Monday, February 27, 2012

Cold play - roseola infantum



Am bagat carpa sub jetul rece, am stors-o si apoi l-am invelit incet pe Luca. Cand l-a atins carpa rece am crezut ca ma sfarsesc – Luca nici macar nu zbiera, ci gemea. Gemea extenuat si resemnat, gemea lung si foarte trist, gemea cu ochii pierduti in ochii mei, intreband parca "ce am cu el?". Sentiment mai rau ca asta inca nu am intalnit – simteam ca imi schingiuiam copilul cu mana mea. Iar el, intelept si puternic, rabda. Mi-am amintit si episoadele mele din copilarie cu apa si otet din plin la fiecare febra. Tremuram de frig si boala iar cand venea carpa cu apa si otet ma termina. Uram din tot sufletul carpa si parintele care ma frectiona. Luca nu stiu daca ma ura. Parea peste mine. Imi era superior - eu imi muscam sufletul de chin si frica, eram mic, iar el era un copil enorm, pana la tavan, cu ochii gigantici si infinit de adanci, blanzi si intelegatori.

Asta a fost episodul care m-a marcat cel mai mult din prima raceala a lui Luca. De fapt n-a fost raceala, a fost roseola infantum. El a mai racit pana acum, am mai scos muci din nas cu aspiratorul (mai precis - batista beblusului), a mai facut odata niste 38 de grade de gust si a mai tusit episodic. Credeam si eu si Del ca stim ce e aia raceala. In realitate nu stiam nimic. Cand am facut vazut prima data pe ecranul termometrului 39,4 am inlemnit. Cum adica, copilul meu are febra asa mare?!?! Febra nu exista doar in carti de medicina si in amintiri? Cum se poate sa fie asa de aproape de 40? M-am panicat instant. Nu mai puteam gandi logic. Creierul meu vedea doar apropierea iminenta de 40. Vedeam 40-ul ca pe cea mai mare nenorocire. Am inceput sa facem ce ne-a antrenat medicul pediatru al lui Luca - impachetari cu carpa Diavolului, si medicamente reducatoare de febra. Jumatatea de ora pana i-a scazut febra a trecut ca un an, apoi au mai tot trecut alti ani in fiecare noapte. Dimineata se trezea ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Radea, canta, vorbea, dansa. Eu cu Del ne taraiam prin casa ochii carpiti dar fericiti ca fiul nostru da semne de normalitate. In fiecare dimineata am sperat ca a fost ultima noapte cu febra. Cand il luam in brate si simteam ca dogoreste iar o luam razna. Tebuia sa ii infigem din nou termometrul in fund, sa icneasca sfarsit cand puneam carpa uda pe el si sa se zbata cand ii dadeam medicamentul. Avea atata nevoie de noi incat dormea doar lipit de pieptul nostru. Motzaiam pe rand, cu copilul in brate si cu agitatia in san.


Drama cea mai mare a fost la Del pentru ca Luca refuza sa suga. Saracul isi dorea, dar il durea gatul si nu putea face efortul de a se hrani. Cand Luca intorcea capul de la san Del ofta amar si cred ca avea nodul plansului in gat. Copilul avea nevoie de ea si de lapte si era asa de bolnav  incat refuza. Ne venea amandurora sa urlam de suparare. Il hidratam fortat cu seringa - ca pe puii abandonati de la zoo. Eram disperati.

Primul gand care iti vine in minte cand vezi ca raceala nu mai conteneste este ca e ceva mai grav si ca ii trebuie antibiotic. Problema e ca antibioticul ar face mult rau unui bebelus de 11 luni. Bun, deci ce facem? In primul rand ne framantam si ne spargem capetele incordate unul altuia, ne certam, trantim, tipam, ne calmam, ne imbratisam si apoi o luam de la capat. In casa plutea o tensiune enorma - era ca vara, inainte sa inceapa furtuna. Tunam de incordare.
Pediatra ne-a trimis sa ii facem analize ca sa vedem daca e cazul de antibiotic, caci raceala insista cu febra mare de vreo 5-6 zile. Cand am aflat ca trebuie sa ii ia sange din vena si nu din deget am albit amandoi. Ne-am privit speriati ca sa ne dam putere, am imobilizat copilul si am indurat impreuna cu el. Vena a gasit-o greu, caci e dolofan si in urma acului a ramas o dara vinetie pe mana lui si inca o rana adanca in sufletele noastre pentru ca ne-am chinuit copilul inca odata.
La analize aparea o raceala si nimic care sa merite antibiotic, deci am reintrat in transee sa ne luptam in orb cu febra.



