat si dau sa o arunc in cosul mare si rosu. Ho! Cosul nu era in spatele meu si nici copilul. Ciudat. Mai sa ma panichez cand l-am vazut la 10 metri in spatele meu blocat in picioare cu ochii sariti din orbite. Sar ca ars sa vad ce are - Luca, de ce ai ramas acolo? Nimic. Lucaaaa. Nimic. Ma duc langa el si vad nenorocirea: megaimagenii bagasera mosicraciuni de ciocolata. Era un zid colorat cu rosu si alb si cu insertii de ciocolatiu pe alocuri. Mai ca am balit si eu care nu mananc dulce decat la Paste si la Craciun. Ce e Luca? Ce ai vazut?

Tata, astia sunt de cioco… ciocola… astia sunt Mos Crrrraciun de ciocolataaaa?

Da. Nu mai tii minte de anul trecut? Ai mancat si tu de Craciun si nu ti-au placut.

Tocmai ce iesisem de cateva zile nervos dintr-o discutie cu parintii mei despre oua de ciocolata. Eu o tineam pe a mea ca nu vreau sa ii dam si ei pe a lor ca nu poti sa lasi copilul fara ciocolata pentru ca o sa fie ca drogatii si o sa bage si mai abitir cand o creste. Nu stiu unde e adevarul, probabil pe undeva pe la mjloc, comme d’habitude, dar eu m-am tinut ferm si am tot discutat cu Luca si a inteles ca ciocolata din magazin nu e buna si ca mancam foarte rar. Ii tot face Delia prin casa tot felul de ciocolate supte din deget facute din nush ce minuni. E gustoasa, nu zic, dar nu e ca slinosenia aia din galantare care rupe ficaciorul in copiii nostri. Nu te lingi pe degete dupa ciocolata bio, dar macar e sanatoasa. Pe langa asta, Del ii mai face si tot felul de bomboane si inghetate de fructe de imi vine sa ii iau de la gura copilului. Am mai macat si nush ce acadele fara zahar facute din fructe de mi-au amintit de vitamina C-200 din copilarie si am bagat ca adevaratul cot la cot cu copilul. Tot ca sa evitam zaharul ii mai face si mere coapte cu miros frumos sau mai cumpara niste batoane cu miere si graunte. Lucul nostru le mananca fericit si pofticios dar din pacate astea sanatoase ori se fac greu, ori se gasesc greu iar noi ramanem sa ne luptam cu dusmanul zaharisit de pe rafturile magazinelor.

Am resusit sa imi deblochez copilul de la zidul de mosicraciuni abia cand i-am zis ca ii va aduce Mosul  si lui mosi de ciocolata. S-a linistit mai tare cand i-am zis ca asta va fi in curand, peste cateva saptamani, vor veni Mos Nicolae, iarna si zapada. De atunci trecem mereu pe la locul cu pricina si ma intreaba cand vine Mosul. Momentan a venit zapada si tremura de bucurie ca in curand va veni si ciocolata. Ma simt ca un idiot ca nu pot sa dau liber la ciocolata si sa ii vad zambetul larg si murdar pe dinti. Ma tot imbarbatez ca e greu sa faci chestii bune si ca d’aia merita sa rezisti. Extrapoland, e greu sa ai bun simt, e greu sa nu arunci hartiile si scuipatii pe trotuar, e greu sa tii usa unui om care vine dupa tine, e greu sa zambesti pe strada, e greu sa iti respecti si sa iti iubesti sotia, e si mai greu sa ii respecti si sa ii iubesti pe ceilalti oameni, tot greu e sa nu injuri in trafic sau sa nu pui oua sub presul de la usa vecinilor pentru ca te enerveaza. E foarte greu, dar totusi rezistam. Tot asa stiu ca este greu sa rezistam sa nu intram la mec cand miroase a cartofi prajiti sau nu bem tone de cola in loc de apa, e foarte greu sa faci la cuptor in loc sa prajesti sau sa fumam cu o tigara in minus pentru ca sa mai prindem o zi in plus cu familia noastra. E greu al ‘dracu, dar merita. Merita pentru ca daca suntem cu un milimetru mai sanatosi vom fi cu o secunda mai prezenti in viata noastra. D’aia ma chinui pe mine si pe copilul meu la capitolul dulciuri. Ar fi simplu sa ii dau cat pofteste  si sa fie fericit acum dar cand o fi mare si obez sa nu mai am ce face si sa nu imi pese. Sau poate nu va fi obez si nici probleme de sanatate nu va avea daca baga zahar prin toate orificiile. Poate contra-exemplul american de super sized exista doar in documentare si publicatii despre mancarea bio si ei de fapt ei sunt sanatosi tun.

Nu stiu nimic. Dar stiu ca vine Craciunul si pentru toti inseamna portocale si ciocolata. Ce ma fac ? De unde gasim mosicraciuni sanatosi ? Voi cum faceti ? Sfaturi ? Link-uri ? Ce ii pun in bocanci (in afara de mosul de ciocolata promis ) ?

                                                                                                                                  …un tata disperat. J

Razboiul cu vecinii copiilor nostri

Eram prin scoala primara si locuiam in acelasi bloc comunist din beton in care inca stau parintii mei. Un bloc gri si urat cu o singura scara si cu doua lifturi pe care le foloseau zecile de copii de aceeasi varsta si parintii lor pana la epuizare. Fusese de la inceput un bloc locuit de familii tinere cam de aceeasi varsta, cu copii cam de aceeasi varsta. Eram o gloata mare de aceeasi inaltime si greutate care se juca aceleasi jocuri la aceleasi ore. Totul mergea struna - era liniste si pace in cutiile noastre de beton. Dar, intr-o zi a aparut desupra apartamentului nostru o familie mai tanara ca noi cu un copil mic. Bebelus chiar. Nu mai vazusem si nici nu mai auzisem. In special, nu mai auzisem ca de vazut nu prea il vedeam oricum. Am auzit intai cum plange. Parca dormeam in paturi supra-etajate - in linistea betonului se auzea perfect, ca intr-un cotet de gaini facut din scanduri subtiri. Plangea el, plangeam si noi de mila lui si de mila noastra. Incepuse galagia.

