ma primiti pe mail?

Friday, December 20, 2013

Un Craciun fara cola, dar cu castigatori sanatosi

Darurile au fost aruncate! :)





Felicitari si pofta buna! Cadoul gurmanzilor a fost castigat de Geo H. 
iar cel al bautorului de Ioana.
Va rog sa imi scrieti pe mail la eduard [punct] grigoroiu [la la la] gmail.com sau pe facebook sa va pun in legatura cu Mosul. ;)


Va multumesc mult de tot pentru ca mi-ati scris. Am citit fiecare comentariu cu gura plina de bale si plin de amintiri. Eu mancam sorici pe 7 guri (dorinta mea pentru fiecare Craciun este sa mananc un metru patrat de sorici - inca nu cred ca am reusit vreodata), ciuguleam sarmale - mai mult imi placea mirosul lor si bagam cu multa pofta friptura de porc facuta la gratar in soba de catre bunicii mei. Imi mai placea mirosul de piftie din sufrageria ne-incalzita de la tara, cel de lemn ars in soba si cel de tuica fiarta pe care o beau pofticiosi adultii.

Va urez din toata inima sarbatori fericite si multa multa multa sanatate! ...si rezistenta la ficat. Nu stiu daca v-am zis vreodata, dar eu sunt coplesit cand vad cat de multi cititori sunteti la fiecare mizerie pe care o scriu. Ma onoreaza si ma emotioneaza de ma cac pe mine.

p.s: am numarat  bine castigatorii?


Thursday, December 19, 2013

Ne e cald si bine?


Era putin dupa miezul noptii cand ma intorceam de la bere. Imi inghetasera mainile pe tigara si le tot plimbam dintr-un buzunar in altul. In rest, ma simteam bine pentru ca inca mai aveam caldura in geaca de la carciuma. Nu eram singur. Eram cu un prieten bun si discutam destul de aprins despre copii si despre viata cu copii. Cand sa trageam linie discutiei si ne pregateam sa ne salutam,,primesc un cot in geaca de la el ca sa ma faca atent. Imi arata langa un tomberon un copilus de vreo doi ani cu gluga pe cap si fularul strans la gat. Era asa de mic incat l-am vazut doar pe el in prima instanta. Era imbujorat si frumusel foc. Privind apoi roata prin intunericul ghenei il zaresc si pe ta-su care se uita curios in lada de gunoi. Reflexul a fost sa ma controlez de bani si am vazut ca am 50 de lei. Noroc ca avea Baz mai marunt si i-am cerut 15 lei. Bag un « la revedere » rapid dupa ce ii promit ca ii returnez maine banii si ma duc la copil: salut, ce faci? Nu am stiut sa zic ceva mai inteligent la ora aia – am pus ca prostul intrebarea clasica si el, clasic, s-a repezit dupa piciorul lui ta-su.
E mai mic ca Luca si cand ia piciorul in brate ii ajunge lui ta-su pan’ la buzunar. Mi s-au obisnuit ochii cu intunericul si vad ca e mai frumos decat mi s-a parut prima data. E curat si pare imbracat binisor. Ma uit in ochii tatalui si vad o fata de om bun. Imi zambea. II intind mana sa dam noroc si ii strecor banii mut. Eu nu am putut scoate nicun cuvant, dar el mi-a multumit sincer si relaxat.

Iar il intreb pe micut ce face. Voiam sa vorbesc cu el, sa il iau in brate, sa il mangai. Capul meu nu putea intelege ce cauta un copilas la 12 noaptea pe strada langa un tomberon, fara sa doarma, fara sa planga. Eram blocat. Eram trist. Eram nervos. Eram revoltat. Eram de toate. Ghiveci. Eram si ametit de bere – daca nu as fi fost, nu as fi avut curaj nici sa ma uit la ei. Macar atat. M-am oprit sa ma balbai ca prostul dorindu-mi sa ii ajut cumva sau macar sa ii alin.

Nu iti este somn ? (alta intrebare de dobitoc – parca daca i-ar fi fost ar avea de ales. Poate nici nu are unde sa doarma)
Lasaati, zice taica-sau, ca ii e putin cam frig, saracutul... A inghetat aici. Imi venea sa imi dau palme de mila. Imi sareau lacrimile in gat.
Cum e? Gasiti ceva? Merge cu pet-urile?
Nuuuu. Noi strangem cutii de bere. Ne trebuie saij’doua ca sa facem un kil de cutii. E greu dar e mai bine decat cu peturi. Sunt prea multi cu pet-uri si alea sunt greu de carat.

Copilul privea strangand piciorul tatalui spre tomberonul mare si verde. Cum ascultam mut sare din tomberon maica-sa. M-a si speriat caci nu stiam ca mai e cineva acolo.
Haide! Mergem?

Ala mic a luat-o cu drag de mana si au plecat. Am dat noroc cu ta-su si i-am urat bafta (ca un idiot) si sanatate. Cat urcam scarile mi-am dat seama ca le-am dat prea putin.De ce mama dracu’ le-am dat doar 15 lei? Ce am avut in cap? Cum am calculat eu ca 15 lei ar ajunge ? De ce nu l-am dat si p’aia 50 ? De cretin !

In casa este cald si Del a lasat beculetele de Craciun aprinse in bucatarie ca sa nu imi rup gatul cand intru. E o lumina frumoasa. Luca doarme cu Del in dormitor unde e cald si miroase a somn. Ma culc, pentru ca deja e tarziu dar am sa continui sa plang si maine dimineata.

Tuesday, December 17, 2013

Un Craciun fara cocacola dar cu concurs


Mergeam acum vreo doua saptamani teleghidat cu masina prin Pipera. Ma duceam ca de obicei daramat de somn catre locul muncii cand, de odata, trecand pe langa sediul Coca-Cola la un moment dat mi-a stat ceasul. Mai precis s-a oprit timpul. Ma simteam de parca apasasem "shift+click" in Max Payne ca sa ma misc in reluare, ca pe vremea cand ma jucam jocuri. Pe partea dreapta era parcat chiar el - tirul lui Mos Craciun. Camionul Coca-Cola. Camionul ala din reclame, vopsit rosu, cu cabina de american truck, cu beculete peste tot si cu poza Mosului pe lateralul masinii. Ma simteam de parca eram in vis. Nu avea cum sa existe asa ceva in realitate. Era de parca il vazusem pe Mos Craciun in carne si oase. Era lume in jurul lui care facea poze probabil la fel de uluita ca si mine. Mi-au lacrimat ochii instant, mi-a sarit inima in gat si s-a oprit timpul. Conduceam in reluare si trebuia sa ma uit la El. Treceam cu masina pe langa vis. Asa ca m-am chiombit bine la trafic, am redus viteza la 30km/h si mi-am intors capul dupa camion, asa cum intorc camionagii capul dupa domnisoare. Am condus 100 de metri fara sa imi pese de masina mea, de realitate si de traiectoria prin trafic. Il vedeam parca pe Mos in parcarea din Pipera. Ce m-a salvat cred, a fost ca toti soferii faceau acelasi lucru ca si mine si se mergea foarte incet. Am fost inconstient pentru ca  vraja indusa de reclame a fost mai puternica decat partea cognitiva a creierului meu si chiar mai puternica decat instinctul de conservare (sa nu mor in trafic). Pur si simplu trupul meu nu imi apartinea mie, ci companiei Coca-Cola cand am zarit naluca rosie cu beculete. 