In a saptea zi i-au aparut pete pe corp. M-a sunat Del fericita: are roseola, am scapat! Imi venea sa dansez de bucurie. Luca a trecuse cu bine de greu - de cand apar petele e sigur ca nu e infectie iar febra dispare. A trecut adrenalina, disperarea si ne-am relaxat. Am simtit in sfarsit cat suntem de obositi dar nu mai conta. Asta a fost prima boala serioasa a copilului nostru. Am luptat impreuna, cu Delia capitan neinfricat, cu mine soldat agitat dar bun de carat si cu Luca, un teren de lupta inmuiat in apa si otet. Daca ati trecut prin asa ceva stiti cum este, daca nu ati trecut, nu am ce sfat sa va dau. Poate pot spune doar sa va ascultati sotia – ea e mama si are instincte. Noi, ca barbati avem doar bunavointa si carca tare.
Sanatate! ...Si putere!

Friday, February 10, 2012

ma-sa scrie din nou

Incet-incet incepem sa ne dezmortim. S-a re-apucat Del de scris. Iata dovada: LINK. Scrie pe o platforma nou-noutza pentru mame. Asta e bine.


Din pacate singurul moment cand poate scrie este noaptea, dupa ce pica Luca. Ea nu are ragazul metroului ca mine pentru a-si pune gandurile pe net. Asadar timpul de stat impreuna e mai putin acum. Asta nu e bine. Dar e inca o mica incercare peste care vom trece cu usurinta.

Pana una-alta cititi. Dam din casa peste tot. :)

Thursday, February 9, 2012

Bucuriile iernii?

Bucuriile iernii?

Mi-am petrecut toate iernile copilariei la munte, la Pietrosita, la bunici. Ori memoria e foarte inventiva, ori zapezile veneau pe vremea aia inca din "luna cadourilor". Nu prea erau cine stie ce cadouri pe atunci dar era zapada de Craciun, erau sanii pe deal, erau copii cu fata rosie de frig si de sanatate, cu manusile cu un singur deget lucrate din lana de bunica, prinse peste gat si cu fularul peste gura. Unde te uitai vedeai un palc de copii galagiosi si plini de viata. Am trait povesti de vis acolo. Eram multi, mici si fericiti. Acum la Pietrosița nu mai gasesti nici copii, nici sanatate, nici sanii pe dealuri si nici zapada in decembrie.

Cand am inceput scoala au urmat si iernile din Bucuresti. Erau sanii cu patura pe ele printre blocuri, erau copii cu fața rosie de frig si sanatate, cu manusile de fas, cu un singur deget, prinse peste gat si cu fularul cazut de la gura. Se striga peste tot ca din gura de sarpe de fericire. Se faceau cazemate si se aruncau tone de zapada de la o cazemata la alta. Se facea ghetus pe toboganul pentru tomberoane de se rupeau talpile la incaltarile din vinilin sau din piele. Erau copii pe orice vreme de dimineata pana seara tarziu. Acum vad doar siruri nesfarsite de parcari si mult vant. Nu se arata picior de copil in zapada, nu am vazut nicio cazemata sau om de zapada, nu vad urme de sanie si nu aud niciun strigat de copil. E liniste, asa cum isi doreau mosii care aruncau pe vremuri cu apa fiarta pe noi ca sa nu mai zbieram. Nu se mai bucura nimeni de iarna. Inainte se bucurau macar copii, acum nici ei nu se mai bucura. De vreo doua zile scolile sunt oprite din cauza codului portocaliu. Pai cand ne dadea Dumnezeu o asemenea bucurie era revolutie afara. Unde sunt toti scolarii? De ce nu ies sa ma bucure si pe mine de iarna? Sunt la calculator? Online? La lectii? Sau sunt pierduti in planning-ul familial?

De cand cu urgia de afara Luca sta lipit de geam toata ziua. Se uita la zapada, la copacii inghetati si zice intr-una "copca" sau "cop-pac". Ii plac copacii inca de asta vara. E innebunit saracul sa il scoatem afara sa se minuneze de iarna. Problema e ca atunci cand scoatem il imbracam in mii de haine si nu ii prieste, sau mai rau, e asa de frig afara ca nu il mai scoatem deloc. Stam frustrati la geam si asteptam sa treaca cineva sa anime peisajul.
Luca va creste si va suporta frigul mai usor si va putea iesi afara mai des. Dar cu cine iese? Cu cine face cazemate? Cu cine isi umple gura de zapada ca sa aiba apoi rosu in gat doua saptamani? Unde sa isi faca ghetus caci e plin de masini? Cum se va bucura el de iarna? Cum sa ma bucur eu de iarna lui?

