ma primiti pe mail?

Thursday, December 22, 2011

cine il citeste pe ta-su

Pentru ca incepe sa se mareasca numarul celor care viziteaza acest blog (vreau intai sa va multumesc) as vrea sa stiu pentru cine scriu. Cine citeste frustrarile mele de tata incepator?

Am inceput blogul asta pentru ca eu, fiind acum ceva vreme in asteptarea lui Luca, imi tot puneam intrebari despre cum o sa fie. Am zis ca daca eu nu am avut unde citi, hai sa aiba altii ocazia asta. Nu e un blog educativ pentru ca nu am experienta de a educa ci este un blog de expunere a framantarilor mele. Poate cineva se regaseste in ele sau poate cineva se poate inspira din ele. Cu alte cuvinte, ta-su este un blog de tata pentru taţi in primul rand.
Am tot scris baliverne pe aici, ati citit, ati si comentat (mai mult fetele) dar tot nu va cunosc. Stiu ca baietii sunt mai tacuti online. Poate cititi si voi dar nu comentati. Hai sa ne cunoastem. Jos perdeaua!
Cine esti? Voteaza sus, sub banner.

Mersi!

Wednesday, December 21, 2011

Schimbarea la fată - cine e femeia de lângă mine?


Prima data i s-au schimbat ochii. Aveau o lumina frumoasa, venita de nicaieri. Aflase abia de cateva saptamani ca e insarcinata si Del deja incepea sa infloresca - se preschimba intr-o alta floare mai frumoasa si mai elastica. Sotia mea se metamorfoza. Eu asistam mut (si fericit) la toata evolutia asta. La mine se schimba doar cantitatea de griji din cortex in timp ce ea se reinventa. Ma simtem lasat mult in urma.

Pe langa faptul ca devenea mai frumoasa ea se facea si mai puternica. De cand am cunoscut-o era mama tuturor bolnavilor - cu trusa de medicamente in geanta, gata sa vindece orice durere de cap pornita de la bila sau de la stomac. Baga anghiroale cum bag eu tigari si antinevralgice cum baga baietii seminte pe stadion. De cand a incoltit insa, bobul ala de copil in burtica ei, Del nu mai simtea nevoia de pastile, nu o mai durea nimic, nu i se mai facea greata (culmea!), nu mai acuza lesin de nemancare (iar culmea!) si nu mai stia ce e aia sa iti fie frig. Sotia mea devenise the iron woman. Plesnea de sanatate. Ma uitam chioras zilnic la ea.  Asteptam sa cedeze si sa revina pishpirica bolnavicioasa pe care am cunoscut-o. Deja parca nu mai aveam nicio putere in fatza ei.

Au urmat sanii. :) aici nu comentez. Cred ca orice tata zambeste larg cand vine vorba de marirea sanilor sotiei. Uitam de fapt cu totii ca sanii sotiei nu mai sunt pentru noi. Ei sunt ai copilului si noi iesim in pierdere rau de tot la capitolul asta.

Odata cu evolutia sarcinii si cu hormonii jucausi s-a schimbat din nou ceva in privirea ei. De data asta privirea a devenit mai incetzoshata. Mai goala. Parca se vedeau rotitele cum se invart in gol. In timpul sarcinii si alaptatului hormonii dau tare cu barda la radacina neuronilor femeii si le cam darama sinapsele. Mai pe scurt, viitoarele mame se prostesc subit. Socul a fost mare pentru mine. Nu intelegeam cine e fata asta cu ochii mari si prostutzi de langa mine. Tocmai sclipirea m-a atras la Del si acum devenise asa neindemanatica la cap ca ma bufnea rasul:
Dand sa plecam din casa o intreb in holul garsonierei in timp ce ma incaltam
- Del, ai o guma de mesecat?
- Nu
La lift:
- Dedi, ai o guma?
- pai cum sa am?! Nu ti-am cerut eu adineauri?
- aha...
In fata blocului
- Dedi, ai o guma?
- :))))) tu faci misto de mine?
- nu. De ce?
Cam asa arata sotia mea in pragul nasterii: neuronii praf, zambet fericit dar tampitzel din cauza neuronilor sleiti, sani mari, cu temperatura corpului cu cateva grade mai mare si sanatoasa tun. Who the fuck was that woman?

A urmat apoi nasterea.
Cu toate ca ii ieseau multe fire si tuburi din corp si ca era sfarsita avea totusi victoria scrisa pe chip. Ochii ii luminau cald si zambetul era mare cat tot salonul de post operatoriu. Era un zambet pe care nu il mai vazusem la sotia mea. Era un zambet care amesteca toata puterea si dragostea din univers. Mie imi tremurau inca picioarele dupa aflarea vestii ca a nascut si ea parea stapana sigurantei si a emotiilor. Cand m-a vazut a inceput sa planga, dar si plansul era un gest de putere si nu de slabiciune. Aveam in fata ochilor cea mai puternica femeie din lume care de 10 minute era mama. Atunci am vazut prima transformare profunda a sotiei mele. Devenise Mama lui Luca. Asta e un lucru greu de digerat - acum ai o sotie numai a ta si in cateva momente ea devine mama. Pai bine, dar eu al cui raman? Nu se pune problema de gelozie pe copil - el este cel mai important si el trebuie sa aiba totul. Suntem cu totii de accord aici – e instinctiv. Dar chiar sa ne ia si sotiile? Ea era femeia aia care era pusa deoparte doar pentru mine. Acum este in primul rand mama si apoi, cand mai are timp si energie e sotie. Cam intre 21:00 si 23:30. Asta am simtit in primele saptamani de viata ale lui Luca. Apoi m-am oprit din invarteala si m-am linistit. Am acceptat.



Privind acum la ea si la mine imi dau seama ca este un mare dar ca ele se pot transforma. Eu simt ca am ramas unde eram inainte de Luca. Parca am ramas cu un tren in urma si acum incerc sa combin garile cumva ca sa il ajung din urma. Del este parinte prin definitie; de parca ar fi facut asta din totdeauna iar eu invat timid din prima banca, ridic doua degete, rosesc si tac.

Dragostea e primul lucru care rodeste mai tare in inimile parintilor cand apare boracul pe lume. Asta simt si eu si ea din plin. Asta nu ma mira. Nu ma mira nici instictul matern care a venit peste noapte la Del dar ma uimeste rabdarea pe care o are. Inainte era o fiinta normala - isi pierdea rabdarea de cate ori psihicul nu mai facea fata fizicului sau de cate ori ceasul se misca prea incet. Acum nu cred ca mai are notiunea de timp sau de limita fizica pentru ca altfel nu imi explic cum poate.
In serile cand Luca e agitat nu conteaza ca mie imi este gandul sa adoarma copilul mai repede pentru ca noi sa continuam sa vedem filmul inceput, nici ca se incalzeste apa din paharul lasat nebaut pe masa cand a inceput Luca sa urle, nici ca se face prea tarziu sa mai vedem tot filmul. Nimic. Ea a aruncat copilariile la gunoi si este mama pentru copilul ei. Pai de unde a aparut fiinta asta asa de responsabila? Parca eram echipa perfecta de iresponsabili...
Cine este doamna asta de langa mine? Ce ma fac cu ea? ...cred ca stiu...am sa o iubesc si mai tare.

Thursday, December 15, 2011

decat ta-su in Decat o revista

Cand am vazut ca am mail de la Cristian Lupsa am zis ca scap telefonul din mana. Am crezut prima data ca e spam, sau vreo incurcatura de la Facebook, dar prea era scris in romana si incepea cu "Salut Dedi". Mi-a zis ca la DoR le place blogul de tata. Era sa lesin! WTF?!?!? De unde pana unde DoR stie de ta-su? Pai nu ta-su citea DoR? Ba da, dar spre bucuria mea se pare ca si DoR citea ta-su.
Mai pe scurt, am avut onoarea sa scriu o povestioara in urmatorul numar din Decat o Revista. Povestioara nu va aparea si pe blog, asa ca daca vreti sa o cititi tre' sa cumparati revista sau sa o rasfoiti pe furis la lansarea ei de Dumnica 18 Decembrie din Club Control (ora 20:00). Voi fi si eu pe acolo cu niste bere in mana, cu copilul (sper) la bunici ca sa nu il umplem de fum si de volum de la concertele misto din seara aia.
Poate ne vedem p'acolo.