Cand a invatat sa merga noi am stiut primii pentru ca se auzeau niste bubuituri noi, moi si neritmate. Asta e! A invatat sa merga micutul. Ce bine, creste si scapam de galagie. Teapa! Dupa foarte putin timp a invatat sa sara si sa alerge. Cand lustra noastra neobisnuita cu leganatul a inceput sa se legene in timp ce vecinelul sarea in mijlocul sufrageriei maica-mea a tipat la taica-miu (de parca el sarea) sa faca naibii ceva ca ne « darama astia casa ». Taica-miu si-a luat inima in dinti si o mina intrigata si a urcat la "aia de deasupra". S-a intors ciusdit cu coada usor intre picioare, dar cu victorie - cu toate ca le-a stricat joaca si copilul a inceput sa planga a reusit totusi sa ne salveze lustra. Copilul nu mai sarea. A plans saracul mult, dar eram obisnuiti cu plansul lui inca din bebelusie. A mai trecut ceva timp in care mai alerga sau sarea cateodata si iar se repeta scena cu taica-miu urcand pana la ei. De la o vreme am inceput sa merg si eu cu el ca sa il privesc pe inamic in ochi. Era un copil normal, intr-un treining bleu-marin cam scamosat care statea agatat de cracii tatalui sau cand acesta deschidea usa. Le spuneam replica cu "ne darama tavanul", tatal ridica usor tonul catre odrasla si acesta iar plangea. Parca ma bucuram. Sa sufere si el, ce naiba...

La un moment dat cred a ca primit niste bilute de sticla pe care le arunca pe linoleumul tavanului nostru. Atunci am inceput sa il urasc curat, cu tot sufletul meu de copil. Oricum eram ofticat ca trebuia sa ma chinui sa dorm la tot felul de ore la care nu aveam somn si bilutele lui nu faceau decat sa ma perpeleasca si mai tare. Intre famiile nostre incepuse razboiul. Nu ne priveam cand ne intalneam in bloc - poate d'aia nici nu prea stiam cum arata. Cand ne-au inundat la baie a inceput chiar lupta de gherila. Urcari la ei la usa cu dojene, cu "domne' ce sa fac?", cu "nu se mai poate asa" si cu multa furie printre dinti. Tin minte ca dupa o repriza de nervi cu vecinii de deasupra ai mei incepeau sa se certe o leaca, de pofta intre ei. Ca de ce nu facem ceva? Ca nu vezi ca asta micu’ nu poate sa doarma si sa isi faca lectiile? Ca daca ne darama tavanul pe noi? Ca daca ne inunda iar ? Imi uram vecinii si mai tare. Dupa un timp eram asa scarbiti si invrajbiti incat nici macar nu mai urcam la usa lor, ci bateam nervosi in teava caloriferului de la bucatarie cu o furculita sau cu un dos de cutit. Cateodata se linisteau din alergat dupa vreo cateva minute de batut in continuu. Nu puteau auzi bataile nostre disperate pentru ca mai si urlau de bucuria jocului lor. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac. Asa cred ca am exersat primele ritmuri de tobe. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac si priveam nervos spre tavan asteptand sa se linisteasca. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac ......

Dupa ceva vreme, pe nesimtite au disparut "nesimtitii" de deasupra. Nu stiu, s-au mutat. Au venit alti vecini care erau fara copii dar care ne inundau mai des si care aparent aveau gandaci – tot nasol. Cand m-am mutat de acasa, deasupra aveam un cuplu de manelisti - ea mergea pe tocuri prin casa noaptea cand venea de la munca, iar el o batea si o injura cand se imbata. Dadea muzica tare si da-i. P'asta l-as fi dat pe mana politiei. Era chiar sa sun cand ea i-a aruncat lui hainele pe geam. Sau o plapuma. Nu stiu exact - cert este ca mi s-a parut ca a sarit un om. Nu sarise nimeni pentru ca inca tipau unul la altul.

Acum locuim fericiti si linistiti la ultimul etaj al blocului nostru. Deasupra este doar Dumnezeu si liniste. Dedesupt este un apartament care era in renovare vesnica - gauri, ciocane, ciocanele bagate pe la pranz si in rest liniste. Del se lupta saraca cu somul de la amiaza al lui Luca dar noroc ca el doarme ca betivii - lemn si ne-intors. Cand bataile au incetat am inceput sa ne uitam unul la altul speriati. Hopa! Vin vecinii!
Au venit. Prima data au venit saptamana trecuta pe la 9 seara cand eu stateam tolanit pe jos intr-un moment foarte rar de privit la tv in timp ce Luca sarea fericit peste picioarele mele. Sarea bine: inalt, lung, ca un atlet. Podeaua bubuia/tavanul trosnea/ lampa se misca/ vecinii oftica/ si noi nu stia(m). / Marii, se porni/ cand ne auzi/ vecinul de jos/putin cam furios/ ca sa ne cam zica/ ca ii este frica/ daca becul pica/. Balada asta parca o stiam de undeva. Cand am deschis usa am ingalbenit – i-am vazut fata lui taica-miu de acum vreo 20 de ani cand a urcat prima oara la vecinii de sus. Timpul s-a oprit si s-a dat peste cap. Apoi m-am inrosit de rusine in timp ce ma scuzam iar dupa m-am innegrit de suparare – gata cu libertatea si cu jocul nesfarsit fara fraie. Eu devenisem vecinul de deasupra pe care l-am urat atata timp. Luca devenise odrasla nesuferita si needucata care se joaca fara minte. Familia mea devenise "nesimtitii aia de sus". Din momentul ala am inceput cu ssssiala si cu "hai sa sarim mai incet sau in pat ca sa nu facem zgomot". Luca nu a plans – i-am explicat ca trebuie sa ne respectam vecinii si saracutul a inteles la fel de trist ca si noi. De atunci Luca nu mai sare, alearga putin si ne intreaba daca are voie sa alerge seara, sau doar dimineata cand vecinii sunt la serviciu. Cand ajung acasa nu mai sare de bucurie pentru ca deranjeaza, nu mai alearga inca doua ture inainte de culcare pentru ca tropaie prea tare si nu mai tranteste jucariile pe jos ca sa vada cum se desfac in bucati. Gata cu cantatul la chitara si cu batutul la tobe. Nu mai e loc de ele pentru ca trebuie sa tinem toata linistea aia in casa. :(

