De ce se cearta parintii?

Imi amintesc ca eram la toaleta si dau sa trag de hartia igienica. Soc si groaza - sulul de hartie fusese montat invers de Del. Invers adica cu fasia de hartie coboratoare catre perete, nu catre exterior. Oftez adanc si ma apuc sa bajbai pe sub sul. Cu toate ca nu pot, eu tot incerc sa o inteleg si d-aia vreau sa ma chinui sa trag de hartia igienica chiar si asa, de la perete. Poate merge si cum vrea ea si terminam debate-ul. Hmmm. Pipai si gasesc sa trag o fasie. Incerc sa imi suflu nasul cu ea si o impaturesc in asa fel ca hartia ajunge pe nasul meu cu desenul in exterior, nu catre nas. Stiam bine ca asta inseamna ca stratul rezistent este pe partea cealalta decat imi trebuia mie dar am zis sa incerc asa ca sa ii arat eu ei ca nu se poate. Ii zic de un an cel putin ca hartia se pune cu fata, nu cu spatele. 
Suflu. Pffffffffuuu. O nara. Pffffff a doua. Na! S-a rupt hartia. Bai nene, si i-am zis: pune, domne', hartia cu fata la noi ca asa se pune. Ea, nu si nu. Ca sunt nebun. Ca nu vrea sa tina cont de un asa amanunt nesimnificativ si uite acum ce am pe mana din cauza ei. Ce naiba nu putea sa puna hartia cum se pune? Trantesc hartia in toaleta si mai trag bajbaind inca o bucata pe care o impaturesc contra naturii ca sa imi vina cu straturile bune la nas. Suflu din nou multumit de mine, ma spal pe mani si ies la scandal.

De cate ori te-am rugat sa pui hartia igienica cu fata? Uite iar mi-am suflat nasul si s-a gaurit hartia in mana mea.
Iar hartia? Zice Del iritata. Nu intelegi ca nu pot sa fac asa ceva? Mi se pare o porcarie. Sa nu te mai aud cu asta.

Pesnesc. Vad rosu in fata ochilor. Adica tu iti bati joc de mine? Cum adica sa nu ma mai a

uzi? Ce sa fac, sa tac? Cum sa tac? Tu nu intelegi ca e mai bine cum zic eu? Ne-ar fi tuturor mai bine. Hartia igienica e gandita sa functioneze optim in pozitia corecta de functionare. Uita-te la reclame daca nu ma crezi cand iti zic. E logic. Si pe ambalajul ei arata asta.
Esti nebun! Du-te si te controleaza la cap.
Ba tu esti nebuna! ... Si incapatanata!

Nu. Eram amandoi nebuni si incapatanati, dar am aflat asta mai de curand. Cu toate astea ne-am mancat ficaciorii cativa ani de zile cu hartia igienica. Ca sa ajungem la un rezultat am decis ca am sa o pun eu cum trebuie daca ea nu vrea. Plesneam de nervi zilnic si gandeam ca imi face in adins sa o puna gresit, dar inghiteam. Pana la urma eu aveam dreptatea suprema relativ la subiectul asta si asta ma mai linistea. Totul a mers asa pana intr-o zi cand Luca, care prinsese deja de ceva vreme a merge in doua picioare, a intrat in baie, a apucat hartia pusa de mine cu fata si a inceput sa o paleasca cu manutele lui mici ca sa o invarta.  Era distractiv cum se invartea sulul de hartie igienica dar si mai distractiv era cum hartia se aseza blanda pe podea. Cand a terminat de derulat a luat de un capat fericit si a venit cu sarpele luuuuung de hartie igienica in sufragetie. Am inlemnit. Vazusem asta in filme, dar sa patesc chiar eu? Hartia mea igienica? Cea pusa corect de mine? Cum se poate ca una ca asta?!? Pfuaaa!. M-am domolit ca sa nu sperii copilul si l-am rugat bland sa nu mai faca asta pentru ca se consuma hartia degeaba si bla-bla. El nu intelegea. Lui ii placea doar ca poate sa invarta hartia igienica. Iar daca invarteala avea si ca rezultat hartia de pe jos era si mai bine. M-am tot scarpinat in raspar sa aflu o solutie si cand am gasit-o am inlemnit - solutia era sa pun hartia igienica cu fata la perete in asa fel incat daca o invarte catre el hartia nu se deruleaza, ci se ruleaza. Simplu. Genial. Dar era contra convingerilor mele de neclintit. Cum adica sa stea hartia invers? Dar cum adica sa dea hartia pe jos cand se joaca cu ea? Drama interioara. Haos. Contradictie. Universul meu perfect se destrama sub actiunea unor manute mici aducatoare de forta centrifuga. M-am perpelit cateva zile pana a trebuit sa recunosc ca gresisem - chiar nu exista pozitia corecta pentru hartia igienica. Eu, geniul hartiei igienice,  acceptam ca oricum am fi pus-o existau plusuri si minusuri. Nu am avut puterea sa o recunosc in fata Deliei dar macar am avut mintea sa ma relaxez si las dracului hartia sa fie cum se nimereste caci pana la urma nu conta asa de mult. Era DOAR un sul de hartie igienica.

Uite asa ne-am intins nervii ca pe coardele de chitara electrica din nimic vreo cativa ani pana cand un copil de un an jumate (la vremea aia) mi-a arata ca gresesc. Am avut noroc. Dar si mai mult noroc as fi avut daca imi deschideam ochii si vedeam dincolo de valul de furie mai devreme. Acum suntem si eu si Del mai cu antenele ridicate la nevoile celuilalt si e mult mai bine caci de multe ori dreptatea e la celalalt, el nu are valul subiectivismului pe ochi. Pentru a face asta ne-a ajutat mult un curs la care nu am vrut sa merg.

Ne tot invitau de ceva vreme Monica si Ian sa mergem la cursul lor numit "comoara din noroi", un curs pentru a comunica empatic si frumos in cuplu. Imi sunt foarte dragi ei si as merge oriunde cu ei dar numele cursului m-a speriat tare. Suna prea de secta iar ideea de curs pentru cupluri m-a dus cu mintea la terapia de cuplu despre care vazusem in filme ca se face cand sotii sunt pe cale sa isi spuna la revedere. Mi-am zis un Doamne fereste, am facut niste cruci cu limba in gura si am decis ca noi nu avem probeme, deci nu avem de ce sa mergem. Noroc ca Del a fost mai isteata ca mine si a inteles despre ce e vorba si m-a imbarligat cu tact ca sa ne ducem. Mi-a zis ca nu e pentru cupluri destramate, ci e pentru oameni care se iubesc si care vor sa invete sa comunice mai bine fara sa se certe ca chiorii pe nimicuri. M-a convins cu asta caci ma stiam expert la scos ochii din hartii ingienice. Asadar am mers.

Nu vreau sa divulg din detaliie de la curs dar a fost incredibil. Am ajuns de la ras la plans trecand prin niste chestii de mi-au zburat creierii. Pe langa asta am cu conoscut si oameni misto acolo si am si petrecut un week-end doar eu cu Del, caci plozii trebuie lasati acasa. Noi mai fusesem la un curs al Monicai si stiam ce le poate pielea dar cu asta ne-a dat pe spate de tot. Am invatat lucruri arat de simple si atat de puternice. Cand am ajuns m-a intrebat the classic "ce astept de la cursul asta". Am raspuns ca vreau sa invat sa ma cert cu Del. Nu vreau sa renunt la a discuta problemele dar nu mai vreau sa o fac ca un isteric. Cand am plecat zambeam complici si abia asteptam sa apara primul conflict ca sa il rezolvam ca oamenii maturi. Acum stim cum. ;)
Mergeti. E genial si nu inseamna ca veti divorta. Ci dimpotriva inseamna ca va iubiti si ca va pasa de multii ani care va astepta impreuna cu jumatatea voastra.

Mos Nici o Lae

Anul asta a inceput "luna cadourilor" cu o luna mai devreme. Eram pe la inceputul lui noiembrie in Mega cu Luca. Ca de obicei, el taraia dupa el un cos mare si rosu cu roti in care aveam diverse chestii de-ale gurii. Eram pe traseul bun dintre maslinele vrac si paine care trece pe la conservele de ton in ulei de masline, dar care evita elegant raionul de ciocolata. Incercam sa il ferim cat mai mult de ciocolata si in general de mancarea cu zahar. Cum traim in era internetului si a galetilor de zahar e cam greu - de internet nu prea il feresc ca nu am cum; am zis macar de zahar sa il scap. Trecem de ton si ma duc apasat catre paine. Iau o mizerie d-aia de pave cu sufletul strans ca iar mancam furaj infestat si dau sa o arunc in cosul mare si rosu. Ho! Cosul nu era in spatele meu si nici copilul. Ciudat. Mai sa ma panichez cand l-am vazut la 10 metri in spatele meu blocat in picioare cu ochii sariti din orbite. Sar ca ars sa vad ce are - Luca, de ce ai ramas acolo? Nimic. Lucaaaa. Nimic. Ma duc langa el si vad nenorocirea: megaimagenii bagasera mosicraciuni de ciocolata. Era un zid colorat cu rosu si alb si cu insertii de ciocolatiu pe alocuri. Mai ca am balit si eu care nu mananc dulce decat la Paste si la Craciun. Ce e Luca? Ce ai vazut?