Thursday, December 8, 2011

Emisiile din TV

Zicea Marilyn Manson intr-un cantec ca "God is in the tv". O fi stiut el ceva ca parca prea se uita lumea la cutia aia controversata. Si noi mai aruncam cu ochiul ca oamenii din cand in cand, in parelel cu serialele pe care le mestecam domoli in spatiul virtual. Inainte sa se nasca Luca ne permiteam luxul sa ne uitam doar la Discovery science (mai mult eu), la stiri (in timpul mesei), la Seinfeld (si Friends, in functie de ce reluare se dadea la tv) si la restul de emisiuni mai istete de pe la tv (mai mult ea). Aveam, desigur, si unele scapari de genul "schimb de mame" si "nunta de vis" ca orice cuplu dus cu capul. De cand a venit Luca pe lumea televizorului color LCD s-a cam schimbat meniul nostru tv.
            Primele zile ale copilului au cam coincis cu debutul "Romanii au talent". pfua! Ce mai freamat, ce mai zbucium! Legati fiind de borac si de statul in casa deodata emisiunea asta a devenit ca o iesire la spectatcol, ca o petrecere cu lumina, muzica si multa lume. Stateam ca doi tembeli in pat, cu copilul pe noi si radeam si ne bucuram ca la circ. Doar ca ne manifestam in soapta si intuneric ca sa nu tulburam somnul lui Luca si al neuronilor nostri. I-am comentat pe toti concurentii ca la scara blocului, am trait emotiile lor - pentru ca ale noastre erau prea intense si legate de copil, ne-am bucurat la fiecare victorie meritata si ne-am suparat la fiecare vot de cacat al publicului. A fost delir in fiecare seara cu "Talent". La emisiunea aia faceam baitza creierilor nostri, ii spalam cu namol media care ne placea la nebunie. Emisiunea se transformase in eveniment. Asteptam cu zambetul inca de dimineata sa inceapa.
            S-a terminat si cu "talentul", ne-am scarbit de alegerea publicului pentru castigator, am scuipat apasat in sinea noastra si am mers mai departe. A urmat o perioada cam slabutza pentru emisiuni-eveniment, ne-am retras in the usual "apropo tv", "romania te iubesc" si seriale online, Luca a tot crescut, vara a trecut, terasele s-au inchis, dar a inceput "Vocea Romaniei" si "Dansez". Moaaamaa. Doua super-productii in acelasi timp!? Lesiin!
            Nu ma mai uitasem la "dansez" decat episodic; cate un dans sau doua pe sezon cand se mai vedea cate un sân de vedeta si ma chema Del sa vad si eu. Acum am vazut de vreo doua ori aproape toata emisiunea, cu emotii, cu sufletul la gura, cu analiza in cuplu despre cazurile slabutze de data asta si cu distractia tot la volum mic si obscuritate ca sa nu se trezeasaca Luca.
            Cat despre "Vocea" sa nu mai zic cat de mult ne place. Mai ales ca noi urmaream pe vremuri pe M6 "Nouvelle Star" - o emisiune cam ca vocea, dar mai misto. Problema e ca mar
țea eu de obicei ies cu baietii la carciuma dar savurez reluarea de duminica cu aceeasi pofta ca live-ul. Sa ne vezi cum ascultam la tv ca niste patroni de casa de discuri, ne dam cu parerea, auzim note false si criticam interpretarile fara sclipire a unora dintre concurenti. Ce sa mai, am adus bârfa de la usa cortului in casa noastra.
In plus, mai sunt seri de hiper-activitate infantila cand Luca nu doarme si savureaza divertismentul TV mai dihai ca noi. Nu e lucru de lauda ca se uita la TV. Ba chiar e cam nasol pentru ca ma sperie cum intepeneste in fata ecranului aratand vadit ca e blocat, cu creierashii goi. Tocmai din cauza asta evitam sa deschidem aparatul facator de pilaf de cerebel in prezenta lui. Dar la emisiunile-eveniment nu putem renunta. La Vocea Romaniei Luca e exaltat. Sta in funduletz si isi leagana corpul pe ritm (are clar ritmul de la mine si sunt foarte mandru) sau sta in picioare, sprijinit de masa cu o mana iar cu cealalta pipaie ecranul. Rade, tipa, se intoarce la noi pentru aprobare si danseaza. Un deliciu, desi incercam sa nu il aprobam.


            Stiu ca ne purtam ca niste consumatori ramoliti de TV, dar emisiunea-eveniment e ca o baie calda cand ti-e frig. Ne unge simplist pe suflet, exact acolo unde ne doare - la social. Prin TV mergem la concerte, la barfit, la dansat, la distrat. La TV facem ce faceam odata pe viu. Daca se da si HD, e cu atat mai realist. Ma sperie ideea ca am ajuns sa intram in graficele de rating ale proteve-ului si ca ne-ar putea astepta o viata banala cu ochii in serialele de pe Acasa HD. Unde e Discovery-ul de alta data? Poate nu mai avem nevoie – poate am descoperit ce aveam de descoperit.

Tuesday, November 29, 2011

Super Dad?


Cred ca toti am vazut in parintii nostri niste super eroi, de la Nica al lui Stefan a Petrii de o vedea de pe ma-sa vrajtoare-inchegatoare-de-apa pana la toate filmelele pentru copii cu Cichi Cean sau Arnold. Din cauza asta nu am sa vorbesc despre ei ci despre mine - vreau sa imi raspund la intrebarea daca am ce imi trebuie ca sa devin si eu un super erou pentru fi-meu. Oare am puterile necesare sau doar umblu cu chilotii peste pantaloni si gata? Oare chiar pot zbura pana in turla castelului sau doar urc obosit scarile blocului cu 4 etaje?
Din experienta de pana acum deduc ca cea mai mare super-putere va fi sa imi tin mintile pe craca lor. Craca zgaltzaita de multe vanturi pamantene. Mult prea pamantene -  grija principala a parintilor este ce se vor face de bani? De sanatate, de masina, de timp si de manacare. Voi avea si eu grijile astea la care gasim cu totii un raspuns, dar ce ma fac de super-puteri de super-parinte? P'alea de unde la iau?
 
Prima super-putere pe care cred ca o remarca copii la tatii lor este forta fizica. Tatal ridica mereu cele mai groaznice greutati: cara cele mai mari sacose si muta singur mobila dintr-o casa intreaga. Cu doua maini muta muntii din loc si mai si rade in momentul ala. Tata este the Super Caraush. La partea cu forta nu stiu ce sa zic; sunt destul de voinic si pot parea puternic in ochii baietelului meu pentru ca el nu stie ca am o coloana vertebrala cu cutzite in ea si nici nu stie ca burta e de la bere si nu de la prea multa putere. O fi sper, de ajuns ca diferenta de varsta si de inaltime intre mine si el sa compenseze betesugurile citate mai sus si sa ma deghizez in super-carator. Mai nasol e ca la varsta mea tot tatal meu cara mai abitir ca mine. El chiar si-a pastrat puterile. La el a fost pe bune. Sa ma vedem insa pe mine in cativa ani.
 

Al doilea mestesug este intelgenta. Tatzii raspund la orice intrebare oricat de grea ar fi. Au tehnica intr-o mana si logica in alta si pocnesc din ele lasand copilul cu gura cascata la fiecare raspuns. Super Smart Dad e cel mai destept din lumea copilului lui. Cateodata cred ca micutii isi testeaza super-eroii cu intrebari cat mai ciudate sa vada daca chiar sunt atat de destepti precum par. Si da, parintii sunt mereu foarte destepti. Dar eu? Eu cum ma voi descurca? Momentan, Luca zice doar ma-ma-ta-ta-bom-ba (nu stiu ce e cu bom-ba si eu m-am mirat) dar il vad ca isi noteaza in minte intrebari grele. Poate in ziua de azi o fi mai usor cand intreaba ce e aia o supernova - cauti pe google sau la Tata Uraniu pe blog si ii explici boracului. Dar stai sa ma intrebe ce e aia viata sau sa il fac sa inteleaga ca Pamantul e rotund. Atunci va fi interesant! Momentan, nu pot decat sa sper ca ma va duce mintea la tot fel de minunatii ca sa imi vrajesc baiatul cu super-inteligenta mea. Poate am super-puterea in mine. Dar totusi de ce ma simt asa de batut in cap?
 
Mai e o super-putere care ne este foarte la indemana, dar care trebuie folosita cu cap. Puterea de a descifra semnele alea negre din carti. Cat de tari erau parintii mei cand imi citeau din carti! Ei aveau acces la lumea aia la care eu, oricat m-as fi chiombit, nu puteam spera. Era clar, lumea celor mai puternici dintre super-eroi: Super Readers. Puterea lor nu sta doar in faptul ca stiau sa citeasca ci si in ce imi citeau. Bagau ai mei cate un basm de ramaneam cu gura cascata. Eu ce o sa ii citesc lui Luca? Am inceput timid cu niste mizerii de carti pentru bebelusi cu rate galbene si porci roz, cu ferme fara fermieri, doar cu animale, in care nu se intampla nimic - doar se latra, macane si necheaza. Parca nu il da asa tare pe spate. Rade el la sunetele scoase de porc si cal, dar parca nu prea e convins. Deci ce ma fac!?!? Daca nu am puterea asta? Cum il vrajesc cu literele ca sa il conving apoi sa citeasca singur?
 
Ar mai fi Super Kick-ass Dad. Este eroul pe care l-am tot vazut in copilarie. Era in maieu, panataloni pârâiți de treining + papuci si trosnea palme dupa ceafa oricui facea vreun necaz copiilor lor. Erau tatzii-caini care isi aparau copii de urgia altor copilasi. Desi acum ma dezgusta specia, atunci eram fascinat. Stiam cu totii ca orice tata are puterea de aparare a copiilor. Stiam ca tata bate pe oricine daca vrea sau daca e nevoie. Al meu nu a batut pe nimeni, dar stiam ca daca pune mana pe cineva il farama. Avea atata forta, iuteala si tehnica incat ramaneam mut. M-a antrenat si pe mine dar nici eu nu am batut pe nimeni. Sunt omul cacacios, tare in gura si potential bun la fuga. Cum ma va vedea fi-meu? Daca se prinde ca nu sunt mai tare ca Bute? E clar ca daca ar fi in pericol as decapita pe oricine fara sa stau pe ganduri, dar nu despre asta ma framant aici. E vorba despre cum sa ii dau incredere fiului meu in mine. Oare am sa fiu Super Kick-ass Dad-ul lui?