I-am inteles abia acum pe vecinii din blocul gri de beton care isi cresteau deasupra noastra un copil fericit si jucaus. Exact ce au facut ei imi doresc si eu sa fac 20 de ani mai tarziu. As vrea sa ii intalnesc si sa le cer scuze, as vrea sa vad cum arata si sa ii felicit pentru "attachement parenting-ul" pe care il faceau inca de pe vremea aia. Ei credeau in copilul lor si in libertate in timp ce noi ne incapatanam sa traim in linistea de beton. Acum noi suntem ei si nu stim ce sa facem. Sa alegem un copil fericit si vecini disperati sau un copil nefericit si vecini fericiti ? Voi cum faceti ?

De ce? De ce? De ce?

Nu mai stiu cand si nici despre ce a fost primul « de ce ? » al lui Luca. Ar fi trebuit sa il notez. Cred ca primul "de ce" a venit odata cu primele propozitii pe care le-a zis. Cred ca acum vreun an si ceva. De atunci "de ce-ul?" a fost cea mai folosita intrebare si cred ca va mai fi pana cand va pleca din casa catre lumea sa de adult unde poate va gasi raspunsurile. Sau mai multe intrebari. Nu conteaza.

Ce conteaza e ca de cand a inceput Luca sa ma intrebe "de ce" eu am inceput sa caut raspunsuri. Stiam ca va veni perioada asta din amintiri - imi amintesc cateva de ce-uri din copilarie cu tot cu raspunsurile care ma urmaresc si azi. De ce mana curenta a scariilor rulante merge mai repede decat scara? Mi-a explicat taica-miu cum stia el mai bine cu viteza unghiulara, raze de cerc si analogii cu senilele tancurilor de m-a dat pe spate. Eram ca la conferintele TED cu gura cascata si imi venea sa aplaud. Intelesesem ceva complicat si misto pe care colegii mei de scoala generala nici nu il visau. Am fost mandru de tatal meu si de mine ca am inteles. Cand a venit momentul in liceu sau in facultate sa invat despre viteza unghiulara eu stiam deja, caci ea era prietena mea inca din copilarie. Atunci mi-am dat seama cat de important este sa dai un raspuns intreg la intrebarea "de ce?". Cu toate astea de multe ori parintii mei nu aveau de unde sa gaseasca raspunsuri la intrebarile mele nebune si imi spuneau ca am sa invat la scoala. Ma ofticam la maximum pentru ca ma rodea curiozitatea si imi juram ca eu voi sti raspunsurile la toate intrebarile

cand voi fi mare. Am tinut minte si asta si asa m-am prezentat in fata primului "de ce?" al baietelului meu. Ma simteam pregatit pentru orice intrebare, cu rabdarea la indemana si cu pagina google deschisa (in cazul in care m-ar fi intrebat vreo capitala din Africa pe care nu o stiu sau vreo formula chimica, caci sunt lemn la capitolul asta).

- Ai vazut Luca ca au cazut frunzele ? il intrebam eu toamna trecuta.- Da. De ce ?Bang ! Dece-ul ! Ce ma fac ? Aaaaa, au cazut pentru ca a venit toamna. De ce ? Pentru ca dupa vara vine toamna. De ce ? Pentru ca asa avem  noi anotimpurile in emisfera nordica. De ce ? Pentru ca ….. ooof, taticule, e o discutie luuunga. De ce ? …pai, pentru ca Pamantul e rotund… De ce ? Si m-am oprit. Nu am reusit sa merg cu de-ce-ul pana la sfarsit. Am ratat cu frica de a nu intra prea mult in amanunte si explicatii prea grele si am facut ce detestam in copilarie – am amanat raspunsul.A mai trecut un an:- Luca stii ca acum vine toamna iar ?

 - De ce ? - Pentru ca dupa vara vine toamna.- De ce ?- Pentru ca asa avem  noi anotimpurile in emisfera nordica.- De ce ? Pentru ca ….. ooof…ia stai ! Mai tii minte ca noi locuim pe planeta Pamant ? Da. Si mai stii ca planeta Pamant e ca o bila care se invarte in jurul Soarelui? Da. Sa stii ca bila asta de balambane in timp ce se roteste si cand se balambane in sus vine mai putina lumina la noi si se face mai frig si vine toamna. Hai sa iti arat. Daaaaaa !Am luat o lanterna si un glob pamantesc si i-am aratat. Ne-am jucat, cred, o ora intreaga cu ziua si noaptea si anotimpurile luminand globul si facand sunet de greieri si cocosi. Mi-am luat o piatra de pe inima. De fapt, eram si eu in stare sa explic ceva ca si tatal meu. Ma simteam tata cu puteri depline, savant de nivel international si super-erou. Imi tinusem si promisiunea fata de mine din copilarie. Eram fericit !