Imi dau seama ca asta mi s-a intamplat in conditiile in care beau Cola and shit doar dupa revelioane grele, cand nu mai e apa rece. Deci nu sunt nici macar consumator si nici brandul lor nu il iubesc de mor. Dar anii de intuneric de pe vremea lui Ceausescu au creat mirajul Coca-Cola si Pepsi. Din lipsa de orice si din cauza unor minti neocupate am cladit cu totii un castel din sticle de suc in jurul pantecelor noastre. Azi sunt multi oameni care nu beau apa, ci doar Suc. Sfantul suc pentru ca asa au pomenit – suc-ul e rasfatul suprem, e mierea zeilor, e Nectarul, e Viata, e Apa si Aerul (CO2-ul, mai precis). Sucul este lucrul rar si sfant pe care acum ni-l permitem la orice ora si pare misto.  Imi amintesc cand faceam listele pentru sarbatori in familie ele incepeau asa:
- Carnati de casa
- coke, fanta, sprite
- Apa min
- portocale
…Etc

Trebuia sa pun pe lista cele trei bauturi carbogazoase ca sa fie belsug la masa. Chiar daca nu prea le bea nimeni, ele nu puteau lipsi. Erau un fel de indicator de bunastare de sarbatori. Asa vazusem in reclame, asa faceam, bai nene. Nu puteam incalca ordinul. 

Azi, multumita micutului Grigoroiu de langa noi am inceput sa deschidem ochii la viata si sa ii mai inchidem de la televizor si ne-am trezit o leaca mai liberi. Consumerismul vine din tv, imi este clar ( si imi mai este clar ca daca Luca nu venea in viata mea ramaneam vai de steaua mea – m-a schimbat bine de tot copilul asta ). Azi nu mai punem pe lista cola sau pepsi pentru ca nu ne mai tenteaza si pentru ca stim cat de rau fac. Am regasit apa rece ca fiind cea mai buna licoare. Dar cum pe langa apa mai intra si cateva beri la ceas de bairam pentru a mai diversifica, ne-am gandit ca si Luculianul ar avea nevoie de ceva diferit. Bun. Cola nu, fanta nu, alte mizerii "naturale" pline de zahar si de bale nu... Ce facem? Pai e simplu. Del, are ochii si urechile in 'paispe, ca intotdeauna si a inceput sa stranga niste sticlute colorate prin casa (http://www.totuldespremame.ro/copilul-tau/nutritie/6-siropuri-naturale-magazin-mana). Ce sunt astea? Ketchup galben? zic eu cu nasul in frigider. 
Loool. Nu! Suc de catina. 
Wtf, cat de simplu! Si cat de gustos. 
Si asta? 
De brad. 
Wow! 
Iar Luca... Moamaaa! Le bea cum beau eu berile la gratar. :) Am gustat si eu si mi-au placut de imi venea sa le rad pe loc. Cum naiba am supt din pet atatia ani fara sa stiu de bunatatile astea ?

Si pentru ca vederea camionului mi-a trezit fara sa ma gandesc spiritul de sarbatori, pentru ca anul asta in sfarsit nu mai vine Hrusca in Romania, si pentru ca dupa articolul despre dulciuri a venit cu adevarat Mos Nicolae la noi si ne-a adus in sfarsit duciuri sanatoase demonstrandu-ne ca exista si chestii si dulce sanatos, cat si pentru ca imi e drag de voi am bucuria sa va fac doua bucurii sanatoase. 

Deci, Mos Craciun (de la  https://www.facebook.com/ManaMagazinNatural , o afacere mica romaneasca de familie) va aduce niste daruri :


Cum vine mosul ? Mosul vine la cel care care va posta un singur comment aici, pe blog, despre ce bea si ce manca de Craciun in copilarie si va fi ales de random.org. Vor fi, desigur, doi castigatori – un gurmand si un bautor. Haideti, ca sunt curios – mancati sorici sau ciocolata ? Beati fanta sau apa de fantana ? Carnat sau salata boef ? Cola sau tuica de la parinti? Apa, paie sau bataie ?

later edit: baaai, am uitat sa zic cand anunt castigatorii. :))) Vineri dimineata. 

Friday, December 6, 2013

Hot mama


Adolescent si tanar fiind, metrou si strazi cutreierem si ma uitam ades dupa picior. Dupa dupa fund, dupa zambet ochi si alte puncte de atractie baietesti. Romancele sunt cu adevarat frumoase si traiam la varsta aia frageda cate o poveste de dragoste inchipuita in fiecare zi cu vreo trecatoare cu quelque chose la ea. Ca tot tanarul priveam la toata lumea - la eleve vedeam ghiozdanul, la studente vedeam energia si nestatornicia, vedeam haine asortate si sexy, la femei vedeam eleganta si frumusetea maturizata frumos iar la mame vedeam doar copiii. La ne-mame simteam parfumurile delicate, prindeam colturi de priviri jucause, simteam viata din trupuri si puterea in timp ce la mamele cu copiii dupa ele nu ajungeam cu privirea. Ochii mei nu treceau de zidul de copii, dar nici de abandonarea lor pe altarul parintiei. La varsta si momentul ala mamele imi pareau neinteresante; nu mi se mai pareau sclipitoare, nu ma starneau, nu ma interesau. Ochii lor luminau doar privind copilul care le era agatat de mana. Hainele lor nu erau nici elegante, nici colorate si nici asortate si sub nicio forma sexy. Hainele lor doar erau si atat. Parfumul lor nu se mai simtea din cauza mirosului de biscuiti din gura copiilor. Iar daca cumva purtau rouge pe buze, acesta se mai vedea doar pe obrajii odraslei. Mamele ma speriau si imi atinteau ochii in pamant la varsta ocheadelor stradale.
Am crescut si m-am casatorit cu o tanara de care m-am indragostit rapid. Mi-a placut sa imi pierd in ochii ei tineri, sa ii sorb zambetul de pe buzele frumoase, sa ii miros parfumul cu varful nasului si sa imi fac ziua buna din culorile hainelor ei. Mi-a placut sa ii fac sute de poze cand se machia cu dibacie si eleganta in oglinda micuta din baia garsonierei noastre. Mi-a placut sa invat despre femeile pe le care admiram odinioara chiar de la femeia de langa mine.