Tata, astia sunt de cioco… ciocola… astia sunt Mos Crrrraciun de ciocolataaaa?

Da. Nu mai tii minte de anul trecut? Ai mancat si tu de Craciun si nu ti-au placut.

Tocmai ce iesisem de cateva zile nervos dintr-o discutie cu parintii mei despre oua de ciocolata. Eu o tineam pe a mea ca nu vreau sa ii dam si ei pe a lor ca nu poti sa lasi copilul fara ciocolata pentru ca o sa fie ca drogatii si o sa bage si mai abitir cand o creste. Nu stiu unde e adevarul, probabil pe undeva pe la mjloc, comme d’habitude, dar eu m-am tinut ferm si am tot discutat cu Luca si a inteles ca ciocolata din magazin nu e buna si ca mancam foarte rar. Ii tot face Delia prin casa tot felul de ciocolate supte din deget facute din nush ce minuni. E gustoasa, nu zic, dar nu e ca slinosenia aia din galantare care rupe ficaciorul in copiii nostri. Nu te lingi pe degete dupa ciocolata bio, dar macar e sanatoasa. Pe langa asta, Del ii mai face si tot felul de bomboane si inghetate de fructe de imi vine sa ii iau de la gura copilului. Am mai macat si nush ce acadele fara zahar facute din fructe de mi-au amintit de vitamina C-200 din copilarie si am bagat ca adevaratul cot la cot cu copilul. Tot ca sa evitam zaharul ii mai face si mere coapte cu miros frumos sau mai cumpara niste batoane cu miere si graunte. Lucul nostru le mananca fericit si pofticios dar din pacate astea sanatoase ori se fac greu, ori se gasesc greu iar noi ramanem sa ne luptam cu dusmanul zaharisit de pe rafturile magazinelor.

Am resusit sa imi deblochez copilul de la zidul de mosicraciuni abia cand i-am zis ca ii va aduce Mosul  si lui mosi de ciocolata. S-a linistit mai tare cand i-am zis ca asta va fi in curand, peste cateva saptamani, vor veni Mos Nicolae, iarna si zapada. De atunci trecem mereu pe la locul cu pricina si ma intreaba cand vine Mosul. Momentan a venit zapada si tremura de bucurie ca in curand va veni si ciocolata. Ma simt ca un idiot ca nu pot sa dau liber la ciocolata si sa ii vad zambetul larg si murdar pe dinti. Ma tot imbarbatez ca e greu sa faci chestii bune si ca d’aia merita sa rezisti. Extrapoland, e greu sa ai bun simt, e greu sa nu arunci hartiile si scuipatii pe trotuar, e greu sa tii usa unui om care vine dupa tine, e greu sa zambesti pe strada, e greu sa iti respecti si sa iti iubesti sotia, e si mai greu sa ii respecti si sa ii iubesti pe ceilalti oameni, tot greu e sa nu injuri in trafic sau sa nu pui oua sub presul de la usa vecinilor pentru ca te enerveaza. E foarte greu, dar totusi rezistam. Tot asa stiu ca este greu sa rezistam sa nu intram la mec cand miroase a cartofi prajiti sau nu bem tone de cola in loc de apa, e foarte greu sa faci la cuptor in loc sa prajesti sau sa fumam cu o tigara in minus pentru ca sa mai prindem o zi in plus cu familia noastra. E greu al ‘dracu, dar merita. Merita pentru ca daca suntem cu un milimetru mai sanatosi vom fi cu o secunda mai prezenti in viata noastra. D’aia ma chinui pe mine si pe copilul meu la capitolul dulciuri. Ar fi simplu sa ii dau cat pofteste  si sa fie fericit acum dar cand o fi mare si obez sa nu mai am ce face si sa nu imi pese. Sau poate nu va fi obez si nici probleme de sanatate nu va avea daca baga zahar prin toate orificiile. Poate contra-exemplul american de super sized exista doar in documentare si publicatii despre mancarea bio si ei de fapt ei sunt sanatosi tun.

Nu stiu nimic. Dar stiu ca vine Craciunul si pentru toti inseamna portocale si ciocolata. Ce ma fac ? De unde gasim mosicraciuni sanatosi ? Voi cum faceti ? Sfaturi ? Link-uri ? Ce ii pun in bocanci (in afara de mosul de ciocolata promis ) ?

                                                                                                                                  …un tata disperat. J

Camera copilului - the show must go on [un fel de pub]

Pe vremea cand am terminat de mobilat casa in care locuim eu inca fumam acasa. Tin minte ca am iesit pe balconul murdar de praf la o tigara. Priveam prin usa balconului si nu imi mai incapeam in piele de mandrie si bucurie - aveam in fata o casa deja draga si facuta dupa cum ne-a taiat pe noi capul si gustul din bucati care mai de care mai ieftine si mai dichisite. Am fumat repede tigara pentru ca Luca incepuse sa cam maraie din dormitorul nostru, am deschis usa si am intrat in noua casa, in noua viata. Nu conta ca nu am apucat sa savurez momentul - aveam tot timpul din lume pentru ca era casa gata dupa ce ne spetisem destul de mult timp (cu tot cu un copil de doua luni in carca). Nu mai ramasese decat camera lui Luca de facut. Acolo tineam niste cutii de la Ikea si bicicleta mea. A ramas asa cam 3 luni. In camera lui Luca stea praful si lipsa noatra de inspiratie. Praful il mai stergeam, dar lipsa de inspiratie nu stiam cum sa o scotem de acolo. Pur si simplu nu aveam nicio idee buna. Si nici timp sau energie. Aveam tot felul de vedenii despre camera copilului nostru dar nu puteam misca nimic ca sa le transformam in realitate. Vazusem in filme ca se mobileaza inainte de nastere camera pruncului si ca se depune copilul acolo si se uita de el si de camera lui pana la 18 ani cand pleaca el de acasa. La noi nu prea s-a aplicat pentru ca Luca doarme cu noi neabandonat si ca atare nu stiam in ce sa ii tranformam camera - in loc de joaca sau in loc de dormit; in loc de facut viitoare lectii sau in loc de facut sex in adolescenta. Am ales sa tinem bicicleta acolo pana cand deodata ne-am dat seama ca are nevoie de universul lui, indiferent de locul in care doarme si nu de un loc de lectii, somn sau sex in adolecenta. Are nevoie de locul lui in care face ce vrea. Am pus capetele la contributie, am strans cat de putini bani posibil si i-am incropit o camera de joaca cu pat mare si foarte jos, cu masuta petru pictat, cu cort colorat, cu multe poze pe pereti, cu desene atarnate prin te miri ce locuri si cu stickere lipite langa pat. A iesit de vis. In prima seara dupa ce am amenjat-o am stat acolo singur, emotionat (fara tigara pentru ca nu puteam fuma in camera copilului :) ) si mi-am umplut ochii cu ea. Ma simteam copil si parinte in aceasi timp. Eram fericit doar pentru ca eram acolo inconjurat de culori si cutii pline de jucarii. Iesise ce trebuia sa iasa.


Acum inca o re-amanjam la cateva luni incercand sa o mulam cat mai bine pe nevoile copilului. Ne place sa fim creativi si logici in aceasi timp cand facem pe arhitectii. Daca aveti o camera de copil de facut frumoasa, ieftin si rapid, mi-ar placea sa va zic ca ne ocupam noi de ea, dar nu ne tine. Sau nu avem inca tupeul...pana atunci am dat peste un atelier facut de prietenii de la DESIGNIST.ro - http://designist.ro/workshop-2/how-would-you-style-a-kids-room-un-workshop-de-design-interior-sustinut-de-martine-claessens/.

Daca aveti nevoie de inspiratie va ajuta designerul de interior Martine Claessens"
, un arhitect care vine de departe dar care locuieste de cativa ani in Romania. Cool nu? Se

poate deci locui si aici si face chestii misto...hmmm...cum naiba fac expatii astia de sunt buni mereu la noi in tara? Ma rog,... Puneti mana si haideti la atelierul ei. Pe langa sfaturi bune ne va si invata o leaca de lucru manual pentru camerele plozilor nostri. Macar bagati un ochi aci...eu zic ca e cel putin FOARTE interesant. :)

Razboiul cu vecinii copiilor nostri

Eram prin scoala primara si locuiam in acelasi bloc comunist din beton in care inca stau parintii mei. Un bloc gri si urat cu o singura scara si cu doua lifturi pe care le foloseau zecile de copii de aceeasi varsta si parintii lor pana la epuizare. Fusese de la inceput un bloc locuit de familii tinere cam de aceeasi varsta, cu copii cam de aceeasi varsta. Eram o gloata mare de aceeasi inaltime si greutate care se juca aceleasi jocuri la aceleasi ore. Totul mergea struna - era liniste si pace in cutiile noastre de beton. Dar, intr-o zi a aparut desupra apartamentului nostru o familie mai tanara ca noi cu un copil mic. Bebelus chiar. Nu mai vazusem si nici nu mai auzisem. In special, nu mai auzisem ca de vazut nu prea il vedeam oricum. Am auzit intai cum plange. Parca dormeam in paturi supra-etajate - in linistea betonului se auzea perfect, ca intr-un cotet de gaini facut din scanduri subtiri. Plangea el, plangeam si noi de mila lui si de mila noastra. Incepuse galagia.