Au urmat apoi multe de ce-uri la care am raspuns cum m-a taiat capul, fara sa ma chinui sa dau explicatii « la nivelul unui copil de 2 ani jumate ». Am inceput sa cred ca nu exista o bariera asa de mare a varstei si ca e bine sa vorbim ca unui adult. Copiii nostri sunt mai destepti decat noi si decat ne asteptam noi sa fie. Eu am surprize mereu in sensul asta. M-a intrebat intr-o seara de ce scoate locomotiva aburi si am inceput sa ii explic cu ajutorul unei carti pentru scolari (care e foarte misto) cum functioneaza motorul cu aburi. Simteam ca exagerez, dar am mers totusi pana la capat. La motorul in 4 timpi l-am pierdut de client pentru ca era deja tarziu, dar surpriza placuta este ca si astazi stie cum functioneaza un motor cu aburi. Stie despre piston, despre presiune si depre cum ard carbunii si fierb apa in cazanul din fata locomotivei. E ciudat sa auzi un copil de 2,5 ani zicand cuvantul piston ca si cum ar zice catelus-de-plus dar vad ca merge. Asa ca a inceput sa nu imi mai fie frica de « de ce ? ». Ba chiar imi place de el.

Partea si mai buna a acestei intrebari este ca am invatat sa vorbesc mai clar ca sa evit intrebarile inutile. Eu nu stiam ca ne-am pervertit discursul de-a lungul vietii si ca in realitate vorbim numai franturi de ganduri fara sa transmitem mesajul clar – am aflat asta de la Luca. In loc sa zic « trebuie sa vii cu mine la piata » si sa stau apoi 10 minute sa il conving, prefer sa spun « te-as ruga sa mergi cu mine la piata pentru ca imi face placere sa mergem impreuna si pentru ca mama are nevoie sa ramana singura pentru a termina ceva la serviciu » si asa merge fericit din prima.Am mai aflat tot de la el ca multe lucruri le facem fara sa gandim – tata, de ce ai tipat la mama ? pentru ca m-a enervat. De ce ? Pentru ca…pur si simplu m-a enervat. De ce ? Pentru ca…hmmm….nu mai stiu. De fapt, …..cred ca nu m-a enervat. De ce nu te-a enervat? Pai, pentru ca o iubesc. De ce ? Pur si simplu.      Aha…pur si simplu. ……………Tata, ce inseamna pur ?.... Ma bucura ca a reaparut de-ce-ul in viata mea pentru ca el epureaza discursul, ideile si modul de a fi. Am invatat sa gandesc mai simplu tocmai pentru ca am mers cu de ce-ul pana la capat. Pana la esenta. Pana cand am aflat de ce fac ce fac, de ce simt ce simt. Asta e un alt exemplu ca prin copil ne crestem si pe noi. E genial !Voi ce faceti cu de-ce-ul ? Ii spuneti ca va invata la scoala peste cativa ani sau cautati pe google ca sa nu pareti nepregatiti ? J

Plecarea din tara - sau de ce nu mai bat eu la tobe

In Preoteasa mirosea urat mereu - aer umed cu scuipat si cu bere varsata pe cimentul de pe jos. Incepusera se se aprinda si tigari si mirosul era din ce in mai greu. In plus de duhoare mai erau niste lumini obscure aprinse spre "scena" care ma orbeau. Nu mai vazusem in viata mea lumini indreptate spre ochii mei si cu toata sensibilitatea mea la lumina eram orb de-a binelea. Eram pe scena la primul meu concert impreuna cu prietenii mei din trupa nOciv. Eram toti cacati pe noi de emotie, nu vedeam nimic, nu auzeam decat galagia facuta de cinelele mele ieftine, dar simteam un nerv care ne zgandarea sa cantam tare. Sa cantam mai tare si mai suparat 

Poza nu imi apartine si nu stiu fotograful -
era un prieten de-ai lui Purje

pentru ca asa ne simteam. Aveam chestii de tipat ca toti adolescentii, iar noi gasisem muzica. Eram mandri de noi si plini de vise de vindecare prin muzica. Sufeream cu totii, ba din dragoste, ba din alte motive si trebuia sa cantam despre asta. Nici nu mai stiu ce am cantat - stiu doar ca am dat betele de inceput si ca s-a terminat parca instant. Timpul trecea altfel cantand. La sfarsit eram multumiti: nu gherlisem prea rau (dupa parerea noastra) si strigasem ce aveam de strigat. Am continuat sa cant cativa ani cu aplomb pentru ca aveam chestii de zbierat prin sufletul tanar si pentru ca imi placea mult. Am intalnit-o apoi pe Del si am ramas doar cu placerea de a canta. Sufletul s-a linistit, s-a implinit si nu mai aveam de ce sa tip. Eram fericit. S-a nascut Luca si m-am oprit din cantat d-a binelea sub scuza timpului lipsa din noua mea viata. De fapt, realizez acum, ca eu ma oprisem de mult din cantat, cam de cand m-am golit de angoase si furii. Multumita Norocului sunt in continuare fericit. Nu mai am motive sa strig pe scena ce ma doare, pentru ca nu ma mai doare nimic. Poate ma mai mananca din cand in cand in cand, dar am descoperit blogul pentru asta. Mi-am gasit fericirea intre cei doi oameni ai mei si tin cu dintii de ea. Cred ca din cauza asta apar si anumite frici din cand in cand - parca sunt prea fericit ca sa fie adevarat, nu? 