Imi pun mii de intrebari pe secunda despre cum ma voi descurca ca tata in viitor. Acum e relativ usor – radem, ne târam, ne spalam de rahat si bolborosim, dar cum ma voi descurca in anii ce vin? Logica imi spune ca slabiciunile si intrebarile sunt normale pentru un tata fara experienta iar inima ma asigura ca super-puterile vin din dragoste. Deci, la atac!
Voi aveti cu ce?

Wednesday, November 23, 2011

iFuture

Vorbeam cu Del mai daunazi despre cum ar arata viitorul nostru, al lui Luca, al lumii.

Am ajuns acasa mai tarziu ca de obicei, am avut o sedinta care m-a tinut mai mult. Am sunat la usa si mi-a aparut in prag Delia. Mi-a zambit cam tras de par si ne-am pupat. A aparut si Luca sictirit, cu privirea in pamant sa ma pupe. E clar, s-au hârâit. - Ce ati patit? - Ce am patit? Pai intreaba-l pe fi-tu ce am patit. In loc sa ne facem temele o ardem pe iWorld toata ziua. Am mers toata dupa-amiaza prin casa pâș-pâș, ca hotii, sa nu il deranjez. Isi facea tema la cyber sculptura. Zic: sa nu ii stric concentrarea copilului si el de fapt se juca Cityvolley pe iWorld. Sărea prin tot dormitorul ala de ziceai ca il dăramă. Am auzit bubuiturile si asa m-am prins ca nu sculpteza. Mai avea de facut doar capul zeitei si apoi trebuia sa o printam in lut si gata. Dar nuuuu.... Noi ne jucam... Luca s-a sictirit si mai tare, ba chiar cred ca s-a enervat, ca ii tremurau ochii a plans. A dat sa plece. - Stai aici! Nu pleci si o lasi pe mama vorbind singura! E lipsa de respect. A dat ochii peste cap si si-a insurubat privirea apoi in peretele pe care il pictasempe cand avea 5 ani. Cand se comporta in felul asta stiam ca e ceva serios. Stia asta si Del, dar acum juca bad cop. Imi aruncase mingea la fileu ca sa fiu eu good cop. E desteapta nevasta-mea asta. Cred ca si ea a simtit ca e treaba de vorbit intre mine si Luca. De-a lungul anilor cand au fost momente critice am reusit sa le jucam in felul asta si a mers. L-am luat pe Luca in camera lui. Am inchis usa, mi-am lasat casca de bicicleta si bluza pe jos, mi-am aranjat parul, m-am asezat si am inceput timid. - Luca, taticule, ce se intampla cu tine? Tu esti un copil foarte cuminte. Stiu ca iti faci treaba la scoala din placere, nu din obligatie. Ce ai in ultima vreme de te tot joci pe iWorld? Ma faci sa regret ca ti l-am luat. Ai vrut iWorld 16s white pentru ca are nu stiu ce rozolutie 3D mai buna si ca printeaza in lut si plastic. Ai zis ca te ajuta la scoala. El era din ce mai nervos. Statea acum pe pat privind la baschetii mei si frecandu-si palmele de parca pleca la coasa. - Imi amintesc ca acum 15 ani, cand te-ai nascut tu, abia aveam un amarat de iPhone 3gs, iar cand eram de varsta ta aveam un walkman si un PC 286. Unde as fi ajuns daca stateam toata ziua cu castile pe urechi? ( tot aici, chiar stateam toata ziua cu muzica in casti, dar el nu trebuie sa stie asta). Voi aveti acces la multe si trebuie sa stiti sa va dramuiti timpul ca altfel o luati razna. - vai ce discurs de doi lei gasesc si eu cand trebuie sa imi educ copilul; m-am transformat in unul dintre miile din miile de generatii de parinti:(. - Inteleg nevoia ta de joaca, dar uita de scoala. - Tata.... - Scoala trebuie sa fie prima, iar.. - Tata! - ...  Se pare ca vorbeam ca prostul intr-una. Discursul meu de lemn l-a facut sa ridice privirea si sa ma priveasca in ochi. - Nu ca sa ma joc Cityvolley am intrat pe net. - Dar? - Pentru altceva.... A inceput sa isi frece iar mainile a coasa si sa priveasca perete cu pictura. - Pai? Pentru ce? E vreun concurs, ceva? - Imi place de o fata. Bang! Mi-a dat la picioare! La asta nu asteptam. Lui Luca ii place de o fata si eu o tin langa cu scoala si iWorld. Ce ma fac acum? Mintea stirga time out, dar realitatea tinea meciul la maximum. - Ce fata? - asta am fost in stare sa zic?!?! - O fata de la clasa de stiinta. Am vazut-o la un curs de viteza superluminica. Acum, eu fiind la arte nu mai fac cursul ala. Si o mai vad doar la Cityvolley. Intra in fiecare seara sa faca miscare. - Bai, ma omorati cu miscarea asta facuta pe net. Iesiti, mai copii in parc, nu mai stati in casa cu mizeriile alea pe ochi si pe cap! Luca privea acum jenat in adancul pamantului. Cred ca si el era uimit de ce aiureli indrugam. In halul asta de prost sa fiu incat el sa imi zica ca ii place de o fata iar eu sa il frec la cap cu iesitul in parc. Incerc sa fac asta de cand s-au inventat device-urile astea de realitate paralela. Si el s-a plictist, si eu.  Ce ii zic acum? Ce sfat ii dau? Luca a crescut, eu inca mai am bebelus...sau sunt un bebelus.

Textul a fost scris pe iPad 1 si publicat pe internet cu ajutorul iPhone 3gs. Orice legatura cu viitorul este pur inamplatoare.

Thursday, November 17, 2011

Ne-au lasat prietenii pe langa?

Ehe, vine momentul sa mai apasam  si pe bubele dureroase. Nu stiu cum privesc mamele povestea asta, dar eu am cateodata impresia ca, de cand cu copilul, ne-au cam lasat prietenii pe din-afara. In realitate, e cam invers pentru ca noi ne-am creat universul nostru si traim fericiti in el. Dar, totusi... :)
 
De cand a venit Luca pe lume nu ne mai suna nimeni sa iesim sau sa ne intalnim. Doar noi facem invitatii si organizari. Am tot pus asta pe seama faptului ca stiind ca avem copil mic si ca programul nostru e cam fucked-up nu vor sa deranjeze. Imi amintesc ca si eu faceam la fel cu cei cu bebelus. Cum sa ii sun?!? Daca doarme piticul? Daca se supara ca ii invit afara si ei nu pot iesi? Ei bine, nu ne suparam! Iar daca deranjeaza cineva, nu raspundem. Asteptam sms sau sunam cand putem. Si suntem si bucurosi pe deasupra de invitatii. Deci o fi asta...dar, totusi!
 
M-am ma gandit, apoi, ca nu le face placere sa iasa in compania unui copil mic. Ei sunt liberi fumatori, bautori si vorbitori cu "p@&a mea" iar noi venim cu goarna dupa noi, mutam scrumierele pe alte mese si ne uitam urat cand mai iese cate o "p&@a" printre dinti - pentru ca nu stii cum incepe sa o strecoare printre primele cuvinte din viata lui. Apoi noi ne ridicam de la masa cand e discutia mai aprinsa pentru ca e ora de culcare, aruncam banii pe consumatie in fuga si ii lasam pe toti cu ochii in soare. Ba chiar nu salutam vreun prieten care a plecat la pipi pentru ca ne grabeam prea tare. Ar mai fi si faptul ca le tot dam copilul sa il tina in brate ca sa socialize si "sa vada si ei cum este". Ei se prefac sarmanii ca le pasa si ca le place, dar nu prea le iese. Este, deci, si asta un motiv bun sa nu ne mai cheme....dar, totusi!
 
Sau poate ca s-au saturat de discutii despre copii si scutece. Noi evitam pe cat posibil sa vorbim despre copil - el este cu noi, este vizibil, este prezent, ce rost are sa vorbim tot despre el? Ma rog, oricat am evita, ne mai scapa cate o poveste despre cum merge, cum rade, cum plange, cum plangem si poate plictisim audienta. E posibil sa nu le placa nici intrebarea care ne arde in ochi: voi ce mai asteptati? Nu faceti un copil? Cate odata o si verbalizam, dar in general doar mocneste printre alte cuvinte. De ce mocneste? Nu pentru ca suntem noi rai sau superiori si vrem sa va vedem cu plodul pe cap, ci pentru ca avem nevoie de oameni in echipa noastra. Suntem primii din vechile cercuri de prieteni care au copil si ne simtim prea singuri. Uite, si Luca se simte singur! Haaaaiiiii, faceti un copil! V-am facut si blog ca sa nu va speriati de a fi parinte. Haaaai! Faceti copiil! Sa nu fim singurii "ciudati" din haita. Poate asta sa fie? Da, dar totusi...
 
In halul asta sa se sperie? Ma gandesc ca poate unii vor sa mai amane viitorul si ne scot din schema, noi devenind astfel trecut. Sau poate e totul in mintea mea de tata prea social? Banuiesc ca ori voi trece peste asta ori vir face prietenii copii si se rezolva. Dar pana atunci?
 
La voi cum e? Tot paranoia sau chiar e pe bune?  