Cand a invatat sa merga noi am stiut primii pentru ca se auzeau niste bubuituri noi, moi si neritmate. Asta e! A invatat sa merga micutul. Ce bine, creste si scapam de galagie. Teapa! Dupa foarte putin timp a invatat sa sara si sa alerge. Cand lustra noastra neobisnuita cu leganatul a inceput sa se legene in timp ce vecinelul sarea in mijlocul sufrageriei maica-mea a tipat la taica-miu (de parca el sarea) sa faca naibii ceva ca ne « darama astia casa ». Taica-miu si-a luat inima in dinti si o mina intrigata si a urcat la "aia de deasupra". S-a intors ciusdit cu coada usor intre picioare, dar cu victorie - cu toate ca le-a stricat joaca si copilul a inceput sa planga a reusit totusi sa ne salveze lustra. Copilul nu mai sarea. A plans saracul mult, dar eram obisnuiti cu plansul lui inca din bebelusie. A mai trecut ceva timp in care mai alerga sau sarea cateodata si iar se repeta scena cu taica-miu urcand pana la ei. De la o vreme am inceput sa merg si eu cu el ca sa il privesc pe inamic in ochi. Era un copil normal, intr-un treining bleu-marin cam scamosat care statea agatat de cracii tatalui sau cand acesta deschidea usa. Le spuneam replica cu "ne darama tavanul", tatal ridica usor tonul catre odrasla si acesta iar plangea. Parca ma bucuram. Sa sufere si el, ce naiba...

La un moment dat cred a ca primit niste bilute de sticla pe care le arunca pe linoleumul tavanului nostru. Atunci am inceput sa il urasc curat, cu tot sufletul meu de copil. Oricum eram ofticat ca trebuia sa ma chinui sa dorm la tot felul de ore la care nu aveam somn si bilutele lui nu faceau decat sa ma perpeleasca si mai tare. Intre famiile nostre incepuse razboiul. Nu ne priveam cand ne intalneam in bloc - poate d'aia nici nu prea stiam cum arata. Cand ne-au inundat la baie a inceput chiar lupta de gherila. Urcari la ei la usa cu dojene, cu "domne' ce sa fac?", cu "nu se mai poate asa" si cu multa furie printre dinti. Tin minte ca dupa o repriza de nervi cu vecinii de deasupra ai mei incepeau sa se certe o leaca, de pofta intre ei. Ca de ce nu facem ceva? Ca nu vezi ca asta micu’ nu poate sa doarma si sa isi faca lectiile? Ca daca ne darama tavanul pe noi? Ca daca ne inunda iar ? Imi uram vecinii si mai tare. Dupa un timp eram asa scarbiti si invrajbiti incat nici macar nu mai urcam la usa lor, ci bateam nervosi in teava caloriferului de la bucatarie cu o furculita sau cu un dos de cutit. Cateodata se linisteau din alergat dupa vreo cateva minute de batut in continuu. Nu puteau auzi bataile nostre disperate pentru ca mai si urlau de bucuria jocului lor. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac. Asa cred ca am exersat primele ritmuri de tobe. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac si priveam nervos spre tavan asteptand sa se linisteasca. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac ......

Dupa ceva vreme, pe nesimtite au disparut "nesimtitii" de deasupra. Nu stiu, s-au mutat. Au venit alti vecini care erau fara copii dar care ne inundau mai des si care aparent aveau gandaci – tot nasol. Cand m-am mutat de acasa, deasupra aveam un cuplu de manelisti - ea mergea pe tocuri prin casa noaptea cand venea de la munca, iar el o batea si o injura cand se imbata. Dadea muzica tare si da-i. P'asta l-as fi dat pe mana politiei. Era chiar sa sun cand ea i-a aruncat lui hainele pe geam. Sau o plapuma. Nu stiu exact - cert este ca mi s-a parut ca a sarit un om. Nu sarise nimeni pentru ca inca tipau unul la altul.

Acum locuim fericiti si linistiti la ultimul etaj al blocului nostru. Deasupra este doar Dumnezeu si liniste. Dedesupt este un apartament care era in renovare vesnica - gauri, ciocane, ciocanele bagate pe la pranz si in rest liniste. Del se lupta saraca cu somul de la amiaza al lui Luca dar noroc ca el doarme ca betivii - lemn si ne-intors. Cand bataile au incetat am inceput sa ne uitam unul la altul speriati. Hopa! Vin vecinii!
Au venit. Prima data au venit saptamana trecuta pe la 9 seara cand eu stateam tolanit pe jos intr-un moment foarte rar de privit la tv in timp ce Luca sarea fericit peste picioarele mele. Sarea bine: inalt, lung, ca un atlet. Podeaua bubuia/tavanul trosnea/ lampa se misca/ vecinii oftica/ si noi nu stia(m). / Marii, se porni/ cand ne auzi/ vecinul de jos/putin cam furios/ ca sa ne cam zica/ ca ii este frica/ daca becul pica/. Balada asta parca o stiam de undeva. Cand am deschis usa am ingalbenit – i-am vazut fata lui taica-miu de acum vreo 20 de ani cand a urcat prima oara la vecinii de sus. Timpul s-a oprit si s-a dat peste cap. Apoi m-am inrosit de rusine in timp ce ma scuzam iar dupa m-am innegrit de suparare – gata cu libertatea si cu jocul nesfarsit fara fraie. Eu devenisem vecinul de deasupra pe care l-am urat atata timp. Luca devenise odrasla nesuferita si needucata care se joaca fara minte. Familia mea devenise "nesimtitii aia de sus". Din momentul ala am inceput cu ssssiala si cu "hai sa sarim mai incet sau in pat ca sa nu facem zgomot". Luca nu a plans – i-am explicat ca trebuie sa ne respectam vecinii si saracutul a inteles la fel de trist ca si noi. De atunci Luca nu mai sare, alearga putin si ne intreaba daca are voie sa alerge seara, sau doar dimineata cand vecinii sunt la serviciu. Cand ajung acasa nu mai sare de bucurie pentru ca deranjeaza, nu mai alearga inca doua ture inainte de culcare pentru ca tropaie prea tare si nu mai tranteste jucariile pe jos ca sa vada cum se desfac in bucati. Gata cu cantatul la chitara si cu batutul la tobe. Nu mai e loc de ele pentru ca trebuie sa tinem toata linistea aia in casa. :(

I-am inteles abia acum pe vecinii din blocul gri de beton care isi cresteau deasupra noastra un copil fericit si jucaus. Exact ce au facut ei imi doresc si eu sa fac 20 de ani mai tarziu. As vrea sa ii intalnesc si sa le cer scuze, as vrea sa vad cum arata si sa ii felicit pentru "attachement parenting-ul" pe care il faceau inca de pe vremea aia. Ei credeau in copilul lor si in libertate in timp ce noi ne incapatanam sa traim in linistea de beton. Acum noi suntem ei si nu stim ce sa facem. Sa alegem un copil fericit si vecini disperati sau un copil nefericit si vecini fericiti ? Voi cum faceti ?

Ma bucur de orice kkt

Primul scutec cu adevarat plin - era  in prima zi, cand nu mai conta daca era lumina sau noapte si cand totul era asa de intens si de nou ca nu ne puteam inchide maxilarele de uimire. A fost un cacatel inchis la culoare, uleios asa cum citisem ca trebuie sa fie primele defecatii. Ne-am bucurat ca la Mos Craciun cand l-am vazut. Ne impingeam unul pe altul sa vedem cum arata, cum miroase si daca ne zice ceva. Personal nu mai intalnisem niciodata asa ceva si eram curios ce efect are la ficat - rezist sau nu la schimbat copilul? Apoi mi se parea minunat cum din nimic a aparut un copil, apoi laptele matern si din suma lor un rahatel mic si uleios. Era semnul ca sistemul digestiv al lui Luca functioneaza si noi nu ne mai incapeam in piele de mandrie si bucurie. Ne-am dat seama tarziu ca tocmai ne bucurasem de un cacat si din momentul acela asa avea sa ne fie viata. 

Ni se spusese ca trebuie sa isi faca nevoile cu o anume regularitate si ma apucasem sa notez zilnic in calendar cand si ce da scutecului. Mi se parea cam exagerat si m-am oprit din triat si indosariat toti rahatii dupa o saptamana. Oricum, stiam ca deja ca Luca functioneaza corect si eram fericit. Fusese o saptamana in care ma bucurasem la fiecare scutec plin ca la golurile nationalei - eram epuizat deja de atata bucurie.