A venit Luca. Cand Del avea burtica rotunda era si mai frumoasa - si ochi si cap si trup. Lumina pe unde mergea. Iar burtica plina cu copilul nostru parca era un accesoriu pus acolo sa o faca si mai frumoasa.
A iesit Luca. A urmat toboganul ala dement pe care cadeam amandoi, ne pierdeam si ne regaseam de 1000 de ori pe zi. In tot timpul ala nu neg ca mi-am imaginat-o pe Del cu frica. Ma temeam ca ar putea deveni ca mamele alea din trecut, care isi ingrijeau doar copiii si care uitau de ele. Am constatat fericit ca este departe de asa ceva. Nu stiu cum si-a gasit puterea sa isi repornesca motorul, dar a facut-o. Poate i-a fost greu, poate i-a fost usor, poate a venit natural sau poate si-a fortat memoria... Sau poate din toate cate putin. Cert este ca sotia mea s-a intors relativ rapid dupa  aventura nasterii si sunt fericit. Eu ca eu, dar ea cred ca e si mai abitir. Iar de cand o ard cu bloggereala de parinteala ma tot invart printre mame care nu au uitat de ele in favoarea copiilor si lucrul asta ma bucura. Inseamana parinti fericiti si copii mai fericiti. Daca mama si tata zambesc impliniti si se tin de mana dragastosi copilul va chiui de bucurie.

Si mai misto e ca in zilele noastre incep sa apara multe maini de ajutor pentru mamele care "inca nu s-au intors". Sau carora le este greu sa se intoarca la ele. Cred ca pe Del au ajutat-o mult si cartile citite si grupurile de mame de pe retelele de socializare de unde si-au luat si dat una alteia exemple si putere. E de bine. Si mai de bine este ca maine este un eveniment pentru asa ceva. Se nuneste Stylish Mom si e facut de prietenii de la Urban Kid http://www.urbankid.ro/evenimente/events-by-urbankid-ro/stylishmom1-25916. Mai ca as merge si eu pentru ca va fi o mana de ajutor intinsa mamelor care sunt si sotii si deci este un eveniment implicit si pentru tati si soti. Banuiesc ca nu va fi o pr
ezentare pe piedestal a mamelor stylish de la tv sau din reviste si a hainelor lor, ci un ajutor pentru mamele normale carora le pasa de ele. Va puteti lua bilete de aici LINK, mai sunt locuri si au si oferte speciale:
Daca sunteti mame mergeti pentru ca e de bine, daca sunteti tati, trimiteti-le pe sotiile voastre pentru ca merita. Sigur merita!

Monday, December 2, 2013

Mos Nici o Lae





Anul asta a inceput "luna cadourilor" cu o luna mai devreme. Eram pe la inceputul lui noiembrie in Mega cu Luca. Ca de obicei, el taraia dupa el un cos mare si rosu cu roti in care aveam diverse chestii de-ale gurii. Eram pe traseul bun dintre maslinele vrac si paine care trece pe la conservele de ton in ulei de masline, dar care evita elegant raionul de ciocolata. Incercam sa il ferim cat mai mult de ciocolata si in general de mancarea cu zahar. Cum traim in era internetului si a galetilor de zahar e cam greu - de internet nu prea il feresc ca nu am cum; am zis macar de zahar sa il scap. Trecem de ton si ma duc apasat catre paine. Iau o mizerie d-aia de pave cu sufletul strans ca iar mancam furaj infestat si dau sa o arunc in cosul mare si rosu. Ho! Cosul nu era in spatele meu si nici copilul. Ciudat. Mai sa ma panichez cand l-am vazut la 10 metri in spatele meu blocat in picioare cu ochii sariti din orbite. Sar ca ars sa vad ce are - Luca, de ce ai ramas acolo? Nimic. Lucaaaa. Nimic. Ma duc langa el si vad nenorocirea: megaimagenii bagasera mosicraciuni de ciocolata. Era un zid colorat cu rosu si alb si cu insertii de ciocolatiu pe alocuri. Mai ca am balit si eu care nu mananc dulce decat la Paste si la Craciun. Ce e Luca? Ce ai vazut?
Tata, astia sunt de cioco… ciocola… astia sunt Mos Crrrraciun de ciocolataaaa?
Da. Nu mai tii minte de anul trecut? Ai mancat si tu de Craciun si nu ti-au placut.

Tocmai ce iesisem de cateva zile nervos dintr-o discutie cu parintii mei despre oua de ciocolata. Eu o tineam pe a mea ca nu vreau sa ii dam si ei pe a lor ca nu poti sa lasi copilul fara ciocolata pentru ca o sa fie ca drogatii si o sa bage si mai abitir cand o creste. Nu stiu unde e adevarul, probabil pe undeva pe la mjloc, comme d’habitude, dar eu m-am tinut ferm si am tot discutat cu Luca si a inteles ca ciocolata din magazin nu e buna si ca mancam foarte rar. Ii tot face Delia prin casa tot felul de ciocolate supte din deget facute din nush ce minuni. E gustoasa, nu zic, dar nu e ca slinosenia aia din galantare care rupe ficaciorul in copiii nostri. Nu te lingi pe degete dupa ciocolata bio, dar macar e sanatoasa. Pe langa asta, Del ii mai face si tot felul de bomboane si inghetate de fructe de imi vine sa ii iau de la gura copilului. Am mai macat si nush ce acadele fara zahar facute din fructe de mi-au amintit de vitamina C-200 din copilarie si am bagat ca adevaratul cot la cot cu copilul. Tot ca sa evitam zaharul ii mai face si mere coapte cu miros frumos sau mai cumpara niste batoane cu miere si graunte. Lucul nostru le mananca fericit si pofticios dar din pacate astea sanatoase ori se fac greu, ori se gasesc greu iar noi ramanem sa ne luptam cu dusmanul zaharisit de pe rafturile magazinelor.