Tuesday, November 8, 2011

Child proof house

Luca are aproape 8 luni si de vreo cateva saptamani a inceput sa se ridice in picioare. Sambata se tinea de canapea si s-a ridicat singur. A cazut apoi cuminte pe spate si s-a apucat din nou. Are omuletul ala o vointa incredibila. E clar, in curand va merge! Foarte misto! Doar ca.... Ce ma fac eu cu "jucariile" mele? Jucarii pe bune, nu sariti cu gandul la mizerii. :)
(Am sa vorbesc doar despre bebelusi versus chestii stricate de ei si nu de siguranta lor care clar este pe primul plan)
A ajuns deja târâș la Cd-uri si la sistemul audio. Am ridicat sistemul pe un corp de mobila si am lasat cd-urile, cu promisiunea de a le pazi cu sfintenie (ca nu am unde sa le pun). A descoperit apoi cutia cu cabluri si incarcatoare de aparate foto. Daca punea Delia mana pe ele o dadeam afara din casa, afara goala, afara in zapada (cum ziceau Tapinarii). Cand l-am vazut am ramas oleaca tzapan de spaima in cadrul usii, apoi vazandu-l cat era de fericit cu cablul de la canon in gura l-am lasat sa isi faca de cap. Del ma chemase sa vad ce face, dar de fapt a vrut sa ma intrebe tacit daca il las sa se joace cu ele. Stie de frica. :)))) Luca s-a jucat vreo 15 min cu cablurile. L-a luat pe fiecare si l-a ros, l-a tras de capete si l-a bălit. A ramas cu cablu vechi de Ipod ca premiu.
A mai bunghit sertarele de la dulapul din dormitor. Am vazut in poze (ca nu eram acasa sa ma bucur si eu, servicul lasa rani adanci) cu ochii mei. Scobea in sosete cu o placere nebuna.
Astea sunt primele foarte mici chestii descoperite de copil. Deja sunt speriat si in posesivitatea mea de copil razgaiat vreau sa iau masuri clare de aparare a bunurilor.
Eu am o problema - am fost singur la parinti si tind vertiginos spre zgarcenie si posesivitate. Am invatat sa tin prea mult la lucruri si ma sperie ideea ca s-ar putea strica ceva. Am vazut oameni relaxati cu tastele smulse de la laptop, cu telefoanele sparte sau aruncate in wc de catre copii. Si supravietuiau linistiti. Stiu, de asemenea, ca pentru a invata despre lume copii trebuie sa pipaie tot ce vad, deci nu trebuie sa ii iau tastaura de la gura cand el vrea sa o exploreze. Si cum sa fac, sa stau geana pe fiecare miscare ca sa nu strice ceva sau il las sa isi faca de cap ca poate nu strica? Sa ii stau in coaste la fiecare miscare sau sa dardaie chilotii pe mine ca ma lasa fara Ipad? Sa fiu household militia si sa imi terorizez copilul sau cill out wrecker si sa raman in fundul gol de dragul invaturii?
 
 Am sa ma relaxez sper cat de curand, invatand ca un lucru e doar un lucru, iar copilul trebuie sa descopere lucrurile in simplitatea lor. Asta e un ipad, nu o mina de aur, ala e televizorul, nu o fereastra spre infinit, ala este un ... ups!, era un cablu jack-jack pentru combina, nu un fir de argint. Mai grav va fi cand va ajunge la aparatele foto, dar sper sa fie milos cu ele.

 
Problema e ca atunci cand am mobilat casa, desi il aveam de vreo luna pe Luca, tot ca niste tineri neprihaniti gandeam si ne-am facut o casa foarte tinereasca, neluand in calcul ca Luca creste repede si trebuie sa ii asiguram o casa childproof. Cand ne mai gandeam ca poate masa de sticla nu ar fi buna eu ziceam: haaaaa, mai e o gramada pana creste Luca sa ajunga la ea. las ca vedem noi. Ei bine, iata ce deja vedem noi. Am vrut prize multe si la indemana, am vrut cabluri, televizor asezat cat mai jos, nu am vrut sertare - am vrut cutii de rachita, nu am vrut covoare, usi si nici prea multe corpusi suspendate.
Acum il trag de picoare sa nu ajunga a prize care apar de peste tot, planuiesc sa ancorez tv-ul de perete ca sa fie sigur cand il va trage Luca peste el, visez la sertare care se pot incuia, am cumparat covoare si corpusoare suspendate. Nu ma puteam gandi din prima la toate astea? Se pare ca nu. Sunt construit sa ma conving doar cand ma lovesc de adevar.
Nu stiu daca sa va zic sa nu faceti ca mine pentru ca pana la urma simt ca ne vom descurca. Oricum ar fi...enjoy! ;)
Voi cum sunteti: household militia sau cill out wreckers? 

Monday, November 7, 2011

Luati copiii la talcioc

Cine n-are talcioc sa isi faca. Asa s-a gandit sotia acum vreo 2 ani impreuna cu un grup de fete, pe vremea aia fara griji. Si si-au facut. Au zamislit "Talciocul urban", un loc mai mult de socializare decat de vanzare, mai mult de distractie decat de comert si iubit de toti participantii. Ideea e simpla - daca ai lucruri inutile prin casa altora ar putea sa le fie utile. Deci ia-le in plasa si arunca-le pe paturica inauntru la Casa Margarit pentru a le vinde, sau face troc, sau pur si simplu a le da de drag altora.
Casa Margarit e noua locanta a talciocului, speram la fel de primitoare si calda ca si vechiul Verde Cafe. Veniti cu copiii pentru si noi il vom avea agatzat sau tarandu-se printre marfa pe Luca.

 

Ca de fiecare data, banii stransi din intrare si din bunavointa vor fi dati cuiva care are nevoie. De data asta incecam sa il ajutam pe Bibi care are mare nevoie de viata si bani. Multi bani. Daca strangem cat de putin, tot e bine. Bibi e un copil delicios care a avut nenorocul sa aiba o boala cumplita. Nici nu vreau sa ma gandesc la ce e pe parintii lui.
 
Carevasazica, Ta-su si Ma-sa va invita la Talcioc Urban, Sambata pe 12 Nov, la amiaza, la Casa Margarit, sa ne vindem din casa si sa ne distram socially speaking, cu copii, cu prieteni si cu marfa ieftina. Daca e frumos afara ne jucam si prin curte. Daca nu, ne adapostim inauntru la talciocarit si vin fiert.

Tuesday, November 1, 2011

Cand copii nu-s acasa

Hai ca fara sotie acasa te mai descurci dar ce te faci fara sotie si fara copil? Adica, cum e cand pleaca ma-sa la ma-sa cu tot cu copchil si ta-su ramane in offside acasa? Reflexul e sa zici ca e boerie pentru amandoi. Sa declinam:

- Pentru ma-sa -  pleaca din cuibusorul cald pe la 6 fara ceva, dimineata, pe racoare, pe intuneric, la avion. Cu un taxi, cu taxu lu ala mic care dormiteaza si cu ceva bagaj. Urmeaza sa mearga la parinti, la alint si mangaiere. Dupa ce zboara cu un copil linistit si zambaretz (asa mi s-a raportat) vreo 2 ore, mai baga vreo 3 ore de autostrada si ajunge in cuibul parintesc, cald, luminos, prietenos. Deodata isi dau seama si ea si copilul ca ta-su nu e pe zona si zambetul le mai piere. La telefon se transmite ca deja ii este dor de sotz si de casa. Weird, huh?

- in cazul lui ta-su - pleaca cu sotia si copilul din cuibusorul cald pe la 6 fara ceva, dimineata, pe frig, pe bezna sa isi conduca familia la avion. Urmeaza aproape o saptamana de golaneala si somn de voie. Dupa ce trece familia de vama si nu se mai vad imi dau seama ca ma-sa si puştiul nu sunt pe zona si imi cam piere zambetul. Cel mai ciudat este cand intru in casa si ma izbeste linistea si lipsa zambetelor din sufragerie. WTF! Ce fac acum? Am stat doar doua ore in casa si parca a fost o zi intreaga. Am plecat apoi la tara, la radacini, sa ma imbat cu prietenii. Nici durerea de cap de a doua zi nu mi-a sters dorul de ei. Ba mai rau, cand am revenit acasa dupa o noapte lunga de pseudo-distrat cu ora schimbata mi-am dat seama ca nu am ce face in casa fara ea si el. E adevarat, e timp kklău, dar ce sa faci cu el? Obisnuit fiind cu ritmul impus de copil, cand iti vajaie orele pe langa urechi, acum parca totul sta nemiscat. Parca si cartofii se prajesc prea repede, si filmul se termina imediat, iar tigara parca se fumeaza singura in 3 secunde. Ce se intampla?!? Stiam ca o tigara dureaza prea mult cand copilul incepe sa urle in alta camera, ca un film e imposibil sa il vezi fara intreruperi intr-o singura seara, iar cartofii se prajesc in jumatate de zi, timp in care copilul trece prin 10 stari diferite. Weird, huh ?