Unde sunt toti copii? Sunt cu totii la calculator sau nu mai sunt copii deloc? Ce ne facem? Hai sa iesim in strada sa ne jucam cu copiii nostri!

Thursday, February 2, 2012

Pe cine vărsăm furia?


Aprind o tigara cu chibritul plin de stropi de ulei de langa aragaz, dau drumul la hota si ma holbez incruntat in intunericul din vecini. Stau cu picioarele drepte, infipte in podea de parca astept sa ma loveasca cineva si trebuie sa ma apar. Fumez, chiar daca stiu ca nu ma calmeaza - tigara nu m-a calmat niciodata, mi-a dat doar timp de gandire. Acum ma prind ca tocmai am stricat seara in casa.

Va tot indrug verzi-uscate aici despre cat de frumos este sa ai copil. Este, cu adevarat, cel mai frumos lucru din viata, cel mai implinit sentiment si cel mai intens. E o viata rasa toata, plina de joc si de cantec, de zambete complice cu puradelul, de caldura de asternut aglomerat si de mangaieri prin somn. E tare frumos! DAR...Radem, glumim, si la un moment dat ne mai si enervam. Nu puneti fața asta! Stiti bine ca se gasesc motive: ba te-au tinut prea mult la serviciu si ajungi plin de nervi si scarba acasa, ba ai pur si simplu curul in sus in ziua aia pentru ce e prea frig afara, ba esti frânt de oboseala si azi chiar nu ai chef de țipete si de plansete. Se intampla zilnic cate o mizerie sa te dea jos de pe cal si sa iti vina sa dai cu basca de pamant. Copilul vine cu energie buna in viata noastra si gasim resursele necesare sa ne luam basca din țărână si sa ne suim inapoi in șa. Asta mi se intampla cam in 99% din cazuri. Excelent! Dar ce fac cu ala 1%? Ce fac cand intr-o zi la cateva luni chiar nu mai am baterii ca sa continui sa ma tot sui pe cal. Ce ma fac cand imi vine sa dau cu cineva de pamant? Inainte era simplu - daca ma enerva cineva muream cu el de gat, daca ma enerva Del ne frecam creierasii pana ne calmam si ne racoream amandoi. Acum cu cine sa mor de gat? Ce vina are Luca ca are si el o zi proasta ( in general in acelasi timp cu noi pentru ca energiile circula libere in Univers). Cum sa mor cu el de gat? Cum sa dau cu el de pamant? El stie doar ce e dragostea. Despre nervi si vărsarea lor inca nu a invatat. Bun, dar eu ce fac cu nervii mei?

Cred ca toti parintii sunt tentati sa isi verse fizic nervii pe copii. De aia vezi copii cârpiti peste gura, ceafa, trasi de urechi sau cu șuturi in cur. E oribil! Oricat de enervant sau de vinovat ar fi tot nu vad cum sa iti lovesti copilul. Mai periculos ca lovitura mi se pare jignirea si rusinea care ramane in sufletul copilului dupa bataia incasata. Avem deja cateva generatii terminate de batai si pedepse umilitoare. E cazul sa ne oprim aici.

Corect, dar eu ce fac cu nervii mei? Cel mai la indemana om este Del, saraca. Din pacate ajung sa ma supar pe ea chiar daca nu are nicio vină. Chiar daca stiu ca e cocoșată psihic tot ii mai dau si frustrarile mele sa le care. Treaba asta nu prea are logica, dar macar la ea pot țipa, ea poate striga, ne putem manaca ficatii intre noi - luptatorii de cursa lunga. E nedrept si inutil sa deviezi frustrarile catre cel drag si nevinovat de langa tine. Poate pe moment iti satisfaci nevoia de a arunca cu piatra in cineva, dar cand te prinzi ca cineva-ul e nevinovat te enervezi si mai tare.



Am fumat tigara pana la filtru ca sa imi duc firul gandurilor pana la capat. Nu m-am calmat. Dar mi-am dat seama ca nu Del e vinovata si nici Luca. Am cautat in blocul de vis-a-vis alti vinovati. Nu am gasit nici acolo - se uitau cu totii la televizor, nevinovati, neinteresanti, nepregatiti pentru cat aveam eu de luptat. Mi-am aruncat apoi toata scarba pe serviciu, l-am invinuit pentru tot ce se putea. Serviciul e un mecanism social; el poate duce duce orice. Mi-am batut toti sefii in gand, ia-am bagat pe rand in p***a mamii lor. M-am amarat si mai tare.
Cand m-am trezit mi-am luat ipad-ul, metroul si m-am apucat de scris.

 Voi pe ce va varsati nervii? Rețete?