Am resusit sa imi deblochez copilul de la zidul de mosicraciuni abia cand i-am zis ca ii va aduce Mosul  si lui mosi de ciocolata. S-a linistit mai tare cand i-am zis ca asta va fi in curand, peste cateva saptamani, vor veni Mos Nicolae, iarna si zapada. De atunci trecem mereu pe la locul cu pricina si ma intreaba cand vine Mosul. Momentan a venit zapada si tremura de bucurie ca in curand va veni si ciocolata. Ma simt ca un idiot ca nu pot sa dau liber la ciocolata si sa ii vad zambetul larg si murdar pe dinti. Ma tot imbarbatez ca e greu sa faci chestii bune si ca d’aia merita sa rezisti. Extrapoland, e greu sa ai bun simt, e greu sa nu arunci hartiile si scuipatii pe trotuar, e greu sa tii usa unui om care vine dupa tine, e greu sa zambesti pe strada, e greu sa iti respecti si sa iti iubesti sotia, e si mai greu sa ii respecti si sa ii iubesti pe ceilalti oameni, tot greu e sa nu injuri in trafic sau sa nu pui oua sub presul de la usa vecinilor pentru ca te enerveaza. E foarte greu, dar totusi rezistam. Tot asa stiu ca este greu sa rezistam sa nu intram la mec cand miroase a cartofi prajiti sau nu bem tone de cola in loc de apa, e foarte greu sa faci la cuptor in loc sa prajesti sau sa fumam cu o tigara in minus pentru ca sa mai prindem o zi in plus cu familia noastra. E greu al ‘dracu, dar merita. Merita pentru ca daca suntem cu un milimetru mai sanatosi vom fi cu o secunda mai prezenti in viata noastra. D’aia ma chinui pe mine si pe copilul meu la capitolul dulciuri. Ar fi simplu sa ii dau cat pofteste  si sa fie fericit acum dar cand o fi mare si obez sa nu mai am ce face si sa nu imi pese. Sau poate nu va fi obez si nici probleme de sanatate nu va avea daca baga zahar prin toate orificiile. Poate contra-exemplul american de super sized exista doar in documentare si publicatii despre mancarea bio si ei de fapt ei sunt sanatosi tun.

Nu stiu nimic. Dar stiu ca vine Craciunul si pentru toti inseamna portocale si ciocolata. Ce ma fac ? De unde gasim mosicraciuni sanatosi ? Voi cum faceti ? Sfaturi ? Link-uri ? Ce ii pun in bocanci (in afara de mosul de ciocolata promis ) ?
                                                                                                                                  …un tata disperat. J

Friday, November 29, 2013

and the winner is...

Hai ca am tras la sorti cu random.org.
Maine merge la workshop ........ Mari. Am numarat bine? Asa ca te rog Mari sa ma contactezi la eduard.grigoroiu [la] gmail [punct] com sa te pun in legatura cu organizatorii.
Bafta si inspiratie!


Thursday, November 28, 2013

concurs ultra rapid pentru camera copilului tau

Va ziceam acum cateva zile despre atelierul de infrumusetat camera copilului si am uitat sa va zic ceva. Am un loc la atelier, cadou pentru voi.  Iata inca odata despre ce este vorba: http://designist.ro/workshop-2/how-would-you-style-a-kids-room-un-workshop-de-design-interior-sustinut-de-martine-claessens/

Daca va doriti sa mergeti nu trebuie decat sa imi spuneti intr-un comentariu ce culori aveti in camera copilului si daca e baiat sau fata. Sansele sunt egale chiar si pentru cei cu albastru la baieti si roz le fete pentru ca voi trage la sorti maine dimineata castigatorul. Daca n-aveti copii puteti sa scrieti cum visati sa colorati camera baiatului sau a fetei.

Haideti ca treaba misto. Fina. Fina de tot!
LATER EDIT: e OK sa comentati si ca anonimi, dar va rog sa lasati totusi un nume, ceva. Un email cifrat, acolo, sa stiu de unde sa va iau.

Tuesday, November 26, 2013

[PUB] break stuff, break rules


Nu cred ca exista mod mai simplu sa ne cunoastem pe noi insine decat prin cresterea copiilor. In fiecare zi in care Luca creste eu mai dezgrop o parte din mine si o scot la lumina. Tot ce am ingropat nu e pierdut - incepe sa rasara din nou multumita acestui baietel mare cat un munte in ochii mei. El e pur, curat si nepervertit. El gaseste intotdeauna cele mai simple raspunsuri pentru ca totul e simplu pentru el.
Vreau sa dorm cu mama pentru ca vreau. Imi place la Pietrosita pentru ca avem curte si biserica cu clopote. El stie mereu ce vrea - vreau sa dansam, tata, si apoi sa mancam. Nu ma spal pe dinti acum, ma spal dupa masa. Mai intru de doua ori in balta si apoi ne schimbam. E incredibil cat de sigur pe el este si cat de logic in alegeri. Admir asta la el si imi doresc sa nu cumva sa dispara cu timpul puterea si siguranta din omuletul asta mic. Poate si noi am fost la fel dar ne-au ucis limitele puse de scoala, educatie sau de sistem.
Le stiti: Nu vorbi ne-intrebat! Faci asa pentru ca sa am zis eu! Trebuie sa te culci pentru ca sa trebuie! Sa nu te murdaresti pe haine! Nu cumva sa calci in balta! Nu baga mana in vopsea! Nu atinge peretii! Nu iesi din banca! Mainile la spate! Ai tacut?!?!

Am tacut. Si am stat cuminte. Mi-am inchis ochii cu mainile educatorilor mei. Ne-am pus, de fapt, cu totii manutele la ochi ca sa vedem doar ce ni se spunea sa vedem si am pornit prin viata. Am calcat poate si prin rahati pentru ca nu mai vedeam pe unde mergem. Suntem invatati sa nu mai fim curiosi, ci sa vedem "doar unde ne fierbe oala". Nu mai suntem creativi pentru ca am fost dresati sa invatam "cuvant cu cuvant" pentru ca ne ascultau la tabla. Nu mai stim sa punem intrebari pentru ca ni s-a spus de mici sa nu cumva sa vorbim ne-intrebati ca sa nu cumva sa deranjam linistea din clasa si din mintea profesorilor nostri. Nu stim sa ne distram copiii pentru ca noi nu am avut voie sa sarim in pat sau in balti iar nici ei nu au voie din inertie. Nu le dam voie sa scrie pe pereti doar pentru ca ca pe vremea noastra era greu si scump sa dai cu huma sau cu var. Calciul si huma cu mica se pastrau intacte cate 10 ani pe pereti. Doar tantarii aveau voie sa ii murdareasca cand crapau lipiti de cate vreo carte.
Acum avem totul la indemana ca sa ne schimbam si eu trag de mine ca de un hoit sa imi deschid ochii si mintea. De exemplu, pana ieri nu concepeam sa pot murdari impreuna cu copilul meu o hainuta si sa ne distram de minune. Iar mai mult, rezultatul sa fie bestial. Noroc ca celor de Pifou - printre care se numara si Del a mea ca si colaboratoare pe comunicare - le-a venit ideea sa ne dezmorteasca creativitatea si sa bata la portile limitarilor noastre din educatie. Ei mi-au trimis un body alb si o culoare pentru textile (ma rog, doua culori pana la urma pentru pentru ca mai aveam noi una prin casa). Provocarea a fost sa il desenam pe Pifou pe body-ul primit de la ei. Logo-ul firmei arata doi copii dar nu pe Pifou si s-au gandit sa il vada la fata.