Partea cea mai ciudata este la culcare, cand patul conjugal devine prea mare si prea rece. Unde e copilul care imi da picioare in coaste si care maraie cand imi trag plapuma pana sub barbie? Unde e sotia draga care ma injura domestic in gand cand sforai ca un animal? E liniste de nu imi aud nici respiratia de ţiuitul urechilor, vecinii au amutzit si ei miraculos, greierii au murit de frig si frigiderul e prea departe ca se auda. Adorm intr-un final si la trezire nu imi zambeste nimeni si nu am pe cine pupa de la revdere. Pai ce e asta, mai nene? Parca golaneam, parca ne distram... Eu ma plimb trist prin casa iar ei zambesc in deplasare cu gandul la intoarcere. In loc sa ne bucuram de spatiu si liniste, respectiv ajutorul si prezenta parintilor, ne smiorcaim ca niste copii ca vrem impreuna din nou.
Ia stai, ca am impresia ca am pus degetul pe rana - "ca niste copii". Stim cu totii ca micutzii se ataseaza foarte tare de parinti, in principal de mama, si depind emotional si fizic de prezenta lor. D'aia dormim cu el, d'aia il purtam in diverse marsupii, d'aia ne petrcem tot timpul cu el: pentru ca are nevoie de noi. Dar se pare ca nevoia este in ambele directii. Si eu depind emotional de el si de ma-sa, si eu am nevoie de ei doi, asa cum si Del are nevoie de mine si de Luca. Suntem si noi, parintii, tot ca niste copii.
Se pare ca din cresterea copilului a iesit o hora frumoasa in care dasam in viteza prin batatura din cartierul Titan.

Mai sunt cateva zile pana intram iar in hora si ne linistim. Pana atunci sper sa ma tina bateria la ceas, ca la cum trec orele de greu mi-e sa nu raman fara notiunea timpului.

Voua cum va e afara din hora? Sunt eu nebun? Si ce daca? 

Tuesday, October 25, 2011

Locuri de baut cu copiii

Nu, nu vreau sa beau cu copiii, ci tot cu adultii, dar as lua familia cu mine. A venit iar toamna si iar plang frustrat dupa terase. Ne-am distrat in 3, am carat carutz (degeaba) la terasa, am carat copil pe piept printre mese si scaune de plastic, am baut bere ca la gratar - in picioare, ca sa doarma boracul si am suferit fericit de caldura si tantari. A fost o vara mult mai activa social de cat am banuit-o cand se arata timida la sfarsitul primaverii. A fost frumos si usor. Acum se complica schema. Vom incepe sa chemam oameni veseli si galagiosi pe la noi pe acasa pentru a socializa, dar efortul e mult mai mare comparat cu iesitul lipsit de griji la o gradina de vara. Iar daca scazi efortul din placere nu prea mai ramne nimic, ba chiar da cu minus pe alocuri. Asadar tot la carciuma sau la terasa se spala creierii corect - parintii sunt fericiti si relaxati iar copilul de asemenea.



Ce facem? Ori il obisnuim de pe acum cu fumul fin de tzigara uitata in scrumiera ori gasim o carciuma prietena si cu copiii si cu betzivii. Cum eu cunosc doar locuri dusmanoase cu bebelusii nefumatori va intreb (disperat) unde iesim din casa cu gasca sa bem, sa radem, sa fumam (separati de copii), iar micutzii sa fie bineveniti printre mese, sa poata sa se tarasca in voie sau sa darame pahare de plastic colorate? exista asa ceva? Hai ca tre' sa fie. Ah, si sa bea linistiti si copiii ceva, un lapte matern, fara sa se holbeze chelnerii in sanii sotiei.
Deci unde bem o bere? 

Monday, October 24, 2011

FaQ all

Oare am un copil normal?
Cred ca toti parintii isi pun intrebarea asta. Din prima zi cand ii numaram degetele, mainile si picioarele bebelusului ca nu cumva sa fi iesit vreun alt mamifer, pana cand intra la facultate cu 9, si ne intrebam de ce nu a luat cu 10 ( ca nu e prost, e doar lenes).
Asa si eu imi tot pun astfel de intrebari, desi stiu raspunsul, dar tot sunt paranoic ca orice alt parinte. Acum am sa imi zdrangan toate convingerile. Oricum nu cred ca exista convingeri in cresterea copilului, ci doar banuieli norocoase sau nu. Sa incepem!
Oare Luca o fi normal, ca prea s-a chinuit la nastere?  Faptul ca pare asa avansat in crestere o fi de fapt vreo anormalitate? Oare chiar e avansat in crestere, sau e doar gras? De ce rade tot timpul? O fi bine? Dar de ce cand plange chiar plange si nu se incurca? De ce la botez a plans in asemenea hal de ne stie toata comuna si altii stau smirna la toata slujba? De ce se trezeste noaptea? De ce nu ii place sa mearga cu masina? Oare o sa ii creasca parul?
Astea sunt intrebari rostite cu ochii in sus, catre Dumnezeu poate. Ele nu au raspuns si nici nu asteapta asa ceva. Sunt doar semne ale ingrijorarii si exagerarii parintesti. Oricum, la cat sunt de stupide, nu poate raspunde nimeni la ele. Ele exista doar ca sa nu dormim linistiti. Sunt un fel de liniuta rosie, cresanda, a angoasei noastre.
 

Mai sunt intrebarile catre copil la care ne-am dori din tot sufletul raspunsuri si le vom avea probabil cand boracul va incepe sa vorbeasca si sa gandeasca. Deci peste vreo 18 ani, ca fim siguri ca isi asuma raspunsurile. :) . Astea sunt genul de intrebari rostite gâtuit, de la capatul puterilor psihice. Ele vin in momentul in care ridicam din umeri neajutorati si asteptam ajutor miraculos de la bebelus: Nu iti place mancarea? Ce sa iti mai dau? Chiar nu vrei nimic? Vrei sa ne jucam?
De ce plangi? Ce te doare? Ti-e foame, somn, ai facut caca? De ce plaaangi? De ce nu adormi singur? De ce te tragi de ureche? De ce plaaaaaaaangi?!?!?? Ce sa iti mai fac? Cat crezi ca mai rezista maica-ta? DE CE PLANGI?
Prin intrebarile astea vorbeste criza, exasperarea. Ele te bantuie la fiecare abatere normala a copilului. Sunt nascute din probleme la cap si chiar ne dorim raspunsuri la ele. Daca macar odata mi-ar raspunde: plang pentru ca aud manele de la vecini sau plang pentru ca vreau sa te fac la psihic - as fi linistit. As stii ca e sanatos si ca nu are nimic in neregula de plange.

 
Pana aici a fost cill out. Urmeaza apoi cele mai grele intrebari: cele adresate noua. Astea te rod ca o batatura, zi si noapte. Cu astea nu te joci, se joaca ele cu tine.
Oare sunt un parinte bun? Oare chiar procedam corect cu attachement parenting-ul asta? Oare chiar e bine sa car copilul lipit de mine tot timpul? De ce la Delia tace si la mine nu? Unde gresesc? Sigur gresesc undeva! M-o iubi Luca si pe mine? M-o recunoaste? ...si dupa o saptamana? Oare daca il las sa linga de pe parchet chiar ii va fi bine? Oare am gresit ca i-am facut vaccin? Gresim ca nu ii vom mai face? Ma va f*te in gura ca i-am facut bebelusia publica pe net? Ii voi fii model? Am cu ce sa ii fiu model? Oare chiar fac tot posibilul sa o ajut cat de mult pe Del? Ore e normal sa imi pun atatea intrebari? Si tot asa...la intrebarile astea ne-ar placea sa avem vreodata raspuns... Ele exista doar ca sa nu fie cresterea copilului un lucru perfect si infinit de frumos. Daca nu ne-am bate capul cu ele ar fi liniste si pace.
 
Voi ce intrebari aveti? Raspunsuri nu cred ca vreau.Vreau doar sa stiu ca nu sunt singurul cu atatea intrebari.

Tuesday, October 18, 2011

Ziua ma-sii

Azi e ziua Deliei. La multi ani e putin spus. As zice si multumesc. Pentru ce sunt, pentru ce am. Zicea cineva ca Delia sigur trebuie sa fie cea mai tare sotie din Univers. Chiar este!
Hai, La multi ani, doamna draga!



Monday, October 17, 2011

Mama sociala

   Acum ceva vreme ma tot intrebam de ce atunci cand apar mame cu caruturi sau cu copii de mana navalesc pe strada in cete de parca s-a spart vreo conducta cu parinti. Umbla ca autobuzele 102: in gasca. Am crezut ca mamele alea vin de la gradinita sau ceva de genul asta pentru ca prea umblau randuri-randuri. A trebuit sa fac si eu un copil ca sa descoper, de fapt, adevaratul secret.
  Mamele au o mare nevoie de socializare. Cred ca nasterea si statul acasa 24/24 cu copilul le lasa niste rani adanci pe creier si au nevoie sa si le linga in grup. E nevoia de a vedea ca mai sunt si altele ca ele, ca nu sunt singurele de pe pamant. Daca mai apare un caz mai grav in grup, acesta va fi inconjurat cu empatie si cu umeri buni de bizuit, dar si cu o oarecare usurare: uite ca la noi pana la urma nu e asa de greu cum e la altii. Iar in cazul mamei cu cazul cel mai greu din echipa e bine ca are cu cine sa se sfatuiasca, de unde sa primeasca incurajari si chiar ajutor. Gasca de mame e un win-win.
  Am privit de multe ori cu uimire cum se andocheaza doua mame cu carutz, necunoscute, dar care vorbesc jumatate de ora de parca se stiu de ani de zile (cateodata, jumatate de ora e suficienta pentru curatatea ranilor): 
- Vaaai, de unde ai luat sosetele astea rosii? Sunt asa frumoase si ii vin asa de bine lui bebe al tau (se incepe cu un compliment)
- Ah, din Titan, de la etajul 3. Stii, la noi in casa e foarte frig pentru ca locuim pe colt si asta mica nu rezista la frig.
- Ohh, ( mereu vobesc cu vaiete si oof-uri) si eu cat am tras cu frigul dupa nastere.  Sa iti povestesc.... 
 Asa incepe o amicitie care poate dura de la 30 de minute la, banuiesc, o viata in varianta mamei de tip "socialis vulgaris", de cartier.
   Exista si "socialis networkus", sau mama facebook-ului si a forum-ului. Acestea fac acelasi lucru ca celelalte, doar ca socializeaza din pat, in timpul alaptatului, al somnului copilului sau chiar in timpul somnului ei. Ele se intalnesc pe grupuri secrete pe facebook si le uneste si un fel de elitism in afara de problemele banale legate tot de caca, pipi si psihice. Ele sunt mamele noii generatii, care sunt mereu impotriva curentului si incearca sa revolutioneze cresterea copilului. Ele sunt la curent cu cele mai noi si mai naturiste trend-uri si sunt manate si de o forta sociala de a schimba lumea copiilor lor. Sunt leoaicele cele mai fioroase care musca rau, dar, care musca pe facebook sau pe forumuri. 
   Mai este si aripa "socialis networkus activus" care isi mai lasa pc-urile acasa si ies sa se vada si sa schimbe lumea cu mana lor.