Pai si ce lagatura are muzica si fericirea cu plecarea din tara? Pai are pentru ca eu cred ca plecarea din tara e ca si nevoia de a canta - ai angoase si probleme, tre' sa faci ceva. In cazul de fata se fuge in loc de urlat. Se fuge cat mai departe unde e poate mai bine. Sunti multi prieteni si amici ( din ce in mai multi ) care se tireaza sau sunt tirati din tara. Ma intristeaza asta pentru ca imi imaginez ca se simt cum ma simteam eu atunci cand aveam nevoie sa cant. Era singura solutie. La mintea mea de atunci ori cantam ori ma lua mama dracu' si ma apucam de droguri sau de bautura sportiva. Daca si prietenii mei simt la fel e de cacat. Inseamna ca chiar ii goneste un foc viu din tara si asta ma intristeaza. Sunt oameni care si-au lasat si isi lasa copiii singuri acasa ca sa fuga de aici la "mai bine". Stiu ochi de copii lasati in urma de parintii muncitori din strainatate si ma ucide amintirea lor. Stiu oameni care traiesc in Romania pe facebook in loc sa traiasca in realitate in noua lor tara. Stiu oameni care au avut puterea sa priveasca Romania doar de la granita fara sa aiba curajul puna piciorul inapoi acasa. Stiu oameni care s-au intors acasa deselati de strainantate. Stiu pe altii care se vor intoarce tot la fel. Ma intristeaza.

Dar cel mai tare ma intristeaza ca Romania incepe sa nu mai dea alta solutie decat sa ne umplem de furie si sa fugim de aici. O sa ziceti ca nu, oamenii nu fug din Romania suparati si angoasati ci pleaca fericiti catre mai bine? I don't bite it. Nu imi imaginez cum sa plec fericit din casa mea catre o casa in mijlocul pustiului social zicand ca plec catre mai bine. Eu cred ca se merge acolo si se zbiara de durere dar nu pe scena, ci in adancul sufletului. Ca un copil ratacit de parintii lui care se lupta cu strazile ca sa supravietuiasca. Veti sari pe mine ca niste pantere ca nu e asa, ca romanii sunt fericiti in afara si ca nu ai de ce sa ramai in mizeria asta de tara. As vrea sa privesc in ochi pe toti plecatii cand spun ca le mai bine in afara. In ochi. In suflet. In curul sufletului si sa imi zica sincer.



Ce ma intristeaza si mai mai tare e ca mirajul plecarii promite o viata mai buna pentru copiii nostri - un sistem de invatamant mai bun, un sistem de sanatate mai bun si functional, oameni mai civilizati, aer mai curat si apa mai incolora si mai inodora. Luat si pus la colt mai ca imi vine sa fiu de acord cu asta si incepe sa ma chinuie - daca sunt un egoist care ma gandesc doar la fericirea mea si a familiei mele pe termen scurt. Da, suntem fericiti acum, dar peste 30 de ani? Daca ne va fi rau aici? Daca voi regreta ca nu am facut ce trebuia? De ce PLM nu am plecat cand a trebuit? - am auzit asta de cateva ori in viata de la diversi ratati de prin carciumile de cartier. Daca o sa zic si eu la fel? Daca o sa fiu si eu la fel ca ei? Sau daca plec si ajung un marginas social intr-o tara rece si prea mare pentru familia mea? Daca e mult mai rau afara? Sau daca e la fel? De ce nu sunt in stare sa risc? Dar nu cumva risc deja ramanand? Care e calea sigura si buna? Nu stiu nimic sigur. E debate-ul vietii mele pana acum. Am stiut exact ce vreau toata viata mea pana la intrebarea asta. Aici sau acolo? Nu stiu nimic sigur si

ma ucide.
Ah, de fapt stiu un lucru sigur: daca o fi sa plec am sa ma apuc din nou de cantat. Tare. FOOARTE TAAAAARE! Sa se auda pana ACASA.

hardcore cu bunici, copii si nepoti

  Era noapte deja afara si in mod ciudat televizorul sport era la Pietrosita, pus la loc de cinste pe masa patrata din dormitor. Televizorul era pornit si derula niste emisiuni de divertisment de care nu cred ca mai vazusem. Sau nu imi mai aminteam ca vazusem. Aveam totusi abia vreo 3-4 ani. (E mare lucru ca imi mai amintesc ceva de atunci). Parintii mei se imbracau frumos si forfoteau prin casa de colo-colo. Eu cu bunicii eram singurii care nu ne imbracam. Stateam cu hainele de casa la televizorul mic si alb/negru, unde cantau niste oameni.  Cand au fost gata, scosi din cutie, a venit maica-mea si mi-a zis ca se duc la o petrecere de revelion ( nu stiam cuvantul asta desi il tot auzeam si la tv cand cantau aia ). Nu stiu daca am plans dar tin minte ca imi venea. Nu intelegeam de ce ei pleaca fara mine si de ce eu sa raman cu bunicii care nu se imbracasera frumos. Unde se duceau de nu puteam si eu sa merg? Daca se imbracau frumos trebuia sa fie frumos, nu? Eu nu meritam? As fi plans mult pentru ca eram foarte necajit. Poate chiar am plans. Am ramas acasa la bunici si m-am uitat la

tv pana am inceput sa rad isteric la un sketch cu un papagal care a intrat intr-un aspirator. La fel de isteric radeam si a doua zi cand ai mei venisera, dar nu se trezeau. Eu voiam sa le povestesc cum ma distrasem eu (sanchi) cu papagalul de la tv iar ei dormeau de sarea plapuma de pe ei. Iar ma dau la o parte? Iar imi venea sa plang. Ba chiar sa urlu.

   Asta si alte cateva episoade m-au marcat cand am ramas la bunici fara ai mei. In rest numa' lapte si miere. Am crescut fericit cu ei, m-au iubit enorm si i-am iubit enorm. Am iubit oamenii, locul, lumina, icoanele de pe pereti, pielea mainii bunica-mii cand ma mangaia si glasul cald al lui bunica-miu cand imi canta. Am iubit mirosul de lemn si de foc, cel de frig de dimineata si cel de iarba calcata in picioare pe inserat. Mi-am iubit bunicii si copilaria cu ei la nebunie! Cu toate astea tot aveam momente cand iar nu intelegeam de ce ma lasau parintii mei acolo. Stiam ca au serviciu dar tot nu ma convingea treaba asta. Imi venea de multe ori sa plang de dorul parintilor dar ma abtineam. Imi spusesera ca sunt barbat. Mai trecea o saptamana fara sa ii vad si mai strnageam din dinti o tura.