Cand am gazut provocarea mi-am frecat palmele avid de portrete robot. Mai facusem acum ceva vreme portretul robot al lui Bula (http://dedigrigoroiu.blogspot.fr/search?q=bula ) si asta mi se parea "bucata de chec". O saptamana am facut schite si nu mi-a iesit nimic. Am incercat chiar sa desenez peste desenele lui Luca ca sa ma folosesc de mintea lui deschisa. Nimic. Cum puneam mana perverteam desenul. Raspunsul a venit doar cand mi-am descoperit ochii si urechile si mi-am ascultat copilul - tata, cu vopseaua asta putem picta cu mainile? Primul raspuns a fost nu pentru ca asa am fost crescut - nu bagi mana in vopsea, nu murdaresti hainele. Niciodata! Dar ia stai asa… ce daca bagam mainile in vopsea? Hmmm… si iata ce a iesit :
- un body pictat cu amprentele lui de la varsta de 2 ani si 8 luni care va ramane, cu ajutorul lui Dumenzeu, pana tarziu cand il va arata si nepotilor lui
- un copil fericit de joaca cu culorile si cu cateva pete pe fata si ochi
- un tata fericit si mandru ca si-a facut copilul fericit + o chiuveta de spalat si niste metri patrati de gresie si parchet
- o sotie fericita pentru ca a avut aproape o ora pauza pentru ca i-am facut task-ul pentru job (Pifou.ro)
- un site fericit pentru ca l-a vazut pe Pifou. aaaa…..hmmmm….adica cum ? ..ca nu apare niciun Pifou pe body, nu ? Pai nu ii apare fata pentru ca nu are si nici nu ii trebuie. Pifou este copilul nostru liber care se simte bine in hainele de bumbac pictate cum vrea el, sau murdarite cum vrea, sau rupte.
Daca veti sari cu otrava ca de ce fac reclama and stuff as vrea sa va zic ca fac asta pentru ca Pifou este unul din putinele brand-uri romanesti care are curaj si isi impune sa reziste pe piata asta de doi lei, care lucreaza doar cu bumbac de calitate pentru ca tine la sanatatea pielii copiilor lor si implicit a copiilor nostri si pentru ca numele lor imi aminteste de Pif et Hercule…pif-paf-booom!

P.S: sariti ca au black friday la bumbace: http://www.pifou.ro/noutati-personal/saptamana-black-friday-pifou



Friday, November 22, 2013

Camera copilului - the show must go on [un fel de pub]

Pe vremea cand am terminat de mobilat casa in care locuim eu inca fumam acasa. Tin minte ca am iesit pe balconul murdar de praf la o tigara. Priveam prin usa balconului si nu imi mai incapeam in piele de mandrie si bucurie - aveam in fata o casa deja draga si facuta dupa cum ne-a taiat pe noi capul si gustul din bucati care mai de care mai ieftine si mai dichisite. Am fumat repede tigara pentru ca Luca incepuse sa cam maraie din dormitorul nostru, am deschis usa si am intrat in noua casa, in noua viata. Nu conta ca nu am apucat sa savurez momentul - aveam tot timpul din lume pentru ca era casa gata dupa ce ne spetisem destul de mult timp (cu tot cu un copil de doua luni in carca). Nu mai ramasese decat camera lui Luca de facut. Acolo tineam niste cutii de la Ikea si bicicleta mea. A ramas asa cam 3 luni. In camera lui Luca stea praful si lipsa noatra de inspiratie. Praful il mai stergeam, dar lipsa de inspiratie nu stiam cum sa o scotem de acolo. Pur si simplu nu aveam nicio idee buna. Si nici timp sau energie. Aveam tot felul de vedenii despre camera copilului nostru dar nu puteam misca nimic ca sa le transformam in realitate. Vazusem in filme ca se mobileaza inainte de nastere camera pruncului si ca se depune copilul acolo si se uita de el si de camera lui pana la 18 ani cand pleaca el de acasa. La noi nu prea s-a aplicat pentru ca Luca doarme cu noi neabandonat si ca atare nu stiam in ce sa ii tranformam camera - in loc de joaca sau in loc de dormit; in loc de facut viitoare lectii sau in loc de facut sex in adolescenta. Am ales sa tinem bicicleta acolo pana cand deodata ne-am dat seama ca are nevoie de universul lui, indiferent de locul in care doarme si nu de un loc de lectii, somn sau sex in adolecenta. Are nevoie de locul lui in care face ce vrea. Am pus capetele la contributie, am strans cat de putini bani posibil si i-am incropit o camera de joaca cu pat mare si foarte jos, cu masuta petru pictat, cu cort colorat, cu multe poze pe pereti, cu desene atarnate prin te miri ce locuri si cu stickere lipite langa pat. A iesit de vis. In prima seara dupa ce am amenjat-o am stat acolo singur, emotionat (fara tigara pentru ca nu puteam fuma in camera copilului :) ) si mi-am umplut ochii cu ea. Ma simteam copil si parinte in aceasi timp. Eram fericit doar pentru ca eram acolo inconjurat de culori si cutii pline de jucarii. Iesise ce trebuia sa iasa.


Acum inca o re-amanjam la cateva luni incercand sa o mulam cat mai bine pe nevoile copilului. Ne place sa fim creativi si logici in aceasi timp cand facem pe arhitectii. Daca aveti o camera de copil de facut frumoasa, ieftin si rapid, mi-ar placea sa va zic ca ne ocupam noi de ea, dar nu ne tine. Sau nu avem inca tupeul...pana atunci am dat peste un atelier facut de prietenii de la DESIGNIST.ro - http://designist.ro/workshop-2/how-would-you-style-a-kids-room-un-workshop-de-design-interior-sustinut-de-martine-claessens/.



Daca aveti nevoie de inspiratie va ajuta 
designerul de interior Martine Claessens"
, un arhitect care vine de departe dar care locuieste de cativa ani in Romania. Cool nu? Se

poate deci locui si aici si face chestii misto...hmmm...cum naiba fac expatii astia de sunt buni mereu la noi in tara? Ma rog,... Puneti mana si haideti la atelierul ei. Pe langa sfaturi bune ne va si invata o leaca de lucru manual pentru camerele plozilor nostri. Macar bagati un ochi aci...eu zic ca e cel putin FOARTE interesant. :)

Thursday, November 21, 2013

Razboiul cu vecinii copiilor nostri


Eram prin scoala primara si locuiam in acelasi bloc comunist din beton in care inca stau parintii mei. Un bloc gri si urat cu o singura scara si cu doua lifturi pe care le foloseau zecile de copii de aceeasi varsta si parintii lor pana la epuizare. Fusese de la inceput un bloc locuit de familii tinere cam de aceeasi varsta, cu copii cam de aceeasi varsta. Eram o gloata mare de aceeasi inaltime si greutate care se juca aceleasi jocuri la aceleasi ore. Totul mergea struna - era liniste si pace in cutiile noastre de beton. Dar, intr-o zi a aparut desupra apartamentului nostru o familie mai tanara ca noi cu un copil mic. Bebelus chiar. Nu mai vazusem si nici nu mai auzisem. In special, nu mai auzisem ca de vazut nu prea il vedeam oricum. Am auzit intai cum plange. Parca dormeam in paturi supra-etajate - in linistea betonului se auzea perfect, ca intr-un cotet de gaini facut din scanduri subtiri. Plangea el, plangeam si noi de mila lui si de mila noastra. Incepuse galagia.