   Bun, dar care e treaba barbatului in asta? SPRIJINUL. In fara de a 'le lasa' sa socializeze cu alte mame trebuie sa le incurajam si cateodata chiar sa mergem cu ele. Mandria de aparea cu tatal copilului la intalnirilie cu celelalte fete este un mare plus. Cred ca lor li se pare ciudat sa se lipeasca de orice mama cu carutz sau cu marsupii si daca ne vad si pe noi in randul doi le este mult mai usor. Oricum, e frumos sa le vezi cum intineresc dupa o discutie intensa cu o mama-prietena. Isi dau energie de la una la alta si asta e admirabil. Noi trebuie sa stam cuminti si sa zambim, sa ne mai bagam in discutie moderat si, daca sunt tati prin zona, sa socializam cu ei. Oricum, relatiile dintre tati necunoscuti sunt mai reci. Ai sa ii vezi ca nu stau fata in fata, isi privesc copii in timp ce vorbesc si indruga verzi-uscate despre copii, dand timid tarcoale si altor subiecte mai "barbatesti". Tatilor le trebuie mult mai mult decat mamelor sa se imprieteneasca. Vor privi paralel multa vreme pana se vor privi in ochi si se vor bucura ca se vad. La inceput, toti barbatii se gandeasc la prietenii lor de la carciuma si cum e nevoit sa vorbeasca cu "ciudatul" asta de langa el. Rezistati! Se merita. Om fi noi mai inceti la socializat, dar daca ne lipim ies relatii frumoase. 
   Faza intresanta este ca noi am iesit in grupuri de parinti de pe cand nu aveam copil si acum avem deja pusi deoparte prieteni misto. 

   Si ca tot vorbeam de facebook-eritze care vor sa schimbe lumea, saptamana trecuta am (cam) participat la ziua saptamana internationala a bebelusilor purtati. Un eveniment mic, pentru ca e primul de la noi, si facut cu mult drag de niste mame pline de energie buna. M-am simtit foarte bine inconjurat de zeci de copii si zeci de parinti cu care impart aceleasi convingeri. Bravo fetili! Efortul lor cred ca a fost enorm in condintiile in care toate au copii mici si multe probleme pe cap. De ce s-au muncit atat? Pentru a socializa si a schimba lumea. Pam-pam. 
La voi e la fel cu socialul? Din ce caregorie faceti parte? Pentru cine scriu eu aici?

Wednesday, October 12, 2011

Cand sotia nu e acasa

Asa cum mie mi-ar placea sa fiu o musca pe tavan dupa ce plec de acasa pentru ca sunt curios cum e fara mine, asa cred ca si-ar dori si sotiile-mame sa supravegheze amuzate sotii-tata cand evadeaza pana la magazin sau la suc.
Despre evadare am mai vorbit, dar repet: pentru sanatatea creierilor capului trebuie sa iasa si tatal, si mama cu prietenii din cand in cand. Poate eu abuzez iesind saptamanal, dar Del iese mult mai rar. Tocmai d'aia, cand isi abandoneaza pruncul cu ta-su ar fi cazul sa fie linistita ca viitorul familiei e pe maini bune si dibace. Eu ma dau, desigur, viteaz si increzator ca totul e ok, ca ne vom distra impreuna, ca sa plece linistita si sa stea cat vrea pentru ca Luca e bine cu mine. Ma priveste indoita toata si dupa lungi si repetate pupaturi de copil in cadrul usii se smulge din cadrul familial si fuge la relache tineresque cu fetele. 

Si abia pleca batrana, ce mai freamat, ce mai zbucium. Cum incui usa ii spun zambitor lui Luca ca acum am ramas ca baietii si ne vom face de cap. Acum sunt fara Del si pot in sfarsit sa ma ingalbenesc linistit de spaima. Oare chiar rezistam doua - trei ore? Oare copilul meu ma cunoaste si e comod cu mine? Îi sunt oare suficient? De ce maraie deja? Daca plange prea tare? Daca plange prea mult?
Sa nu ma intelegeti gresit, eu stau cu Luca (niciodata suficient) si avem o relatie (cred eu) buna, dar nu se compara cu ce e intre el si Del. Pentru el, ma-sa e cea mai importanta din lume, iar pentru ma-sa el e cel mai important din lume. Sunt asa de lipiti, incat, cateodata nu am loc nici sa bag o palma intre ei. Asta se traduce in dependenta grava de mama, dar si prin dragoste frumoasa si sentimente atat de puternice ca mi-e greu sa le inteleg. Cum zicea cantecul: fara ea triste sunt noptileeee. :)
Asadar, am ceva motive de neliniste cand ma-sa nu e langa fi-miu. 
Distractia incepe asa: primul lucru pe care pun mana e chitara. O scot tacticos din husa sub ochii mari ai copilului, o zdrangan in treacat ca sa ii fac pofta si ii zambesc. Luca rade. Imi caut apoi un loc bun, imi insir foile cu acorduri intr-un loc neaccesibil pruncului devorator de hartie si incepe lalaiala. Luca intepeneste de uimire vreo jumatate de ora pe ceas. Din cand in cand mai rade, mai da din maini, dar in general priveste fascinat. Acum, eu nu prea stiu daca reactia lui e una pozitiva sau pur si simplu nu intelege de ce ta-su rage ca nebunul cu mobila aia galagioasa in mana.
Dupa juma' de ora da semne de plictiseala si maraie de vreo doua ori cautand sa faca altceva in loc sa ma asculte. Arunc chitara si sar la joaca. Da-i inca vreo jumatate de ora cu jucarii de plus balite si chitzaite. Luca rade. A trecut o ora si inca ne intelegem!
Primul sms vine si el: cum sunteti? Raspund rapid (si mandru): chitara, ne distram. 


Urmeaza partea de educatie muzicala - se pune un album celebru al unei trupe de renume international care se stie pe de rost si i se canta pruncului impreuna cu cd-ul cate piese doreste. Luca rade tare. A rezistat odata si 5 piese, dar atunci era si Del acasa, deci nu se pune. :). Incepe sa maraie cand s-a saturat si agita picioarele nervos - e clar, trecem la altceva!
Acum devine cam problematic pentru ca deja cam are rabdarea pierduta. Incerc eu inca o repriza de dezmierdari si joaca cu maimutzele de plus, dar cam scartzaie. Cred ca s-a prins ca mama nu e acasa si ca eu sunt cam panicat. Sau, daca ma uit la ceas, e cam ora lui de culcare. Hmmm. Luca maraie.
Pot sa mai trag de timp daca ii arat ceva colorat pe tableta. Daca mai face si zgomot mai castig vreo jumatate de ora de dragalit, joaca si ras. 



Au trecut doua ore si parem ok, dar se simte tensiunea in aer. El incepe sa ma priveasca incruntat, eu incep sa il privesc speriat. Se maraie din ce in ce mai mult intre zambete iar picioarele lui au o viteza dementa. Ne mai jucam de cateva ori de-a racheta si gata. Incepe circul! Luca plange.
Circul e de oboseala. E ora de somn si copilul vrea sa doarma. Doar ca eu interpretez asta ca pe o lupta personala cu mine - nu ma mai suporta si d'aia plange. Pai de ce mai, taticule? Nu ne-am distrat noi frumos?  Luca zbiara.
Il pun in « marsupi » sau in brate si incep cu shh-shh sau cu cantece lente ca sa il dobor. Cateodata am noroc si adoarme pana vine Del, cateodata nu. Luca urla.
The ultimate escape este sa ies cu el afara, la bulevard, unde zgomotul de masini si noxele il adorm pana la urma. Sau poate la bulevard ma linistesc eu si se linisteste si el. Nu am idee, dar asta e solutia de urgenta – a functionat de fiecare data.