Am lasat apoi rahatii sa curga linistiti in ritmul lor si noi ne-am vazut doar de spalat copilul. Fiecare cu treaba lui. Mai nasol era cand nu murdarea pempersul cu maro vreo cateva zile. Atunci sa vezi panica! Ce o avea? O fi de la dinti? Pai nu trebuia sa fie invers la dinti? Ai mancat tu ceva si i-ai transmis prin lapte? De la aer sa fie? De la Univers? O fi de la ei? Si da-i baga masaje la burtica de tip "I love U", flexari de picioruse si mangaiat. Mai ca imi venea sa pun gura la teava ca sa il desfund. Eram turbat. Ma mai linistea cate un part tiuit dar prea putin. Cand facea in sfarsit imi venea sa imi iau concediu a doua zi ca sa ma pot imbata. Bateam "cuba" cu sotia, chiuiam, felicitam copilul si apoi intram intr-o analiza atenta a rahatelului vinovat cu blocajul. Ce o fi chestia asta ca niste seminte din el? Si firicele astea? Are culoarea normala? Ia stai ca fac eu o poza si o trimitem medicului, doar sunt fotograf, ce naiba. Si pac poza pe mailul pediatrei. Cred ca radea saraca femeie de se prapadea - inteleg sa primesti spam cu reclame plicticoase sau cu penis enlargement pills, dar poze bine incadrade si bine iluminate cu caca de copii e prea de tot. Si mai mult, sa raspunzi apoi pe un ton profesional ca e normal rahatelul din imagine cred ca e chiar greu. Eu in locul pediatrilor as pune de o expozitie foto macar pe FB si sa tag-uiesc parintii in rahatii odrasleleor ca sa se amuze.

Mi-a venit sa va zic de chestia asta pe fondul unei constipari care il tot viziteaza cam saptamanal pe Luca si am ajuns sa primesc sms cand sunt in sedinta la serviciu: "a facut mult. Saracul" iar eu rasuflu asa de usurat de parca am facut chiar eu, acolo in sala cu toti colegii. Stiu ca sufera din cauza asta si ne tot caznim sa o reglam din alimentatie. Asta insemnand sa nu mai mananc eu toate prostiile (adica nimic din ce imi place mie si lui Luca). Daca mi-e pofta de salam trebuie ori sa mananc cand deschid usa de la frigider ca sa ma pitesc de el ( sa vezi cum deschid frigiderul din doua in doua minute) ori sa mananc noaptea dupa ce se culca el. Mai naspa e cu carnatii pe care nu ii pot praji pe ascuns. Cel mai simplu e sa tai de pe lista complet placerile pantecului si sa ma umflu de paine si apa. Si toate astea pentru un cacat mai incapatanat.


Acum stim cu totii ca ideea "bucurosi de orice rahat" se poate extrapola la orice capitol. Ne entuziasmam la fiecare mic gest pe care bebelusul-legumita (cand e el foooarte mic) il face nou - uiteee, a miscat ochii!; ai auzit cum a horcait in somn? - cat de taree!; uite, uite cum strange puminsorul de bine!; vaaaaai cat de frumos ii curg balele pe pat!; sunt foarte fericit, mi-a mancat un iaurt intreg; mi-a mancat toata banana; mi-a facut muci doar odata in iarna asta; mi-a vomat foarte putin pe tricou; Deeeel, sa fi vazut ce part a tras! Yeaah! Imi amintesc putinele cuvinte care m-au bucurat cum nu ma bucurase nimic pana atunci. Eram la una dintre echografiile importante:"creier normal, inima normala, plamani normali". Faptul de a avea un copil cu organe normale si functionale a fost cea mai buna veste pe care o puteam primi. Ne dorim aparent cu totii numai premianti si copii deosebiti dar de fapt tot ce conteaza este sa fie normali si sanatosi. Ne bucuram la fiecare cacat pentru ca din fiecare cacat se construieste un copil normal, asa cum ni-l dorim cu totii. 

A doua schimbare la fată

Fara lapte si miere - intarcarea

Na, ca a venit si momentul asta. Sau mai bine zis se apropie. Poate ati vazut zbaterea Deliei relativ la alaptare pe blogul eu si stiti despre ce e vorba. Daca nu, va zic ce inteleg eu din toata povestea asta intortocheata. Sau mai bine zis, cum traiesc eu intarcarea.

Femeia devine mama prin nastere. Ii place rolul. Ii cresc luminile alea in ochi care ii le incazesc chipul si care fac sa mai creasca cu cativa centimetri statura fiintei lor déjà enorma. Mamele prind puteri prin copiii lor si pentru ei. Noi barbatii, o ardem pe banca de incalzire, dar nu ne comparam cu femeia din teren care rupe poarta in fiecare minut de joc. Trece o vreme si mama dedicata trup si suflet vietii copilului ei isi aminteste de viata ei. Vede ca acum copilul merge, vorbeste, mananca singur si simte ca poate incerca sa se re-rescopere. Noi tot pe banca de rezerve stam, jumatate asezati, jumatate in picioare, nestiind cand sa intram in teren sa inlocuim sotia deja obosita de atata parenting. Momentul asta mi se pare incredibil. E momentul celei de-a doua schimbari la fata a sotiei.

Cand mamele incep sa se dezmorteasca dupa sederea acasa cu copilul, sa te tii schimbari! Din ce vad eu, mamele redevin adolescente. Ma uit la Del si nu pot sa cred ca arata ca atunci cand ne-am cunoscut. A intinerit peste noapte si a prins o noua energie pe care o uitasem. Partea cea mai frumoasa e ca luminile din ochi s-au aprins si mai misto. Cred ca schimbarile astea vin natural in momentul in care mama simte ca puiul e gata sa zboare singur; ele stiu ca urmeaza o noua etapa si pentru copil cand trebuie sa creasca nu doar sa invete sa traiasca. Prima etapa s-a terminat cu bine si eu sunt depasit de schimbarile astea. Inertia mea m-a tinut la fel, de la inceput pana azi, eu nu am avut parte nici de atatea zbuciumuri dar nici de atatea reinventari. Barbatii se mentin plictisitori si liniari fata de torentul care le ameteste pe femei. Partea buna pentru noi este ca in sfarsit ne redescoperim sotiile de care ne-a fost atat de dor. Mamele redevin femei misto, pline de viata si de energie. Pe mine m-a dat pe spate momentul asta si m-a luat cam nepregatit. Ma obisnuisem comod in culcusul meu, pe jumatate de pat, de tata si acum simt ca trebuie sa ma ridic sa dansez din nou cu sotia mea. Pai stai bai, nene ca nu ma asteptam sa intinerim asa devreme.

Si pe fondul acestor schimbari Luca isi cauta si el locul in sanul familiei si in noua lui viata de copil crescut si pregatit sa scoata capsorul in lume. Problema e ca a mai ramas un rest din viata precedenta - alaptarea. Asta inca ii mai leaga dureros de vechea era. Zic dureros pentru ca simt amandoi ca trebuie sa renunte la asta curand. Luca a invatat dragostea de mama la sanul Deliei asa cum si ea a invatat dragostea de copil alaptand. Eu am tot observat spectator frumoasa relatie dintre mama si copil prin prisma alaptatului si m-am tot simtit lasat la o parte, usor gelos, dar fericit de relatia lor. Acum, tot spectator vad cum li se schimba relatia, evoluand greoi catre noii pasi. Sunt constienti amandoi ca trebuie sa renunte la momentul lor de intimitate al alaptarii, dar trag unul de altul orbi, ca intr-o relatie ce sta sa se destrame. Diferenta e ca relatia lor nu se va destrama ci, dimpotriva, se va intari mai mult dar treccrea se face cu aceeasi greutate ca o despartire. Luca repeta aproape convins ca e baietel, nu bebelus si ca baieteii nu mai beau apiti ( numele lui de alint pentru alaptare ). Ii vad zilnic cum se chinuie si cum se tachineaza intre ei - Del acum e convinsa ca renunta, acum uita de convingere, Luca acum bea apa in loc de apiti si imediat cere lapte cu frica de abandon. Ii vad ca se simt vinovati, dezradacinati si debusolati. Sunt nervosi, maraiti si mai lipiti ca niciodata. In timpul asta Luca incepe incet-incet sa se apropie de mine si eu mor de bucurie si mandrie, dar stiu ca asta vine cu pretul distrugerii celei mai frumoase relatii pe care am vazut-o in viata mea : Relatia mama-fiu, relatia mama tanara-copil mic, relatia cu cele mai multe si mai calde imbratisari. Urmeaza altceva…

Va zic cand reusim sa renuntam la alptare definitiv. Tineti-ne pumnii.

Cum sarbatoresti canicula?