  Asta se intampla cu mine cand ramaneam la bunici si simt ca se intampla acelasi lucru si cu Luca (cu toa

te ca noi il lasam maxim juma’ de zi). El nu plange saracul, desi se vede ca intelege dar nu pricepe de il abandonam. Imi zice "pa Tata, distractie placuta!" cand il las cu ai mei si intoarce privirea rapid ca sa nu ma mai vada. Parca sa nu il podideasca lacrimile in fata mea. Stiu ca exagerez dar toate astea le trec prin filtrul experientelor mele si prea seamana. Ma roade tare.

  De partea noastra: Maine avem o aniversare. Ce facem? Pai mergem, dar cum? Il lasam la ai mei? Da. Si eu zic la fel. Am sa ii sun - ce naiba, m-am saturat sa tot alerg cu el prin terase. Am si eu nevoie de o bere rezemat de spatarul scaunului cu tigara in gura si cu scrumiera chiar in fata mea. Nu vreau jucarii pe masa macar odata. Vreau sa stam linistiti daca tot mergem. Vreau sa mergem cu metroul si sa ne tinem de mana ca niste adolescenti. Vreau sa vorbim toate cacaturile care ne trec prin minte pe drum. Si mai vreau sa se faca noapte si sa nu fugim sa il culcam. Sa mai stam la o bere, iar la intoarcere sa o mai ardem prin bucatarie chiar daca e tarziu ca dracu'. Aha, deci si tu la fel. Si tu ai nevoie de o mica-mica evadare. Bun. Il lasam de data asta! Bun! Sunam, aranjam si apoi… ii vad ochii cand imi zice pa. Imi vine sa imi fac sepuku si imi piere tot cheful. Stau ca pe ace, sucarit, beau doua beri in sictir si astept sa ne intoarcem mai repede acasa. Uite asa nu ne prieste nici noua si nici lui.

  Asta e la noi in suflet dar ce o fi de partea cealalta a baricadei? La bunici. Si ei trec prin 1000 de stari si intrebari dar p'alea nu le mai stiu. Pot doar sa imi inchipui. Cred ca e greu sa treci de la parinte la bunic. Imi imaginez ca e greu dupa ce ai copil mare, plecat la casa lui si dupa ce abia ti s-a facut liniste in casa sa apara iar galagia si copiii mici prin peisaj. Ca e greu sa accepti ca imbatranesti si ca din momentul nasterii nepotului devii bunic, mamaie, tataie, bre, 'nea, ma-ta-mare si tac-tu-mare. In plus, nu ai doar niste copii de ingrijit - mai ai si nepoti in carca. Imi imaginez ca au si ei nevoie de liniste si intimitate si, asa cum ne vine noua sa fugim cateodata de copii, lor le vine sa fuga si de noi si de nepoti. Imi imaginez ca le e greu sa inteleaga modul nostru nou de a ne educa copiii - ne-au crescut cu mintea si posibilitatile de atunci. Noi venim cu caramida lor plus a noastra si plecam automat de mai sus si le e greu sa inteleaga. Imi inchipui ca le este frica sa ii dea vreun sfat copilui dat fiind ca noi suntem "ciudati cu educatia noastra". Imi imaginez ca le vine greu sa ne mai vada ca pe niste copii atunci cand avem nevoie de mangaierea lor dupa ce i-am zapacit ani de zile la cap ca suntem maturi si independenti. Eu simt cateodata ca vreau sa ma pun cu capul in poala mamii si sa stau ore intregi la mangaiat. Am inca nevoie sa ma simt copil de atata parinte cat sunt. Ar fi ciudat sa fac asta, dar ce sa fac, imi vine. Simt ca a fi bunic e cam la fel de complicat cu a fi parinte si chiar daca ne vine sa urlam la ei ca nu au cat timp am vrea noi sa aiba pentru noi , chiar daca nu au citit acelasi carti ca si noi si chiar daca ei gatesc altfel ei tot raman o mare si frumoasa parte din viata copiilor nostri, asa cum si bunicii nostri ne-au marcat desavarsit personaliatea.

  Asa si? Deci, cum ramane cu bunicii? Ce sunt ei? Un bine, un rau sau o necesitate pentru nepoti? Vorbesc de societatea noastra nu de vremurile cand bunicii stateau gramada cu parintii si copiii prin corturi si toata lumea crestea linstita si fericita.

  Voi cum va descurcati? “Abandonati” copii la bunici? Va tine sufletul?

LATER EDIT: dupa ce au inceput comentariile pe ici pe colo mi-am dat seama ca e posibil sa nu fi fost totui prea coerent in ce am scris. Sunt 100% convis ca bunicii sunt ultra-mega-hyper-importanti in viata copiilor si ca timpul petrecut cu ei este de aur (nu se uita si nu se strica nici la batanete). Mai mult, abia astept ca Luca sa se poata bucura din plin de bunicii lui si vice-versa. Dilema mea este: ce inseamna pentru copiii mici (de ex. Luca are 2 ani juma') sa fie lasati la bunici. Imi este cam clar ca nu prea se bucura ei. Indura, dar nu se bucura. D'aia zic - cum facem? Sunt carti? Studii? Stie cineva cum tratam subiectul delicat?