Cand a invatat sa merga noi am stiut primii pentru ca se auzeau niste bubuituri noi, moi si neritmate. Asta e! A invatat sa merga micutul. Ce bine, creste si scapam de galagie. Teapa! Dupa foarte putin timp a invatat sa sara si sa alerge. Cand lustra noastra neobisnuita cu leganatul a inceput sa se legene in timp ce vecinelul sarea in mijlocul sufrageriei maica-mea a tipat la taica-miu (de parca el sarea) sa faca naibii ceva ca ne « darama astia casa ». Taica-miu si-a luat inima in dinti si o mina intrigata si a urcat la "aia de deasupra". S-a intors ciusdit cu coada usor intre picioare, dar cu victorie - cu toate ca le-a stricat joaca si copilul a inceput sa planga a reusit totusi sa ne salveze lustra. Copilul nu mai sarea. A plans saracul mult, dar eram obisnuiti cu plansul lui inca din bebelusie. A mai trecut ceva timp in care mai alerga sau sarea cateodata si iar se repeta scena cu taica-miu urcand pana la ei. De la o vreme am inceput sa merg si eu cu el ca sa il privesc pe inamic in ochi. Era un copil normal, intr-un treining bleu-marin cam scamosat care statea agatat de cracii tatalui sau cand acesta deschidea usa. Le spuneam replica cu "ne darama tavanul", tatal ridica usor tonul catre odrasla si acesta iar plangea. Parca ma bucuram. Sa sufere si el, ce naiba...

La un moment dat cred a ca primit niste bilute de sticla pe care le arunca pe linoleumul tavanului nostru. Atunci am inceput sa il urasc curat, cu tot sufletul meu de copil. Oricum eram ofticat ca trebuia sa ma chinui sa dorm la tot felul de ore la care nu aveam somn si bilutele lui nu faceau decat sa ma perpeleasca si mai tare. Intre famiile nostre incepuse razboiul. Nu ne priveam cand ne intalneam in bloc - poate d'aia nici nu prea stiam cum arata. Cand ne-au inundat la baie a inceput chiar lupta de gherila. Urcari la ei la usa cu dojene, cu "domne' ce sa fac?", cu "nu se mai poate asa" si cu multa furie printre dinti. Tin minte ca dupa o repriza de nervi cu vecinii de deasupra ai mei incepeau sa se certe o leaca, de pofta intre ei. Ca de ce nu facem ceva? Ca nu vezi ca asta micu’ nu poate sa doarma si sa isi faca lectiile? Ca daca ne darama tavanul pe noi? Ca daca ne inunda iar ? Imi uram vecinii si mai tare. Dupa un timp eram asa scarbiti si invrajbiti incat nici macar nu mai urcam la usa lor, ci bateam nervosi in teava caloriferului de la bucatarie cu o furculita sau cu un dos de cutit. Cateodata se linisteau din alergat dupa vreo cateva minute de batut in continuu. Nu puteau auzi bataile nostre disperate pentru ca mai si urlau de bucuria jocului lor. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac. Asa cred ca am exersat primele ritmuri de tobe. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac si priveam nervos spre tavan asteptand sa se linisteasca. Tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac-tzac ......

Dupa ceva vreme, pe nesimtite au disparut "nesimtitii" de deasupra. Nu stiu, s-au mutat. Au venit alti vecini care erau fara copii dar care ne inundau mai des si care aparent aveau gandaci – tot nasol. Cand m-am mutat de acasa, deasupra aveam un cuplu de manelisti - ea mergea pe tocuri prin casa noaptea cand venea de la munca, iar el o batea si o injura cand se imbata. Dadea muzica tare si da-i. P'asta l-as fi dat pe mana politiei. Era chiar sa sun cand ea i-a aruncat lui hainele pe geam. Sau o plapuma. Nu stiu exact - cert este ca mi s-a parut ca a sarit un om. Nu sarise nimeni pentru ca inca tipau unul la altul.

Acum locuim fericiti si linistiti la ultimul etaj al blocului nostru. Deasupra este doar Dumnezeu si liniste. Dedesupt este un apartament care era in renovare vesnica - gauri, ciocane, ciocanele bagate pe la pranz si in rest liniste. Del se lupta saraca cu somul de la amiaza al lui Luca dar noroc ca el doarme ca betivii - lemn si ne-intors. Cand bataile au incetat am inceput sa ne uitam unul la altul speriati. Hopa! Vin vecinii!
Au venit. Prima data au venit saptamana trecuta pe la 9 seara cand eu stateam tolanit pe jos intr-un moment foarte rar de privit la tv in timp ce Luca sarea fericit peste picioarele mele. Sarea bine: inalt, lung, ca un atlet. Podeaua bubuia/tavanul trosnea/ lampa se misca/ vecinii oftica/ si noi nu stia(m). / Marii, se porni/ cand ne auzi/ vecinul de jos/putin cam furios/ ca sa ne cam zica/ ca ii este frica/ daca becul pica/. Balada asta parca o stiam de undeva. Cand am deschis usa am ingalbenit – i-am vazut fata lui taica-miu de acum vreo 20 de ani cand a urcat prima oara la vecinii de sus. Timpul s-a oprit si s-a dat peste cap. Apoi m-am inrosit de rusine in timp ce ma scuzam iar dupa m-am innegrit de suparare – gata cu libertatea si cu jocul nesfarsit fara fraie. Eu devenisem vecinul de deasupra pe care l-am urat atata timp. Luca devenise odrasla nesuferita si needucata care se joaca fara minte. Familia mea devenise "nesimtitii aia de sus". Din momentul ala am inceput cu ssssiala si cu "hai sa sarim mai incet sau in pat ca sa nu facem zgomot". Luca nu a plans – i-am explicat ca trebuie sa ne respectam vecinii si saracutul a inteles la fel de trist ca si noi. De atunci Luca nu mai sare, alearga putin si ne intreaba daca are voie sa alerge seara, sau doar dimineata cand vecinii sunt la serviciu. Cand ajung acasa nu mai sare de bucurie pentru ca deranjeaza, nu mai alearga inca doua ture inainte de culcare pentru ca tropaie prea tare si nu mai tranteste jucariile pe jos ca sa vada cum se desfac in bucati. Gata cu cantatul la chitara si cu batutul la tobe. Nu mai e loc de ele pentru ca trebuie sa tinem toata linistea aia in casa. :(

I-am inteles abia acum pe vecinii din blocul gri de beton care isi cresteau deasupra noastra un copil fericit si jucaus. Exact ce au facut ei imi doresc si eu sa fac 20 de ani mai tarziu. As vrea sa ii intalnesc si sa le cer scuze, as vrea sa vad cum arata si sa ii felicit pentru "attachement parenting-ul" pe care il faceau inca de pe vremea aia. Ei credeau in copilul lor si in libertate in timp ce noi ne incapatanam sa traim in linistea de beton. Acum noi suntem ei si nu stim ce sa facem. Sa alegem un copil fericit si vecini disperati sau un copil nefericit si vecini fericiti ? Voi cum faceti ?