Tare intrebarea, nu? Stiu. Problema e ca avem canicula pe capul transpirat deja de vreo luna de zile si tot nu am gasit raspuns la intrebarea asta. Chiar daca nu imi placea mie prea tare sa ies afara cu copilul la social "de cumetrie" prin cartier, macar eram linistit  stiind ca pot face asta oricand, ramanandu-mi astfel un as in maneca scurta. Insa de cand a inceput fierberea politica in tara a fiert si aerul. Sau invers. Sau fara legatura, aerul a inceput sa fiarba pur si simplu pentru ca e vara romaneasca si ploile s-au mutat in tari mai civilizate, iar vantul s-a oprit si el pe litoral caci nu mai suporta caldura si praful din Bucuresti. Colac peste pupaza, Enel s-a hotarat sa bage bani multi la cine-stie ce saltea si sa nu modernizeze reteaua electrica care sa suporte consumul de aere conditionate si incarcatoare
de iPhone de pe perioada verii. Astfel, suntem prinsi intr-o casa care  ofteaza de cald, fara aer conditionat si frigider cand i se pune pata companiei de electricitate si cu un copil dragalas si jucaus care nu intelege de ce ii curge apa din capsor si de ce e tinut inchis in casa.

Ei bine, ce ne facem noi in tabloul zugravit mai sus? Cum il domolim pe Luca cand este la fel de nervos ca noi si la fel de frustrat ca trebuie sa stea condamnat in casa pana tarziu, dupa actualitatile de
la ora 20:00. Pai nu prea ne iese. In timpul saptamanii, Del in scoate rapid dimineata pe la umbra de copaci batrani ca sa ii consume oleaca bateriile. Se baga apoi impreuna la casa cu aburi, mananca, dorm chinuiti si se joaca in preajma aerului conditionat ( cand avem curent ). Dupa amiaza ajung eu vlaguit de mersul cu bicicleta din Pipera, cu capul rosu si fierbinte si avid de ceva racoare. Luca ma ia de bun: "tata, tata, taaata! Cacacn" (excavatorul). Stai, taticule, ca ne jucam si cu excavatorul, doar sa imi trag si eu sufletul si sa beau o cana cu apa rece. Beau apa si incepem.


Luam toate masinutele de sapat din casa si la joaca. Merge treaba asta vreo 5-10 minute dupa care incepe sa imi aduca "catea" (cartea) si ne punem pe citit, rasfoit si invatat animale, pasari si gandaci. O mai lungim asa inca vreo 20 de minute, mai revenim la excavatoare si apoi incepe sa vaneze chestii noi prin casa. Isi aduce aminte de "aipedn" (ipad) si ma pune sa ii arat filmulete cu el, cu catei care latra ritmic melodia de la Star Wars si poze si filme cu .... excavatoare, desigur. Mai bagam si cate un joculet asa zis educativ, el apasa pe chestii fericit
pana cand se plictiseste si de asta. Se cam apropie circul pentru ca incepe sa simta nevoia sa iasa afara. Atentie, nu a trecut decat vreo ora jumate de cand am inceput.

Se duce din ce in ce mai des pe geam, strica dupa catei, dupa excavator si o ia pe calea plansului. Eu  ncerc tot ce am invatat la cursul de comunicare non violenta ca sa il scot din starea de nervi. Ii explic ca afara e amiaza ( in week-end ) sau ca e abia ora 6 seara si afara se moare de cald, dar el ce sa inteleaga? Il mai momesc cu cate o baie luunga sau cu cate o portie de sarit in pat pana cand bag niste rock-erala si mai scot untul din el.

Cu tot cu untul scos tot vrea afara. Si uite asa umplu sticla cu apa si pornim afara pe la ora 19 cand inca  omiti de cald. Il duc la locuri cu verdeata, cu o jumatate de grad celsius sub temperatura de cartier dar tot ma topesc de-a-n picoarele. El nu stiu daca simte vapaia caci e prea ocupat cu spatul cu excavatorul de jucarie in "tsip" (nisip), dar eu mor cu zile.

Iubesc vara si caldura, iubesc racoarea timida din serile calme de vara, iubesc terasele deschise pana tarziu, iubesc balaceala la mare, dar incep sa detest orele moarte in care nu pot scoate copilul afara.

Voi cum va descurcati? Si nu imi spuneti ca nu locuiti in Bucuresti, ca nu ma intereseaza. :)

daca ploua...

nu e problema. alergam pe unde putem.

daca va place, pun si varianta la viteaza normala. :)

Non violent, fă?

In general zambesc tot timpul la copil, rad cu sotia si ne distram in trei. Avem o viata tihnita si ii multumesc Celui de sus pentru asta . Problema e cand se intampla sa intru mai fucked up pe usa si in casa sa gasesc si mai fucked up decat e in mintea mea. Asta se intampla cand and am nervii gata sa plesneasca pentru ca am fost nevoit sa stau mai mult la serviciu si eram deja la capatul puterilor iar telefonul zbarnaia ca la posta cu sms-uri de grabire ca "nici ea nu mai poate". Atunci sa ma vad!
Ma urc agitat in metrou, injur in gand intre statii pentru ca stam prea mult, imi reprim pofta de a decapita pe cei din pasajul Unirii care nu merg in ritmul meu disperat si mai bag inca o portie de injuraturi pana la Titan tot din cauza vitezei garniturii de tren. Ies de la metrou deja desfigurat de nervi cu gandul ca sunt asa de aprope de casa de parca deja aud circul care va urma. Asta se numeste ca vin cu capsa pusa. Energetic vorbind, vin acasa carand dupa mine toata mizeria acumulata de la toti colegii de serviciu plus cativa gigawati acumulati de la Del + Luca, prin telefon. Cand intru in casa suntem toti deja gata de bataie.
"Hai ca nu mai pot, mai ia-l si tu. Nici pipi nu am apucat sa fac". Nici nu termina de spus asta, il abandoneaza pe Luca si fuge catre baie. Pentru capul meu terci de la ora aia asta este o declaratie clara de razboi, desi nu e decat o taiere grava de pisare. Vezica nu are minte si se pare ca nici eu, pentru ca incep imediat sa imi vars raul pe ei.
Ma duc catre usa baii si zic raspicat cu vocea invers, in raspar: "Ce a insemnat asta? Nici nu intru bine in casa si mi-l si arunci?". Luca era deja cam pus pe treaba si cum simte ca plesnim, plesneste si el. Incepe sa strige "maaaamaaaa" si sa dea din toate membrele. Il pun jos, el sare cu pumnii in usa de la baie continuand sa urle. Del iese desfigurata de furie si imi maraie un "esti nesimtit" foarte apasat, smucind si plodul in brate ca sa il calmeze. Desigur ca Luca simte furtuna si ploua si el. Ploua cu lacrimi si urlete, eu traznesc cu magarii gratuite la adresa Deliei, ea pareaza cu tunete de aparare si cu grindina din priviri. Si asa "plouam" (nah, ca am reusit sa il conjug, imi mai ramane sa incerc si " a oua":) ) vreo jumatate de ora pana fluviul de frustrari isi micsoreaza valtoarea. Oricum, seara e stricata desavarsit.
In plus, fata de dialogul cretin plin de rautati mai e ceva care nu iese la suprafata: lista de porniri reprimate. E bine ca sunt reprimate, caci altfel am fi ca in jocurile de pe PC. Cea mai comuna pornire este sa dau cu el de pamant cand zbiara aparent fara motiv, sa mai dau odata cu el de pamant cand zbiara mai tare dupa ce zbiara, sa dau cu ea de pamant pentru ca e la fel de nervoasa ca mine. Banuiesc ca tot asta simte si Del. Va imaginati ce ar iesi daca nu ne-am reprima asta? Va imaginati ca unii nu si le reprima?
Oricum, cand am ajuns in momentul violentei imaginate din timpul furtunilor de nervi este deja cam prea tarziu. Cred ca putem evita chiar si furtuna. Sunt de acord ca energia nasoala trebuie sa iasa pe undeva, oala minune numita familie trebuie sa scoata aburul pe la supapa, dar cred ca se poate si fara sa iasa puroi. Nu puteam eu sa intru zambind in casa si sa inteleg ca Del e la capatul puterilor iar ea sa inteleaga ca si eu sunt supt de o zi grea la serviciu? Apoi ne pupam si leneveam psihic toata seara. Pai, puteam. Dar nu era asa usor ca o cearta.

Deci unde e adevarul? Imi e clar ca la noi nu este. Vad asta pe chipul copilului care cand ne certam priveste ca la tenis, cand la unul cand la altul. Cateodata striga si el sau, cand e el mai matur decat noi, incearca sa ne momeasca cu jucarii ca sa incetam. E clar ca nu ii face bine sa vada nervi iesiti pe gura si nici noua nu ne prieste episodul. Deci ce e de facut? Mergem la cineva care stie.  Exista un curs de comunicare non-violenta pentru parinti, in cuplu, iar acum exista si pentru tati.
http://www.nonviolenta.org/cursuri/superdad-bucuresti

Banuiesc ca acolo putem invata sa transformam kilowatii de nervi in lumina curata. Eu sunt curios si as incerca cursul. Daca vreti si voi aveti grija ca in cazul cursului pentru tati: "Vom crea un mediu sigur şi plăcut exclusiv pentru taţi. Vom învăţa prin exerciţii, jocuri de rol, discuţii şi împărtăşirea experienţei personale. " Eu inteleg ca mediul sigur si exclusiv pentru tati este ori o carciuma ori vreo toaleta mai dichisita. :)

Cill out!