Bai, tatilor, daca ramaneti acasa cu copilul si acesta plange si face pe nebunul, nu faceti greseala sa pomeniti asta in sms-urile date sotiei. Sunt de accord ca nu trebuie lasat sa urle ore intregi, dar cu tact si cu bulevard aglomerat se calmeaza pana la urma. Deci tineti crizele pentru voi. Eu am facut greseala sa pomenesc intr-un sms ca Luca plange si nu doarme, iar in 10 min Del era acasa, panicata toata si infuriata ca nu i-am spus din prima despre criza. Normal ca Luca dormea deja dus cand a ajuns ea, dar era prea tarziu. Ii stricasem deja seara in oras pentru ca am cedat psihic. E adevarat ca nu ajunsesem inca la bulevard cand am dat sms-ul. Eram printre blocuri. :)

Sper sa fie din ce in ce mai usor si mai frumos sa raman cu Luca acasa cand iese Del. Si sper ca ea sa iasa la spalare de creieri din ce in ce mai des. Avem nevoie de lipire tata-fiu. …ca sa nu zic bonding. :P

Voi cum faceti cu creierii cand ramaneti singuri cu copii ?

Friday, October 7, 2011

Copii purtati sau lasati?


Discutia asta se imparte in doua: 
 - purtati copiii in wrap-uri atarnati sau ii lasati in carut sa reziste, sa reziste 
 - si purtati copiii prin carciumi si pietze sau ii lasati pe la bunici sa reziste, sa reziste
Cu vreo cateva zile inainte sa se nasca Luca ne-am dus chititi sa cumparam carut pentru viitorul odor. Nici nu mai pomenisem familie fara carut.  Iar cum noi doream a deveni familie adevarata aveam nevoie de carut neaparat. Pregatisem intr-un sertar si un wrap colorat pentru purtarea pe piept a micutului. Auzisem de beneficiile purtatului bebelusului in chestii d'astea si asteptam sa incercam si noi. Eu cred mult in trecut, in obiceiuri batatorite de milenii si cum nu avem filmari pe youtube cu stramosi ne uitam la triburi izolate de prin Africa sau alte colturi de continente. M-a convins o chestie simpla - femeile din triburi isi poarta plozii legati de ele, de cai, de tati, de magari si copiii sunt foarte fericiti ca sunt langa parinti sau macar langa ceva cald si viu, iar parintii sunt multumiti ca au copilul cu ei si ca au doua brate libere. Mai mult, copiii lor nu fac colici. Bang! Ia uite ce de plus-uri.
Am ajuns cu carutul acasa, l-am asamblat constiincios si cam gata. Luca a stat in carut de foarte putine ori, mai mult caram carutul gol. Atunci mi-am dat seama ca imaginea cu femeia cu carutul gol de pe pachetele de tigari nu e chiar de speriat - nu e semn de infertilitate la fumator ci de atasare la bebelus. Imi e clar ca pruncul era la tatal fumator in brate  cand au facut poza. Ha!
Dar sa revenim. Noi preferam sa il caram pe Luca in marsupi plus. Cu wrap-ul nu ne-am inteles pentru ca era prea scurt si pentru ca ni s-a parut complicat. E o chestie cu arici foarte simpla si buna, pe care o atasezi singur foarte firesc in 30 de secunde, culmea, facuta de romani pentru mult-ravnitul export. Deci cumva noi importam produse exportate. Cu el atarnat in brate avem doua mani libere, copil vesel si linistit care doarme cel mai bine in marsupiu, mobilitate maxima (nu mai caram carutul pe scari la metrou sau prin mai stiu ce locuri agolmerate - avem doar o burta mai mare). Avem si minus-uri: de la 10 kg carne de copil in colo iti trebuie stare de sanatate osoasa perfecta ca sa nu te vaiti toata ziua de șale. Ar mai fi faptul ca se mira toata piata Miniș de "maimuta" de pe tine, iti pipaie copilul sa se asigure ca e viu, si te privesc cu ura ca il strangi atat de tare acolo. Mai sunt unii care se prind cat de buna e solutia asta si zambesc complici. 
Am uitat sa va zic. Luca nu a avut colici. ;) sau poate noi nu am avut colici la cap. 



V-am mai zis de fricile mele induse de folclor cum ca viata si distractia s-a terminat odata cu nasterea copilului. Ma gandeam ca va trebui sa exploatam bunicii la fiecare nevoie de iesire. Ei bine, nici gand. Ba mai mult, purtatul lui Luca in marsupi usureaza mult pierderea vremii cu ocazii sociale. E adevarat ca nu mai pot sta mereu asezat la terasa, adopt cateodata pozitia din jurul gratarului: in picioare si cu berea in mana. Merge brici. Iesim des, mult si fericiti. Ne mai goneste acasa, desigur, plansul somnoros sau nevoia de baie a copilului dar asta e normal.
In cazul nostru refugiul in bunici nu prea funtioneaza. Din fericire avem parinti tineri si foarte activi. Ei muncesc mult mai mult ca noi, asa ca am ramas cu copilul "pe cap" 24/24. Alegerea de a-l lua pe Luca cu noi peste tot a fost, deci, cam impusa de context. Oricum asta ne doream si noi si a fost ok. 
Mai ciudat este cand se uita lumea lung la tine ca mergi la botezuri si nunti cu bebelusul pe piept. Iti pui putin țol festiv cat sa nu pari venit de la fotbal si atasezi copilul peste camasa. Copilul mic, de vreo doua luni. Fotograful face ochii mari si click-aie dslr-ul ca un paparazzo  de parca eram in chiloti la nunta iar invitatii susotesc scandalizati ca "astia sunt nebuni". Bai oameni buni, nu suntem nebuni - asta e situatia. Avem bunici plecati la job, un copil la care tinem, cu care ne face placere sa ne plimbam si care are norocul (zic eu) sa nu zaca cu vreo bona care il tranteste de pat la fiecare plans mai serios.
All in all noi suntem foarte fericiti cu Luca pe piept sau in cârcă (umeaza sa ne luam Manduca), ne este foarte simplu asa si ne place sa il bagam in toate rahaturile din cotidianul nostru. Daca si voi sunteti asa puteti arata asta public la saptamana internationala a copiilorpurtati.
Hai, drum bun!

Wednesday, October 5, 2011

Monstrul din patul conjugal


Incep asa: parinti, dormiti cu bebelusii in patul vostru!
Am mai scris intr-un post despre prima seara in 3 cand am luat intr-o secunda hotararea de a dormi cu Luca in pat. Ca orice viitor tata care tremura la gandul ca un bebelus ii va fura sotia de la gura nici nu concepeam sa impart patul cu un terț. Era de ajuns ca sotia se transforma in mama si ca nu mai avea nici ochi nici sentimente pentru mine - sa las copilul in ultima cetate, cea a somnului si intimitatii, era exclus. Eram pregatit sa fac orice. Hotarasem inca dinaintea nasterii ca eu ma voi trezi noaptea si voi aduce bebelusul infometat la sanul ma-sii tocmai din camera din, ma scuzati, fund. Ma bucura ca avem un apartament cu camerele la poli opusi; distanta fata de copil era destul sigura. O linistisem pe Del ca pana ne vom muta la apartamenetul cu camere departate avem sansa sa stam la garsoniera prima luna si vom dormi cu Luca chiar in aceeasi camera. In lipsa copilului tot planul parea perfect. Copil fericit cu parinti fericiti. Ce sa mai, ca in reclame.
Dar! Dar s-a nascut Luca. Nu calculasem deloc partea emotionala, respectiv dragostea cea mai puternica pe care o vei simti vreodata. Avandu-l in brate parca tot nu era prea aproape.  Ce sa faci cu animalultzul asta chiomp care cauta doar caldura imbratisarilor noastre? Sa il arunci in patutzul lui de lemn si sa te prefaci ca nimic nu s-a intamplat? Fuck! S-a intamplat ceva foarte misto si nu te mai saturi de el. Asadar faptul ca am dormit din prima noapte cu el in pat a fost un lucru firesc. Ne era clar ca o sa il iubim nebuni si ca nu trebuie sa ne desparta clisee de genul: "daca dormi cu bebelsul in pat s-a terminat cu viata voastra!"
Viata nostra tocmai incepuse defapt si faptul ca eram trei in pat o facea si mai frumoasa. Cand i-am simtit prima oara manutza calda e spatele meu imi venea sa tip de drag - a fost cea mai intesa mangaiere pe care o simtisem vreodata. Era miez de noapte si copilul meu gasise ca ii este bine sa ma atinga. Cum as fi putut trai asta daca el statea tzapan pe spate in patuztul lui? Cum ar fi putut el sa rada in somn daca nu era in locul cald dintre noi? Cum am fi putut dormi noi fara el? Ati fi tentati sa ziceti ca am fi dormit bine. Ba bine, nu!
Avantajul dormitului cu copilul in pat este tocmai ca dormi mai bine. Mamei ii este mult mai usor sa alapteze copilul in pozitia culcata pe o parte, copilului ii este mult mai usor ca nu trebuie sa mai faca ditamai circul ca sa i se dea de mancare - doar mârie prin somn si i se da, tatalui ii este muuult mai usor pentru ca nu trebuie sa mai orbecaie noaptea prin casa sa aduca plodul la adapat si pentru ca poate sa doarma nesismtit de bine, lasand mâraielile doar in seama parintelui cu sâni. 