Painea verde de acasa

Nu stiu daca ati vazut Senatorul Melcilor - era acolo un copil care zbiera blocat "mamaaaa, vreaau cealaaaam". Copilul poftea la salam de Sibiu asa cum pofteam noi la banane cand eram copii. Mi s-a parut ceva normal sa pofteasca la salam caci si eu am balit la viata mea cu gandul la produsul crud-uscat. Noi mancam rar salam, parizer sau cremwursti si erau vazute ca mancarea suprema. Se zvonea ca Ceau isi impodobea bradul de Craciun cu salam si cotlete, deci foamea si pofta aveau dimensiuni delirante in copilaria mea. Noi nu impodobeam bradul cu carne, dar se gasea cate o bucata din porcul familial sa fie transformata in chestii grele pentru ficat pe care le mancam hulpavi si bucurosi la ceas de sarbatoare. Asa am crescut. A venit apoi Iliescu care ne-a dat salam si parizer la toti. Problema e ca salamul lui Iliescu era facut prin diverse cazi jegoase din zonele marginase ale oraselor. A inceput sa ne doara burta. Apoi a venit Basescu cu salamul mai gros mai frumos colorat si mai bine amabalat, cu S de la Sassssesc si basssesc. Fabricile de mezel au inceput sa duduie, dar cam in gol, fara prea multa carne. Mai mult pielite, oase si ciocuri. Salamul tot salam, dar carnea de vaca din el ba e de cal, ba e de porc, ba e zgarci. A continuat sa ne doara burta. Am ramas totusi cu pofta de salam dar nu imi mai vine sa mananc. Mai bag pitit cate o felioara din usa frigiderului ca sa nu ma vada Luca si sa nu ma blagosloveasca Delia. Salamul a devenit stigmatul meu. Ma urmareste, ma domina si ma doboara. Sunt prizonierul mancarii proaste in care am crescut odata cu generatia mea.

Pe Luca tot incercam sa il ferim de mancarea din galantare dar e greu sa gasim ceva aproape de sanatos si gustos. Am impresia ca fac trafic de droguri cand cumpar carne, pui sau oua prin parcari la ore tarzii, cand poate saracul producator bio sa isi livreze marfa. Mai mult, ca sa afli de un producator bun de branza si smantana trebuie ori sa faci parte din cluburi exclusiviste pe facebook ori sa ai pe cineva care are pe cineva care cunoaste pe cineva care POATE taie un vitel saptamana viitoare.
Despre legume nici nu vreau sa vorbesc - ori ne riscam viata cu rosiile coapte peste noapte in Dacia papuc a precupetilor, ori cumpar de pe facebook din cine stie ce cotlon rosii rare, cescute normal. Doar ca astea sunt mici si stricate sau inca nu s-au copt sau a dat mana si le-a luat mama 'reacu pe toate. Cel mai bine daca vreau o salata buna si sanatoasa de rosii este sa nu o fac pentru ca rosiile sunt otravitoare sau lipsa, castravetii la fel, ardeii sunt facuti in Turcia si sunt special triati pentru export (low quality) iar branza e facuta din lapte praf. Cred ca nici ceapa nu mai e ce trebuie, iar despre ulei nici nu vreau sa deschid debate-ul.

Bun deci ce mancam? Ah, stiu! Mergem si luam de la sibieni. Cum naiba sa mai ai incredere in ei cand sunt cu miile prin Bucuresti si vand tone de branza in orice perioada din an. Pe cei de la Minis i-am intrebat ce oi le mai dau lor lapte iarna ca sa aiba branza proaspata si mi-au raspuns dupa o pauza jenanta  "hmmmm....alea negre". Ca in banc. Am ras. Pfuai de plm! De atunci cumpar cat pot de rar de la ei. Am mai incercat si facebook-ul dar nu ma convinge. Nu ma mai conving nici rudele mele care ne-au rugat sa le cumparam cheag de la Bucuresti ca e mai bun si mai simplu decat sa il faca ei. OMFG! Nici macar in familie nu mai am sansa sa mananc o branza buna?

Si ca tot am ajuns la branza vrea cineva sa vorbeasca despre lapte? Imi e frica sa ceara Luca lapte si sa nu mai avem in congelator de la tara ca incepe sa urle daca nu il satisfac la papile. Daca e sa iau din supermarket sau din piata nu imi vine nici mie sa beau si mai bine las copilul sa tipe. Cred ca vacile astea mulse pentru marele comert sunt hranite numai cu apa ca altfel nu pot sa inteleg saracia biologica din laptele lor. Ar mai fi dozatoarele alea unde cica e lapte pe bune dar e prea departe de realitate si am renuntat rapid si la ala.

Ok, nu avem mancare dar reglam din paine. Ha-ha! Painea e mai rea ca toate: o guma de mestecat nenorocita care se lipeste de gingii si care nu poate nici macar absorbi sosul din salata de rosii (toxica, desigur). Am dat-o pe paine pave ca cica e facuta cu maia dar cred ca Maia o cheama pe mamaioza care apasa butonul la fabrica de paine. Singura paine adevarata o face o amica pe facebook cu maia, faina sare si cupthior dar costa de ne rupe. Macar p'aia o mancam si goala la cat de buna e.

Mi-a cam ajuns cutitul la os (os cumparat de la tara) la capitolul mancare - ne tot chinuim sa cumparam cate o bucatica de ceva care mai este cat de cat mai putin toxic sau comestibil. Cand nu gasim trage Del sa faca in casa tot felul de chestii in conditiile in care nu mai traim in secolul bunicii cand femeia chiar avea timp de gatit. Inteleg ca suntem multi si ca trebuie sa macam toti, dar chiar sa inghitim toate mizeriile parca nu prea imi vine.


Eh, lasa ca acum ajung acasa, ne uitam in frigider si decidem sa iesim sa mancam o pizza si uite asa se duce pe copca tot efortul nostru bio.

Noapte buna la masa va dorex!

Ah, banuiesc ca stiti mai multe ca mine. Am si eu o serie de intrebari:
- cum recunosc o rosie sanatoasa?
- cum recunosc o branza buna?
- cat de rea e carnea din macelariile bucurestene si care ar fi mai bune
- chiar nu exista mezel bun in comert? angst? avicola bacau? toate sunt de kko?
- care ar fi un iaurt sanatos?