Cand sotia nu-i afara

V-am promis ca intr-o emisiune viitoare voi vorbi despre ce se intampla cand iesim afara. Acum suntem in viitor. Am scris pataniile mele ca onorat invitat pe totuldespremame.ro

Acum un an Luca avea o lună şi câteva zile şi noi ne miram că îşi mişca mâinile şi că părea că îşi ţine capul. Era un pui de om slabuţ ca vai de el, şi mic de se pierdea prin pat. Acum este un tânăr viguros, zâmbăreţ, ştrengar şi alergător de cursă lungă. De

unde anul trecut abia scoteam nasul cu el prin parc purtându-l în marsupiu, acum trebuie doar să îi arătam parcul şi ştie el ce are de făcut. Da, a crescut boracul de nu ne vine să credem. Şi, cum odata cu creşterea nu vin doar poze frumoase, ci vin şi întâmplări noi, iată-mă acum cu copilul în parc sau la locul de joacă de cartier învăţând cum să îi fac faţă micuţului titirez. 

Del se duce cu el zilnic pe coclauri. Ea e deja rodată şi ştie când să sară să îl ţină de mână ca să nu cadă, ştie când să îi impună calm limite, ştie când să îl lase să se arunce în gât pe tobogan. Dar eu sunt tămâie la capitolul ăsta. Pentru că din cauza serviciului nu am bucuria de a sta cât mai mult cu Luca, sunt neantrenat la destule capitole. În special la ieşit în parc sunt cu adevărat praf. O fi din cauză că sunt cam timid şi tind să o dau în antisocial, sau poate că sunt cu coada prea pe sus? Nu ştiu. Cert este că detest să ies cu Luca la locul de joacă.

  

Ieşim amândoi zâmbitori şi încrezători din scara blocului cu capetele în soare. Ne bucurăm amândoi aparent, doar că eu port spaima în sân: iar mergem în părculeţul pentru copii! CONTINUAREA AICI:

http://totuldespremame.ro/invitati-speciali/dedi-grigoroiu-taticuleiesim-afara

Primele zile (dupa un an)

   Imi tot amintesc cum am deschis usa larg la garsoniera, a intrat Del cu Luca in brate foarte pretioasa si importanta si s-a dus direct catre sufragerie. In casa era lumina curata de soare de amiaza si liniste. Inca ramasese niste liniste in casa de cand plecasem in graba sa nasca Del. Acum venisem cu galagia. Dezorientati fiind prin hatisul de sentimente necunoscute l-am pus pe Luca in locul cel mai familiar noua: patul. Ori uitasem ca avem patut pentru el, ori ni s-a parut mai normal sa il punem putin acolo pana ne hotaram ce facem cu el. Chiar asa, nu aveam nicio idee ce sa facem cu el. Ne uitam pe sub ochi unul la altul si parca ne intrebam: and now what? Ca sa imi fac curaj si ca sa fac totusi ceva cunoscut si placut am luat aparatul si am facut ceva poze. Mereu aparatul foto mi-a dat un fel de putere si un dram de idee de cazemata in spatele ocularului. Ma pitesc cu brio de cate ori am nevoie. Si acum simtem nevoia sa ma ascund si apoi sa fug, sa zbier si intreb oamenii mari ce am de facut.
   Apoi se incetoseaza amintirile - parca l-am pus in patutul  lui cu grija, ca pe ou si l-am privit cum doarme. Sau am facut asta dupa ce m-am holbat mirat cum il alapteaza Del? Sau poate dupa ce i-am schimbat primul scutec impreuna in tandem? Nu mai e clar si ordonat nimic in memoria mea. Au ramas doar crampeie de senzatii foarte intense.
   Primul somn langa el - istovit, fericit si cu mare grija sa nu ma sui pe el. Cand m-am trezit mi-am dat seama ca reflexul e mai presus de orice si ca nou nascutul a scapat de kilogramele mele.
   Prima baie - manuiam copilul mecanic asa cum vazusem in carti, filme, cursuri si la nasi la prima baie. N-am reusit sa ma misc cu spor, intepenit fiind de spaima si incordare - ca atare mi-am adoptat rapid stilul propriu direct in cada.
   Primele plansete nocturne ale lui Luca pentru ca nu cunostea lumea asta si primele plansete diurne ale Deliei pentru ca nu cunostea lumea alaptatului. Primele plansete inghitite in sec de mine pentru ca nu cunosteam nimic.
   Prima iesire afara cand ni se parea ca aveam lumea la degetul mic. Prima inghetata la "mec". Prima bere tot acolo.
  Sunt mii de "prima data" pe care le traiam acum exact un an. Ma uitam cu Del in urma si primul lucru care ne vine in minte este ca nu stim de unde am avut putere sa trecem asa usor peste momentele noi. Nu ne explicam cum de ne-am inhamat si la organizatul unui apartament nou in primele 3 saptamani de viata a copilului. Nu intelegem de unde au parintii atat de multa putere in primele luni de viata a bebelusului lor si cum pot trece asa usor peste intrarea intr-o lume noua. Atunci spuneam toturor ca e mult mai usor decat ma asteptam si chiar simtem asta. Acum, vazand cat de usor si de frumos este cu copil oleaca mai mare, nu inteleg ce era in mintea mea.

  A trecut un an in care s-au schimbat multe. Copilul a crescut mai mult decat imi imaginam ca va creste intr-un an. Sunt uluit cand il vad mergand  cand il aud repetand orice cuvant.
  Am ramas uimit vazand ca Luca a inteles perfect ce are de facut si a luat fiecare obiect de pe tava si l-a inmanat serios nasei lui. S-a prins ca ea i-a dat tava aia cu vreun scop, deci cu ea trebuia sa trateze. A luat chitara in miniatura si i-a dat-o Bogdanei zambind, apoi a curatat frumos tava de toate obiectele pana a lasat la urma cheia de masina. Eu am zambit complice pentru ca si eu detest masinile. Stia oare ca alegerile astea ii influenteaza destinul sau le-a luat la intamplare? Oare chiar au vreun rost alegerile motzului pentru soarta lui sau doar ne influenteaza pe noi si ii vom cladi un viitor bazat pe acele cateva obiecte de pe tava? Sa fie oare viata asa de simpla si limitata? Sau va face ce va vrea el si va arunca tava din drumul lui? Oare asta inseamna "ti-am pus totul pe tava"?

ta-su @ Prima Tv - totul despre mame

Daca tot e vorba sa dau din casa, merg pana la capat. M-am dat in stamba la TV. M-am simtit bine!
Le multumesc celor de la Prima TV pentru ocazia asta.

Enjoy: http://totuldespremame.ro/video/tatal-in-cresterea-copilului

La multi ani, Luca!

Acum doi ani data de 14 Martie nu imi spunea nimic. Era doar o zi de primavara timpurie.
Acum un an 14 martie mi-a schimbat viata. Intr-o zi de primavara timpurie, la ora asta ne pregateam sa mergem la maternitate. Aveam emotii, mii de frici si nerabdare. Urma sa ne cunostem copilul.
Tarziu in noapte, dupa un travaliu lung si epuizant pentru Del si Luca ne-am intalnit. Atunci s-a nascut Luca si familia Grigoroiu a noastra.
Ce s-a schimbat in anul asta? Pai, am descoperit o sotie mai frumoasa si mai puternica pe care o iubesc mult mai mult de cand este mama, am descoperit un tata in capul meu plin cu copilarii, am gasit bunici emotionati si plini de drag in parintii nostri si cel mai important, am cunoscut omuletzul cel mai important din viata mea. Ca il iubesc e putin spus.

La multi ani, Luca Stefan!

Am facut un slideshow lung cat un an, cu melodii care ne-au marcat zilele fiind ascultate intamplator la radio.  Enjoy!