Stiu, e frustrant sa ai un patutz de copil care costa destul de mult (noi am avut noroc ca nu am dat banii pe el) si sa fie nefolosit. Mai greu decat aruncarea banilor pe fereastra este sa infrunti valul de dojene de la lume care iti repeta sistematic ca ti-ai mancat ficatii: vei avea un copil alintat, dependent de voi, care nu va fi in stare sa faca nimic singur, un neadaptat, un mic bou handicapat mancator de zile fripte. Daca lumea ar mai pune mana pe carte, respectiv pe studii despre somnul bebelusilor, ar vedea ca bebelusii care dorm cu parintii sunt mai inteligenti, mai activi, mai sociabili si, culmea, se vor desprinde mai usor de parinti. Pai si cum ramane cu legendele? Fuck 'em! Rezistati gurii lumii si va va fi bine.
Mai e o intrebare la care toti ranjesc teslele cand o rostesc: "pai bine ma, cum mai faci sex cu sotia ta daca ai monstrul in asternut?" Subiectul e delicat si am sa il dezbat mai pe larg cand am sa prind curaj. Ideea principala este ca se gasesc locuri prin casa căcălau. Timp si chef sa fie. :)
Azi dimineata, ca in toate celelate, Luca mi-a batut de cateva ori in spinare cu picioarele inainte ca ceasul sa sune, apoi, cand m-am intors spre el, m-a tras de nas si m-a mangaiat pe fatza, iar cand am deschis ochii mi-a zambit. Mai frumos si mai emotionant ca asta nu stiu sa fi vazut ceva vrodata. Asta se intampla in fiecare dimineata. Viata e frumoasa! ;)
Somn usor! 

Wednesday, September 21, 2011

Brains' night out

Pe la 1am cred ca am ajuns acasa. Tremuram inca de emotie dupa prima intalnire cu Luca. Am aprins o veioza, m-am asezat pe fotoliu, am turnat un pahar de whiskey si mi-am aprins o tigara. Pe langa miile de ganduri si sentimente de fericire amestecate cu uimire mai aveam ceva. Simteam ca micul moment de lumina-slaba-whiskey-si-tigara-ca-in-filme va cam fi ultimul pentru o perioada necunoscut de lunga. L-am savurat prea putin, pentru ca ma gandeam la cu totul altceva decat cum sfaraie hartia tigarii si cum gustul de fum se amesteca cu usturimea dulce de pe gat. Ma ustura deja gatul de lacrimi oprite in nodul gatului iar de fum eram deja satul de la turul de forta din fata maternitatii. A fost deci un moment gratuit, facut doar pentru ca asa visasem si pentru ca nu stiam cand am sa mai am ocazia sa cheltui atata liniste. 
A doua zi am iesit la bere cu prietenii unde am incercat sa povestesc aventura si sa ma bucur de ultima iesire "pana in copil". Problema e ca vedeam copilul ca pe o mare trecere, un prag desavarsit chitit sa imi dea viata peste cap. Asta tot din cauza gurilor spurcate din jurul meu care tunau si fulgerau ca sunt "mort", ca dispar, ca nu voi mai stii gustul berii, ca nu imi voi mai auzi nici creierii de zbieratul copilului.
Cu toate ca iesirile pline de haz ieftin de la terasa imi luminau foarte mult zilele eram decis sa renunt la ele. Aveam un fel de program de o iesire pe saptamana cu baietii. Un "guys' night out" de cartier unde ne jucam ca niste copii la masa, radeam din orice si ne otraveam cu diverse licori. Era un rahat dar imi dadea un mare sentiment de libertate. Acum se termina iar eu imi tot repetam in gand ca va fi ok ca sa imi fac curaj. 
Un alt mare soc l-am avut cand am renuntat sa mai cant cu trupa mea [traum - au concert vineri, 23 sept in Control - ne vedem acolo? :) ] pentru a imi dedica timpul viitorului copil si noii case in renovare iar acum imi luam si berea de la gura. Eram cam speriat. Cred ca si priveam speriat, pentru ca multa vreme Del se uita la mine cu mila. Eu tot incercam sa ma dau invincibil dar ea vedea prin mine. De fapt, frica mea era că fara un time out de la intensitatea cresterii nou-nascutului o voi lua razna. Asta era la fel de valabil si pentru ea, care isi pusese de asemenea in cui iesirile cu fetele. Eram doi tineri parinti care nu mai vedeau concediu la orizont.
A fost, e adevarat, intens in primele doua luni. Nu prea mai stiu cum s-au derulat lucrurile atunci pentru ca totul mergea prea repede. Am iesit cred de cateva ori, speriati, pe la terase, desi era frig. Stateam foarte putin, doar cat sa bifam ca inca mai functioneaza mecanismul social din noi.

Cu timpul lucrurile s-au asezat, a venit si caldura si am reinceput sa batem coclaurii. De data asta impreuna cu Luca si a inceput sa ne placa tare. Nu mai stăm pana in puterea noptii ca alta data, dar tot ne facem de cap. Vara e foarte comod pentru ca la terasa nu e fum, nu e frig, nu E manele. La iarna se va complica treaba, dar ne descuracam noi cumva.
Vazand cat de bine fac iesirile la drumul mare la cap, am incercat sa facem un sistem echitabil. O seara pe saptamana ies eu, o seara iese ea. Functioneaza greoi sistemul, mai ales pentru ea, pentru ca lipsa sanilor la mine o cheama acasa devreme. Oricum, macar functioneaza. Avem momente cand trebuie sa iesim din hora ca sa putem juca apoi mai abitir.
Concluzia mea este din nou ca nu se moare dupa ce faceti un copil, ba chiar vin vremuri mai misto cand incepi sa te bucuri mult mai mult de fiecare nimic - ca pe vremea copilariei noastre cand 10 minute de desene animate ne bucurau o saptamana, iar o inghetata, o vara intreaga. Acum fiecare bere are un gust mai bun iar tigara mai rarita e mai intensa.
Imi amintesc acum primul pahar de whiskey tihnit de pe balconul casei noi, dupa ce Del il adormise pe Luca. That was the real shit! Planetele erau aliniate si dormeau domol, cantau greierii, era vara, cald si lumea reincepea a doua zi.

Tuesday, September 20, 2011

Nu stiu eu, nevasta-mea stie

Asta e raspunsul pe care am incercat pe cat posibil sa il evit. E genul de raspuns comod, "barbatesc" pe care il dau multi tati. Astia sunt genul de nepasatori patologici, ca sa nu le zic nesimtiti de cariera sau lasi.
Nu stiu eu sa schimb scutece, nevasta-mea stie. Daca va ganditi o clipa ca schimbatul scutecelor nu este pentru voi sub pretextul ca aduceti bani in casa si e de ajuns, atunci ai trebui sa va luati adio de la familia voastra. Sa ii lasati in pace sa traisca linistiti fara voi. In afara de alaptat nu exista exclusivitati. Ambii parinti trebuie sa faca de toate, pentru ca odorul va stie de parinti in aceasi masura, nu va vede ca pe specialisti in diverse domenii. Daca dusul gunoiului si adusul banilor poate parea suficient pentru unii barbati, nu inseamna ca este suficient si pentru mama si copil. Vazand cat de zdruncinati sunt nervii sotiei mele, imi vine sa imi incerc norocul si la alaptare ca sa ii mai usurez zilele. Cum as putea sa nu o ajut?
Inca o chestie, sa schimbi scutece nu e greu deloc, si multumirea e mare cand iti vezi boracul razand dupa.
Nu stiu eu despre nastere, nevasta-mea stie. Asa va bagati singuri in rahat, macar pentru momentele in care vi se naste copilul si nu aveti nici ce mai vaga idee ce se intampla tot timpul ala cand ea e la maternitate. Va macinati nervii degeba. Mai bine se pune mana pe carte si se citeste cat mai mult. Va ajutati pe voi, cat si pe sotiile voastre stiind prin ce trec. Una e sa iti calmezi sotia in travaliu si sa o tii cald de mana, si alta e sa zbieri nebun la doctor sa ii faca ceva, panicand astfel tot spitalul.
Nu stiu eu unde sunt hainele copilului, nevasta-mea stie. Iar e nasol. Se gasesc situatii destul de dese cand trebuie sa scoateti singur copilul afara sau sa il imbracati dupa baie. Decat sa il expuneti gol la situatiile mai sus citate, mai bine aranjati inca din sarcina impreuna cu consoarta hainutele in dulap, le organizati pe varste, marimi, culori si grosime. O veti ajuta si pe ea si pe voi pentru ca mintea de barbat e mai organizata decat cea a mamei plina de hormoni si toata lumea (mai ales bebelusul) e fericita.  
 Nu stiu eu sa adorm copilul, nevasta-mea stie. Cred ca magaria asta se va vedea peste niste ani cand mogaldeatza se va uita strain la voi, nestiind daca sunteti tata sau doar un nene care sta pe acasa si se cearta cu mami in fiecare zi.

Unde bat? Sotiile, sau mamele de piatra (cum li se mai zice) totusi au multa nevoie de ajutor. Iar ajutorul vine din stiinta. Daca pui pe cineva care nu a mai vazut copil decat in reclame sau la vecini sa il spele sau sa il calmeze e clar ca ar agrava starea se sanatate a micutului nevinovat. Si cum primul copil vine fara ca noi sa avem experienta, trebuie sa citim, sa ascultam si cel mai important: sa vrem. Daca vrem sa stim despre copiii nostri si sa ne ajutam sotiile insemna ca ne pasa de ei. Cel putin ne pasa de ei, nu mai zic de dragoste.
Voua va pasa. Voi stiti chestii? Mai vrea cineva sa isi ajute sotia?