Thursday, November 14, 2013

Despre Alfie si depre mine. Am nevoie de raspunsurile voastre.


Ati vazut probabil ca scrie sus pe banner ca vine un domn cu alifie. E domnul Alfie Kohn, parintele parintelii neconditionate. Adica e unul dintre cei care a invatat sau a dat curaj parintilor sa fie iubitori, blanzi si atasati de copiii lor. Alfie a dat cu alifie pe sufletul parintilor. Multumita lui astazi sunt un tata aproape asa cum mi-as fi dorit sa fiu. Daca nu integra el nebunia asta de parinteala intr-un curent, cred ca era mai greu sa ne indentificam. E ca si cum as fi ascultat Metallica, dar nu m-as fi simtit rocker. Asa ca Metallica parintelii vine  in Bucuresti ca sa stea de vorba cu noi. Nu imi mai incap in piele de bucurie ca am o asemenea sansa.
Evenimentul este aici si tare m-as bucura daca v-as vedea si pe voi in sala.

Si ca sa revin la faptul ca sunt APROAPE tatal care mi-as fi dorit sa fiu si nu sunt chiar acolo - m-am gandit impreuna cu inca trei baieti cucuieti, care simt si ei ca si mine, ca am putea face ceva sa fim niste tati mai buni. Ok, mergem la Alfie, ii citim cartea, dar asta nu de ajuns. Vrem sa si schimbam lumea putin. Lumea noastra. Lumea noastra care o va schimba pe cea a sotiilor noastre si pe cea a copiilor nostri. Lumea noastra care o va schimba pe a lor. Iar ca sa facem asta trebuie sa stim ce avem de schimbat asa ca ne-am apucat sa punem intrebari copiilor nostri, sotiilor noastre si noua insine. Din astea 3 intrebari vom coace o surpriza. Dar pentru ca surpriza sa fie mare avem nevoie si de raspunsurile voastre.
Asadar:
- intreaba-ti copiii: spune-mi un lucru pe care tatal tau l-ar putea face mai bine. Sau mai mult.
- intrebati-va partenera: spune-mi un lucru pe care as putea sa il fac mai bine ca tata
- si pe tine: cinstit, ce ai vrea sa imbunatatesti la tatal din tine? Un lucru pe care ai vrea sa il poti face mai bine.

Puteti sa imi dati raspunsurile aici ca anonim, sau ca om normal sau la Bob pe pagina unde e un quiz automat: http://www.urbankid.ro/editorial/esti-tata-avem-nevoie-ajutorul-25998


Doamnelor, va rog sa va siliti sotii sa raspunda. Domnilor... Haideti, ce naiba, facem si noi o revolutie mica? :)

Wednesday, November 13, 2013

De ce? De ce? De ce?





Nu mai stiu cand si nici despre ce a fost primul « de ce ? » al lui Luca. Ar fi trebuit sa il notez. Cred ca primul "de ce" a venit odata cu primele propozitii pe care le-a zis. Cred ca acum vreun an si ceva. De atunci "de ce-ul?" a fost cea mai folosita intrebare si cred ca va mai fi pana cand va pleca din casa catre lumea sa de adult unde poate va gasi raspunsurile. Sau mai multe intrebari. Nu conteaza.

Ce conteaza e ca de cand a inceput Luca sa ma intrebe "de ce" eu am inceput sa caut raspunsuri. Stiam ca va veni perioada asta din amintiri - imi amintesc cateva de ce-uri din copilarie cu tot cu raspunsurile care ma urmaresc si azi. De ce mana curenta a scariilor rulante merge mai repede decat scara? Mi-a explicat taica-miu cum stia el mai bine cu viteza unghiulara, raze de cerc si analogii cu senilele tancurilor de m-a dat pe spate. Eram ca la conferintele TED cu gura cascata si imi venea sa aplaud. Intelesesem ceva complicat si misto pe care colegii mei de scoala generala nici nu il visau. Am fost mandru de tatal meu si de mine ca am inteles. Cand a venit momentul in liceu sau in facultate sa invat despre viteza unghiulara eu stiam deja, caci ea era prietena mea inca din copilarie. Atunci mi-am dat seama cat de important este sa dai un raspuns intreg la intrebarea "de ce?". Cu toate astea de multe ori parintii mei nu aveau de unde sa gaseasca raspunsuri la intrebarile mele nebune si imi spuneau ca am sa invat la scoala. Ma ofticam la maximum pentru ca ma rodea curiozitatea si imi juram ca eu voi sti raspunsurile la toate intrebarile
cand voi fi mare. Am tinut minte si asta si asa m-am prezentat in fata primului "de ce?" al baietelului meu. Ma simteam pregatit pentru orice intrebare, cu rabdarea la indemana si cu pagina google deschisa (in cazul in care m-ar fi intrebat vreo capitala din Africa pe care nu o stiu sau vreo formula chimica, caci sunt lemn la capitolul asta).
- Ai vazut Luca ca au cazut frunzele ? il intrebam eu toamna trecuta.- Da. De ce ?Bang ! Dece-ul ! Ce ma fac ? Aaaaa, au cazut pentru ca a venit toamna. De ce ? Pentru ca dupa vara vine toamna. De ce ? Pentru ca asa avem  noi anotimpurile in emisfera nordica. De ce ? Pentru ca ….. ooof, taticule, e o discutie luuunga. De ce ? …pai, pentru ca Pamantul e rotund… De ce ? Si m-am oprit. Nu am reusit sa merg cu de-ce-ul pana la sfarsit. Am ratat cu frica de a nu intra prea mult in amanunte si explicatii prea grele si am facut ce detestam in copilarie – am amanat raspunsul.A mai trecut un an:- Luca stii ca acum vine toamna iar ?
 - De ce ? - Pentru ca dupa vara vine toamna.- De ce ?- Pentru ca asa avem  noi anotimpurile in emisfera nordica.- De ce ? Pentru ca ….. ooof…ia stai ! Mai tii minte ca noi locuim pe planeta Pamant ? Da. Si mai stii ca planeta Pamant e ca o bila care se invarte in jurul Soarelui? Da. Sa stii ca bila asta de balambane in timp ce se roteste si cand se balambane in sus vine mai putina lumina la noi si se face mai frig si vine toamna. Hai sa iti arat. Daaaaaa !Am luat o lanterna si un glob pamantesc si i-am aratat. Ne-am jucat, cred, o ora intreaga cu ziua si noaptea si anotimpurile luminand globul si facand sunet de greieri si cocosi. Mi-am luat o piatra de pe inima. De fapt, eram si eu in stare sa explic ceva ca si tatal meu. Ma simteam tata cu puteri depline, savant de nivel international si super-erou. Imi tinusem si promisiunea fata de mine din copilarie. Eram fericit !