Când soţia nu-i acasă II

Scriam acum ceva vreme ce se intampla cand mai evadeaza si sotia din spatiul conjugal. A mai trecut ceva timp, am mai exersat evadarile iar Luca a tot crescut. Din fericire pentru mine a inceput sa ma placa si pe mine. Daca pana acum ceva vreme o vedea doar pe Del, acum nu stie la care sa alerge mai intai. Cel mai multumit e cand stam unul langa altul - in felul asta nu trebuie sa se imparta intre noi. Daca Del e in bucatarie si eu in "trăind" ( living :) ) copilul o ia razna facand ture pe hol si zambind cucernic pe rand la amandoi. Eu sunt foarte fericit ca a inceput sa ma stie de tata sau teata-tea-ta-taa, cum zice el. Mai mult, pe langa fericirea fireasca, multumita interesului sau crescand imi este mai usor sa raman cu el acasa cand pleaca Del. Se uita mai mult in gura mea cand ii cant, bate si el in toba de plastic cu beculetze odata cu mine, trage chitara de corzi mai ceva ca Hendrix si ma insoteste peste tot prin casa. Daca da semne de expirare ii scot arma secreta: cutia cu cabluri. La asta nu rezista niciodata. Oricat de rupt ar fi tot trage de ele si le linge vreo 15 min. Ne mai luam in brate, ne mai pupam si trece timpul. De acum este mult mai simplu sa imi pastoresc copilul cand ramanem intre baieti. Mai mult de atat este muuuult mai haios. Am impresia ca Luca are simtul umorului si ii place sa ne faca sa radem. Pe langa provocarile zilnice cand vine in fata mea si rade doar ca sa ma vada razand am mai prins un episod haios: Del plecata la o mizerie de piesa de teatru, Luca marait de somn, eu incercand sa ii dau niste supa de pui. Pe la ora 8, 8 si ceva s-a produs o extorsiune al unui....si dup'aia, .......puteti uita: 

(dati pe youtube pe fullscreen, HD, ca sa vedeti cum ma improasca cu mancare)

Schimbarea la fată - cine e femeia de lângă mine?

Prima data i s-au schimbat ochii. Aveau o lumina frumoasa, venita de nicaieri. Aflase abia de cateva saptamani ca e insarcinata si Del deja incepea sa infloresca - se preschimba intr-o alta floare mai frumoasa si mai elastica. Sotia mea se metamorfoza. Eu asistam mut (si fericit) la toata evolutia asta. La mine se schimba doar cantitatea de griji din cortex in timp ce ea se reinventa. Ma simtem lasat mult in urma.

Pe langa faptul ca devenea mai frumoasa ea se facea si mai puternica. De cand am cunoscut-o era mama tuturor bolnavilor - cu trusa de medicamente in geanta, gata sa vindece orice durere de cap pornita de la bila sau de la stomac. Baga anghiroale cum bag eu tigari si antinevralgice cum baga baietii seminte pe stadion. De cand a incoltit insa, bobul ala de copil in burtica ei, Del nu mai simtea nevoia de pastile, nu o mai durea nimic, nu i se mai facea greata (culmea!), nu mai acuza lesin de nemancare (iar culmea!) si nu mai stia ce e aia sa iti fie frig. Sotia mea devenise the iron woman. Plesnea de sanatate. Ma uitam chioras zilnic la ea.  Asteptam sa cedeze si sa revina pishpirica bolnavicioasa pe care am cunoscut-o. Deja parca nu mai aveam nicio putere in fatza ei.

Au urmat sanii. :) aici nu comentez. Cred ca orice tata zambeste larg cand vine vorba de marirea sanilor sotiei. Uitam de fapt cu totii ca sanii sotiei nu mai sunt pentru noi. Ei sunt ai copilului si noi iesim in pierdere rau de tot la capitolul asta.

Odata cu evolutia sarcinii si cu hormonii jucausi s-a schimbat din nou ceva in privirea ei. De data asta privirea a devenit mai incetzoshata. Mai goala. Parca se vedeau rotitele cum se invart in gol. In timpul sarcinii si alaptatului hormonii dau tare cu barda la radacina neuronilor femeii si le cam darama sinapsele. Mai pe scurt, viitoarele mame se prostesc subit. Socul a fost mare pentru mine. Nu intelegeam cine e fata asta cu ochii mari si prostutzi de langa mine. Tocmai sclipirea m-a atras la Del si acum devenise asa neindemanatica la cap ca ma bufnea rasul:
Dand sa plecam din casa o intreb in holul garsonierei in timp ce ma incaltam
- Del, ai o guma de mesecat?
- Nu
La lift:
- Dedi, ai o guma?
- pai cum sa am?! Nu ti-am cerut eu adineauri?
- aha...
In fata blocului
- Dedi, ai o guma?
- :))))) tu faci misto de mine?
- nu. De ce?
Cam asa arata sotia mea in pragul nasterii: neuronii praf, zambet fericit dar tampitzel din cauza neuronilor sleiti, sani mari, cu temperatura corpului cu cateva grade mai mare si sanatoasa tun. Who the fuck was that woman?

A urmat apoi nasterea.
Cu toate ca ii ieseau multe fire si tuburi din corp si ca era sfarsita avea totusi victoria scrisa pe chip. Ochii ii luminau cald si zambetul era mare cat tot salonul de post operatoriu. Era un zambet pe care nu il mai vazusem la sotia mea. Era un zambet care amesteca toata puterea si dragostea din univers. Mie imi tremurau inca picioarele dupa aflarea vestii ca a nascut si ea parea stapana sigurantei si a emotiilor. Cand m-a vazut a inceput sa planga, dar si plansul era un gest de putere si nu de slabiciune. Aveam in fata ochilor cea mai puternica femeie din lume care de 10 minute era mama. Atunci am vazut prima transformare profunda a sotiei mele. Devenise Mama lui Luca. Asta e un lucru greu de digerat - acum ai o sotie numai a ta si in cateva momente ea devine mama. Pai bine, dar eu al cui raman? Nu se pune problema de gelozie pe copil - el este cel mai important si el trebuie sa aiba totul. Suntem cu totii de accord aici – e instinctiv. Dar chiar sa ne ia si sotiile? Ea era femeia aia care era pusa deoparte doar pentru mine. Acum este in primul rand mama si apoi, cand mai are timp si energie e sotie. Cam intre 21:00 si 23:30. Asta am simtit in primele saptamani de viata ale lui Luca. Apoi m-am oprit din invarteala si m-am linistit. Am acceptat.

Privind acum la ea si la mine imi dau seama ca este un mare dar ca ele se pot transforma. Eu simt ca am ramas unde eram inainte de Luca. Parca am ramas cu un tren in urma si acum incerc sa combin garile cumva ca sa il ajung din urma. Del este parinte prin definitie; de parca ar fi facut asta din totdeauna iar eu invat timid din prima banca, ridic doua degete, rosesc si tac.

Dragostea e primul lucru care rodeste mai tare in inimile parintilor cand apare boracul pe lume. Asta simt si eu si ea din plin. Asta nu ma mira. Nu ma mira nici instictul matern care a venit peste noapte la Del dar ma uimeste rabdarea pe care o are. Inainte era o fiinta normala - isi pierdea rabdarea de cate ori psihicul nu mai facea fata fizicului sau de cate ori ceasul se misca prea incet. Acum nu cred ca mai are notiunea de timp sau de limita fizica pentru ca altfel nu imi explic cum poate.
In serile cand Luca e agitat nu conteaza ca mie imi este gandul sa adoarma copilul mai repede pentru ca noi sa continuam sa vedem filmul inceput, nici ca se incalzeste apa din paharul lasat nebaut pe masa cand a inceput Luca sa urle, nici ca se face prea tarziu sa mai vedem tot filmul. Nimic. Ea a aruncat copilariile la gunoi si este mama pentru copilul ei. Pai de unde a aparut fiinta asta asa de responsabila? Parca eram echipa perfecta de iresponsabili...
Cine este doamna asta de langa mine? Ce ma fac cu ea? ...cred ca stiu...am sa o iubesc si mai tare.

Cand copii nu-s acasa

Hai ca fara sotie acasa te mai descurci dar ce te faci fara sotie si fara copil? Adica, cum e cand pleaca ma-sa la ma-sa cu tot cu copchil si ta-su ramane in offside acasa? Reflexul e sa zici ca e boerie pentru amandoi. Sa declinam:

- Pentru ma-sa -  pleaca din cuibusorul cald pe la 6 fara ceva, dimineata, pe racoare, pe intuneric, la avion. Cu un taxi, cu taxu lu ala mic care dormiteaza si cu ceva bagaj. Urmeaza sa mearga la parinti, la alint si mangaiere. Dupa ce zboara cu un copil linistit si zambaretz (asa mi s-a raportat) vreo 2 ore, mai baga vreo 3 ore de autostrada si ajunge in cuibul parintesc, cald, luminos, prietenos. Deodata isi dau seama si ea si copilul ca ta-su nu e pe zona si zambetul le mai piere. La telefon se transmite ca deja ii este dor de sotz si de casa. Weird, huh?

- in cazul lui ta-su - pleaca cu sotia si copilul din cuibusorul cald pe la 6 fara ceva, dimineata, pe frig, pe bezna sa isi conduca familia la avion. Urmeaza aproape o saptamana de golaneala si somn de voie. Dupa ce trece familia de vama si nu se mai vad imi dau seama ca ma-sa si puştiul nu sunt pe zona si imi cam piere zambetul. Cel mai ciudat este cand intru in casa si ma izbeste linistea si lipsa zambetelor din sufragerie. WTF! Ce fac acum? Am stat doar doua ore in casa si parca a fost o zi intreaga. Am plecat apoi la tara, la radacini, sa ma imbat cu prietenii. Nici durerea de cap de a doua zi nu mi-a sters dorul de ei. Ba mai rau, cand am revenit acasa dupa o noapte lunga de pseudo-distrat cu ora schimbata mi-am dat seama ca nu am ce face in casa fara ea si el. E adevarat, e timp kklău, dar ce sa faci cu el? Obisnuit fiind cu ritmul impus de copil, cand iti vajaie orele pe langa urechi, acum parca totul sta nemiscat. Parca si cartofii se prajesc prea repede, si filmul se termina imediat, iar tigara parca se fumeaza singura in 3 secunde. Ce se intampla?!? Stiam ca o tigara dureaza prea mult cand copilul incepe sa urle in alta camera, ca un film e imposibil sa il vezi fara intreruperi intr-o singura seara, iar cartofii se prajesc in jumatate de zi, timp in care copilul trece prin 10 stari diferite. Weird, huh ?

