Am bagat carpa sub jetul rece, am stors-o si apoi l-am invelit incet pe Luca. Cand l-a atins carpa rece am crezut ca ma sfarsesc – Luca nici macar nu zbiera, ci gemea. Gemea extenuat si resemnat, gemea lung si foarte trist, gemea cu ochii pierduti in ochii mei, intreband parca "ce am cu el?". Sentiment mai rau ca asta inca nu am intalnit – simteam ca imi schingiuiam copilul cu mana mea. Iar el, intelept si puternic, rabda. Mi-am amintit si episoadele mele din copilarie cu apa si otet din plin la fiecare febra. Tremuram de frig si boala iar cand venea carpa cu apa si otet ma termina. Uram din tot sufletul carpa si parintele care ma frectiona. Luca nu stiu daca ma ura. Parea peste mine. Imi era superior - eu imi muscam sufletul de chin si frica, eram mic, iar el era un copil enorm, pana la tavan, cu ochii gigantici si infinit de adanci, blanzi si intelegatori.
Asta a fost episodul care m-a marcat cel mai mult din prima raceala a lui Luca. De fapt n-a fost raceala, a fost roseola infantum. El a mai racit pana acum, am mai scos muci din nas cu aspiratorul (mai precis - batista beblusului), a mai facut odata niste 38 de grade de gust si a mai tusit episodic. Credeam si eu si Del ca stim ce e aia raceala. In realitate nu stiam nimic. Cand am facut vazut prima data pe ecranul termometrului 39,4 am inlemnit. Cum adica, copilul meu are febra asa mare?!?! Febra nu exista doar in carti de medicina si in amintiri? Cum se poate sa fie asa de aproape de 40? M-am panicat instant. Nu mai puteam gandi logic. Creierul meu vedea doar apropierea iminenta de 40. Vedeam 40-ul ca pe cea mai mare nenorocire. Am inceput sa facem ce ne-a antrenat medicul pediatru al lui Luca - impachetari cu carpa Diavolului, si medicamente reducatoare de febra. Jumatatea de ora pana i-a scazut febra a trecut ca un an, apoi au mai tot trecut alti ani in fiecare noapte. Dimineata se trezea ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Radea, canta, vorbea, dansa. Eu cu Del ne taraiam prin casa ochii carpiti dar fericiti ca fiul nostru da semne de normalitate. In fiecare dimineata am sperat ca a fost ultima noapte cu febra. Cand il luam in brate si simteam ca dogoreste iar o luam razna. Tebuia sa ii infigem din nou termometrul in fund, sa icneasca sfarsit cand puneam carpa uda pe el si sa se zbata cand ii dadeam medicamentul. Avea atata nevoie de noi incat dormea doar lipit de pieptul nostru. Motzaiam pe rand, cu copilul in brate si cu agitatia in san.
Drama cea mai mare a fost la Del pentru ca Luca refuza sa suga. Saracul isi dorea, dar il durea gatul si nu putea face efortul de a se hrani. Cand Luca intorcea capul de la san Del ofta amar si cred ca avea nodul plansului in gat. Copilul avea nevoie de ea si de lapte si era asa de bolnav incat refuza. Ne venea amandurora sa urlam de suparare. Il hidratam fortat cu seringa - ca pe puii abandonati de la zoo. Eram disperati.
Primul gand care iti vine in minte cand vezi ca raceala nu mai conteneste este ca e ceva mai grav si ca ii trebuie antibiotic. Problema e ca antibioticul ar face mult rau unui bebelus de 11 luni. Bun, deci ce facem? In primul rand ne framantam si ne spargem capetele incordate unul altuia, ne certam, trantim, tipam, ne calmam, ne imbratisam si apoi o luam de la capat. In casa plutea o tensiune enorma - era ca vara, inainte sa inceapa furtuna. Tunam de incordare.
Pediatra ne-a trimis sa ii facem analize ca sa vedem daca e cazul de antibiotic, caci raceala insista cu febra mare de vreo 5-6 zile. Cand am aflat ca trebuie sa ii ia sange din vena si nu din deget am albit amandoi. Ne-am privit speriati ca sa ne dam putere, am imobilizat copilul si am indurat impreuna cu el. Vena a gasit-o greu, caci e dolofan si in urma acului a ramas o dara vinetie pe mana lui si inca o rana adanca in sufletele noastre pentru ca ne-am chinuit copilul inca odata.
La analize aparea o raceala si nimic care sa merite antibiotic, deci am reintrat in transee sa ne luptam in orb cu febra.
In a saptea zi i-au aparut pete pe corp. M-a sunat Del fericita: are roseola, am scapat! Imi venea sa dansez de bucurie. Luca a trecuse cu bine de greu - de cand apar petele e sigur ca nu e infectie iar febra dispare. A trecut adrenalina, disperarea si ne-am relaxat. Am simtit in sfarsit cat suntem de obositi dar nu mai conta. Asta a fost prima boala serioasa a copilului nostru. Am luptat impreuna, cu Delia capitan neinfricat, cu mine soldat agitat dar bun de carat si cu Luca, un teren de lupta inmuiat in apa si otet. Daca ati trecut prin asa ceva stiti cum este, daca nu ati trecut, nu am ce sfat sa va dau. Poate pot spune doar sa va ascultati sotia – ea e mama si are instincte. Noi, ca barbati avem doar bunavointa si carca tare.
Sanatate! ...Si putere!