Era lui NU si NO fucking way

Asta mi se pare misto la cresterea copiilor - mereu se schimba era si cu ea tot ce am invatat pana atunci se duce pe copca. Mereu o luam de la zero si ne reinventam. In general copiii ne dirijeaza si ne devin invatatori in functie de nevoile lor. 
De ceva vreme am intrat in era NU. Luca a tot fost un baietel pozitiv pana acum cu multe da-uri manate de curiozate si ochi mari, atenti. In ultima vreme mi se pare ca si-a cam facut damblalele vis-a-vis de curiozate, si-a umplut paharul cu ce il interesa, si-a creat pareri si dorinte clare si a trecut la lupta. Acum se lupta pentru el, pentru ce ii place. Lupta se da, desigur pe campul creierilor nostri, noi incercand sa rezistam indulgenti, totusi, la cascada de cereri si negari isterice.


Tata, veeau suc de meee si pufaiine la desene in sufragerie.
Mai Luca, eu mi-as dori sa nu mananci pufarine pentru ca nu sunt sanatoase si nici sucul de mere nu e prea breaz. Mai mult, stii ca de mancat, mancam in bucatarie pentru a evita mizeria din sufra. Zic eu, scobind in sacul saracit cu comunicare non violenta. Si mai ales ca noi preferam cartile sau joaca in locul desenelor. Nu vrei sa ne jucam cu trenul?
NU! Eu veeeau pufaaine la deseneeeee. Ueaaaa. Waaaaa. Grooaaaa. Grooaaawwl. Se apuca subit de strigat de parca a apasat cineva pe distors si dai si zbiara mai tare ca Mihai de la Breathelast si Dan de la Coma la un loc.
Stai domne, ca nu te-am injunghiat. Stai sa iti explic.
Wohooaaaa! Nuuuuuuu! Nooooo! Aaaaggghhhhhhhh! Rraaahaaaaan!
Luca!
Nuuuuu
Luca! Il strig eu soptit incercand sa ii captez atentia.
Nooooooo. Veeeau la deseneeee. Deja, auzind racnetele incepe sa imi fiarba o apa pe undeva prin ceafa.
Mai baiatule, daca zbieri asa nu ne intelegem. Eu nu te ascult. Daca te linistesti putem vor....
Waaaaaaaa! Nooo noooo noooo nooooo. Deseneeeee.

Incep sa imi pierd rabdarea si asa subrezita. Am momente de orbire cand imi vine sa il palesc si e foarte grav. Sunt total contra bataii oricat de simbolica ar fi ea. O palma la fund sau peste gura, un urecheat, un tras de par ii umileste si ii darama psihic, determinandu-i sa faca la fel la randul lor. Nu cred in bataia rupta din rai sau din gura mamii lor de parinti care isi bat copii doar pentru ca ei nu au minte sa rezolve altfel conflictele. Si acum ma lupt cu bataile primite in copila
ria mea si trag cu dintii sa nu imi iasa nimic violent din reflex. Pe noi ne-au batut acasa, la gradinita si la scoala si ne-a cam intrat sub piele. Din pacate parintii nostri au trait fara voia lor in era bataii "educative" si pe noi au ramas urmele acelor vremuri. Nu stiu ce simte sau ce vede Luca, dar imi bungheste starea de nervozitate si chiar violenta innabusita si urla mai tare.
Iesim cu greu din episoadele astea si in general facand ca el pentru putin timp, cateodata pana numar la 10 si apoi trece la ce i-am propus eu. Sa nu cumva sa imi spuneti ca e un mic tiran si ca ma santajeaza ca inchid blogul si il scot din priza. V-am zis ca sunt cu nervii la pamant.
 Mai rau e de partea Deliei care sta toata ziua cu el. Eu nu inteleg cum mai poate - in locul ei ma duceam demult in padure sa urlu intru linistirea sufleteasca.

Si ca sa fie treaba clara, ca sa ma simt un idiot complet, dupa episoadele astea Luca vine sa ma pupe ca sa isi ceara scuze. Baaaang! Atunci raman ca boul in capul ulitei - e mai om ca mine? Pai e! Eu pun raca aia din timpul zbieratului la suflet iar el trece imediat si firesc peste furie. Cum rahat face? Cum de nu ma uraste pentru ca il necajesc? Eu tin minte ca vedeam negru in fata ochilor la ceas de suparare copilareasca si ma uitam urat la parinti ore bune, dar el vad ca nu se incarca cu mizerii d'astea. Sau poate "ura" vine cu varsta?

Intr-un alt colt al constiintei mele nesigure mai e si parerea ca Luca nu stie ce e aia nu. I-am tot facut pe plac si negarea nu prea a auzit-o. Ma gandesc ca poate din cauza asta explodeaza cand, cu motive intemeiate (pentru noi), ii negam chestii si am inceput sa ii spun ca daca zicem nu, apai nu este, explicandu-i desigur, motivul negarii dorintelor lui. Problema e ca oricat m-as speti sa ma fac inteles nu am nicio sansa - el e in modul "no fucking way" si ma lovesc de un zid. Se pare ca nu sunt asa inteligent ca sa ne intelegem la ceas de criza. Dar nu ma las, TREBUIE sa imi inteleg copilul si pentru ca nu ma duce mintea ma duc sa invat de la invatati. Vine un domn in Romania care va vorbi despre viata sociala si emotionala a copiilor. Pe domn il cheama Michael Thompson, vine in Septembrie si mai mult, cica el e specializat pe baieti. Asadar ma duc sa ma scolesc pentru ca nu se mai poate. Daca aveti si voi nevoie, gasiti aici detalii:  http://www.michaelthompson.ro/