Partea cea mai ciudata este la culcare, cand patul conjugal devine prea mare si prea rece. Unde e copilul care imi da picioare in coaste si care maraie cand imi trag plapuma pana sub barbie? Unde e sotia draga care ma injura domestic in gand cand sforai ca un animal? E liniste de nu imi aud nici respiratia de ţiuitul urechilor, vecinii au amutzit si ei miraculos, greierii au murit de frig si frigiderul e prea departe ca se auda. Adorm intr-un final si la trezire nu imi zambeste nimeni si nu am pe cine pupa de la revdere. Pai ce e asta, mai nene? Parca golaneam, parca ne distram... Eu ma plimb trist prin casa iar ei zambesc in deplasare cu gandul la intoarcere. In loc sa ne bucuram de spatiu si liniste, respectiv ajutorul si prezenta parintilor, ne smiorcaim ca niste copii ca vrem impreuna din nou.

Ia stai, ca am impresia ca am pus degetul pe rana - "ca niste copii". Stim cu totii ca micutzii se ataseaza foarte tare de parinti, in principal de mama, si depind emotional si fizic de prezenta lor. D'aia dormim cu el, d'aia il purtam in diverse marsupii, d'aia ne petrcem tot timpul cu el: pentru ca are nevoie de noi. Dar se pare ca nevoia este in ambele directii. Si eu depind emotional de el si de ma-sa, si eu am nevoie de ei doi, asa cum si Del are nevoie de mine si de Luca. Suntem si noi, parintii, tot ca niste copii.

Se pare ca din cresterea copilului a iesit o hora frumoasa in care dasam in viteza prin batatura din cartierul Titan.

Mai sunt cateva zile pana intram iar in hora si ne linistim. Pana atunci sper sa ma tina bateria la ceas, ca la cum trec orele de greu mi-e sa nu raman fara notiunea timpului.

Voua cum va e afara din hora? Sunt eu nebun? Si ce daca? 

Cand sotia nu e acasa

Asa cum mie mi-ar placea sa fiu o musca pe tavan dupa ce plec de acasa pentru ca sunt curios cum e fara mine, asa cred ca si-ar dori si sotiile-mame sa supravegheze amuzate sotii-tata cand evadeaza pana la magazin sau la suc.

Despre evadare am mai vorbit, dar repet: pentru sanatatea creierilor capului trebuie sa iasa si tatal, si mama cu prietenii din cand in cand. Poate eu abuzez iesind saptamanal, dar Del iese mult mai rar. Tocmai d'aia, cand isi abandoneaza pruncul cu ta-su ar fi cazul sa fie linistita ca viitorul familiei e pe maini bune si dibace. Eu ma dau, desigur, viteaz si increzator ca totul e ok, ca ne vom distra impreuna, ca sa plece linistita si sa stea cat vrea pentru ca Luca e bine cu mine. Ma priveste indoita toata si dupa lungi si repetate pupaturi de copil in cadrul usii se smulge din cadrul familial si fuge la relache tineresque cu fetele. 

Si abia pleca batrana, ce mai freamat, ce mai zbucium. Cum incui usa ii spun zambitor lui Luca ca acum am ramas ca baietii si ne vom face de cap. Acum sunt fara Del si pot in sfarsit sa ma ingalbenesc linistit de spaima. Oare chiar rezistam doua - trei ore? Oare copilul meu ma cunoaste si e comod cu mine? Îi sunt oare suficient? De ce maraie deja? Daca plange prea tare? Daca plange prea mult?

Sa nu ma intelegeti gresit, eu stau cu Luca (niciodata suficient) si avem o relatie (cred eu) buna, dar nu se compara cu ce e intre el si Del. Pentru el, ma-sa e cea mai importanta din lume, iar pentru ma-sa el e cel mai important din lume. Sunt asa de lipiti, incat, cateodata nu am loc nici sa bag o palma intre ei. Asta se traduce in dependenta grava de mama, dar si prin dragoste frumoasa si sentimente atat de puternice ca mi-e greu sa le inteleg. Cum zicea cantecul: fara ea triste sunt noptileeee. :)

Asadar, am ceva motive de neliniste cand ma-sa nu e langa fi-miu. 

Distractia incepe asa: primul lucru pe care pun mana e chitara. O scot tacticos din husa sub ochii mari ai copilului, o zdrangan in treacat ca sa ii fac pofta si ii zambesc. Luca rade. Imi caut apoi un loc bun, imi insir foile cu acorduri intr-un loc neaccesibil pruncului devorator de hartie si incepe lalaiala. Luca intepeneste de uimire vreo jumatate de ora pe ceas. Din cand in cand mai rade, mai da din maini, dar in general priveste fascinat. Acum, eu nu prea stiu daca reactia lui e una pozitiva sau pur si simplu nu intelege de ce ta-su rage ca nebunul cu mobila aia galagioasa in mana.

Dupa juma' de ora da semne de plictiseala si maraie de vreo doua ori cautand sa faca altceva in loc sa ma asculte. Arunc chitara si sar la joaca. Da-i inca vreo jumatate de ora cu jucarii de plus balite si chitzaite. Luca rade. A trecut o ora si inca ne intelegem!

Primul sms vine si el: cum sunteti? Raspund rapid (si mandru): chitara, ne distram. 

Urmeaza partea de educatie muzicala - se pune un album celebru al unei trupe de renume international care se stie pe de rost si i se canta pruncului impreuna cu cd-ul cate piese doreste. Luca rade tare. A rezistat odata si 5 piese, dar atunci era si Del acasa, deci nu se pune. :). Incepe sa maraie cand s-a saturat si agita picioarele nervos - e clar, trecem la altceva!

Acum devine cam problematic pentru ca deja cam are rabdarea pierduta. Incerc eu inca o repriza de dezmierdari si joaca cu maimutzele de plus, dar cam scartzaie. Cred ca s-a prins ca mama nu e acasa si ca eu sunt cam panicat. Sau, daca ma uit la ceas, e cam ora lui de culcare. Hmmm. Luca maraie.

Pot sa mai trag de timp daca ii arat ceva colorat pe tableta. Daca mai face si zgomot mai castig vreo jumatate de ora de dragalit, joaca si ras. 

Au trecut doua ore si parem ok, dar se simte tensiunea in aer. El incepe sa ma priveasca incruntat, eu incep sa il privesc speriat. Se maraie din ce in ce mai mult intre zambete iar picioarele lui au o viteza dementa. Ne mai jucam de cateva ori de-a racheta si gata. Incepe circul! Luca plange.

Circul e de oboseala. E ora de somn si copilul vrea sa doarma. Doar ca eu interpretez asta ca pe o lupta personala cu mine - nu ma mai suporta si d'aia plange. Pai de ce mai, taticule? Nu ne-am distrat noi frumos?  Luca zbiara.

Il pun in « marsupi » sau in brate si incep cu shh-shh sau cu cantece lente ca sa il dobor. Cateodata am noroc si adoarme pana vine Del, cateodata nu. Luca urla.

The ultimate escape este sa ies cu el afara, la bulevard, unde zgomotul de masini si noxele il adorm pana la urma. Sau poate la bulevard ma linistesc eu si se linisteste si el. Nu am idee, dar asta e solutia de urgenta – a functionat de fiecare data.

Bai, tatilor, daca ramaneti acasa cu copilul si acesta plange si face pe nebunul, nu faceti greseala sa pomeniti asta in sms-urile date sotiei. Sunt de accord ca nu trebuie lasat sa urle ore intregi, dar cu tact si cu bulevard aglomerat se calmeaza pana la urma. Deci tineti crizele pentru voi. Eu am facut greseala sa pomenesc intr-un sms ca Luca plange si nu doarme, iar in 10 min Del era acasa, panicata toata si infuriata ca nu i-am spus din prima despre criza. Normal ca Luca dormea deja dus cand a ajuns ea, dar era prea tarziu. Ii stricasem deja seara in oras pentru ca am cedat psihic. E adevarat ca nu ajunsesem inca la bulevard cand am dat sms-ul. Eram printre blocuri. :)

Sper sa fie din ce in ce mai usor si mai frumos sa raman cu Luca acasa cand iese Del. Si sper ca ea sa iasa la spalare de creieri din ce in ce mai des. Avem nevoie de lipire tata-fiu. …ca sa nu zic bonding. :P

Voi cum faceti cu creierii cand ramaneti singuri cu copii ?