Au urmat apoi multe de ce-uri la care am raspuns cum m-a taiat capul, fara sa ma chinui sa dau explicatii « la nivelul unui copil de 2 ani jumate ». Am inceput sa cred ca nu exista o bariera asa de mare a varstei si ca e bine sa vorbim ca unui adult. Copiii nostri sunt mai destepti decat noi si decat ne asteptam noi sa fie. Eu am surprize mereu in sensul asta. M-a intrebat intr-o seara de ce scoate locomotiva aburi si am inceput sa ii explic cu ajutorul unei carti pentru scolari (care e foarte misto) cum functioneaza motorul cu aburi. Simteam ca exagerez, dar am mers totusi pana la capat. La motorul in 4 timpi l-am pierdut de client pentru ca era deja tarziu, dar surpriza placuta este ca si astazi stie cum functioneaza un motor cu aburi. Stie despre piston, despre presiune si depre cum ard carbunii si fierb apa in cazanul din fata locomotivei. E ciudat sa auzi un copil de 2,5 ani zicand cuvantul piston ca si cum ar zice catelus-de-plus dar vad ca merge. Asa ca a inceput sa nu imi mai fie frica de « de ce ? ». Ba chiar imi place de el.

Partea si mai buna a acestei intrebari este ca am invatat sa vorbesc mai clar ca sa evit intrebarile inutile. Eu nu stiam ca ne-am pervertit discursul de-a lungul vietii si ca in realitate vorbim numai franturi de ganduri fara sa transmitem mesajul clar – am aflat asta de la Luca. In loc sa zic « trebuie sa vii cu mine la piata » si sa stau apoi 10 minute sa il conving, prefer sa spun « te-as ruga sa mergi cu mine la piata pentru ca imi face placere sa mergem impreuna si pentru ca mama are nevoie sa ramana singura pentru a termina ceva la serviciu » si asa merge fericit din prima.Am mai aflat tot de la el ca multe lucruri le facem fara sa gandim – tata, de ce ai tipat la mama ? pentru ca m-a enervat. De ce ? Pentru ca…pur si simplu m-a enervat. De ce ? Pentru ca…hmmm….nu mai stiu. De fapt, …..cred ca nu m-a enervat. De ce nu te-a enervat? Pai, pentru ca o iubesc. De ce ? Pur si simplu.      Aha…pur si simplu. ……………Tata, ce inseamna pur ?.... Ma bucura ca a reaparut de-ce-ul in viata mea pentru ca el epureaza discursul, ideile si modul de a fi. Am invatat sa gandesc mai simplu tocmai pentru ca am mers cu de ce-ul pana la capat. Pana la esenta. Pana cand am aflat de ce fac ce fac, de ce simt ce simt. Asta e un alt exemplu ca prin copil ne crestem si pe noi. E genial !Voi ce faceti cu de-ce-ul ? Ii spuneti ca va invata la scoala peste cativa ani sau cautati pe google ca sa nu pareti nepregatiti ? J

Thursday, November 7, 2013

Ziua tatalui - comedie de week-end



Sambata dimineata. Recisor, dar soare. Parc aproape gol. Imi place ca e asa. Suntem eu cu Luca si vreo doi tati care casca adanc cu ochi mici, dar cu copiii alergand vioi. E ziua tatalui de dupa saptamana lucratoare. E momentul in care sotiile cu nervii la pamant isi alunga membrii familiei din casa pentru un moment de relaxare si pedichiura sau de gatit in liniste. Acum e comedy time la locurile de joaca pentru copii. Cine are chef de ras sa vina si sa vada cum se chinuie tatii buimaci de somn cu copiii lor in diminetile de week-end. 

Tatal zombalau (si eu printre dansii) - Primul lucru de remarcat sunt meclele daramate ale tatilor - cred ca majoritatea suntem hangover dupa vreo vineri mai pierduta cu handralaii. Toti masculii privesc piezis, cu gura lasata si cu parul valvoi la copiii lor care sar ca niste floricele de porumb. E sfarseala in toate trupurile de tati de la locul de joaca si odata cu ea apare si credinta in sufletul nostru, redevenind ortotocsi la ceas de oboseala - Doamneeee, da Doamne, Dumnezeul meu, sa nu ma mai puna sa alerg ca imi bubuie capul. Doamneeee, da Doamne sa gaseasca un copil cu care sa se joace linistit si sa ma lase pe mine sa zac pe bancuta asta ( pe care abia imi incape fundul, caci de rupt ce sunt m-am asezat pe bancuta copiilor de langa casuta de lemn ). Ochii privesc piosi la Cer implorand indurare, iar fata sta incordata simuland grija pentru copil - sa cumva sa nu cada de pe barele alea ca pana ma ridic sa ajung el...
Cu fetele astea sifonate ne mai privim cateodata scurt in ochi iar ochii vorbesc intre ei: "frate, abia m-am trezit azi dimineata. Nici cafeaua nu am apucat sa o beau si uite-ma in parc."
" Da fratioare. Se vede. Si eu la fel. Dar las ca ajungem noi acasa ".
Atat si apoi ne vedem de amarul nostru. Doar atat vorbesc ochii nostri pentru ca doar atat ne intereseaza. Copiii alearga in continuare si noi bantuim epuizati parcul sau stam scarbiti de noi pe vreo bancuta sau balansoar.
In afara de fata daramata a tatilor-zombie se mai poate rade si de mersul infranat si impiedicat de lipsa de chef. Fiecare isi cauta cate un loc retras, echidistant de orice alt tata din parc in asa fel incat sa nu existe sansa vreunui dialog social si spera sa ramana acolo toata ziua. Doar ca nu merge asa: copilul vrea in leagan, vrea alergat cu tata sau vrea sa bea apa. Atunci tatal se ridica ranit, incet, ca un operat de hernie de disc si zambeste larg catre copil - cu dragoste nu zic, dar si cu durere ca isi pierde locul de odihna - si se duce tarsait la locul faptei. Se merge prin parc ca si cum am avea papuci de casa in picioare si se geme soptit sa nu ne facem de ras. Zombie land curat.

Tatal sa-l ia dracu’ - Cateodata mai apare cate un tata odihnit care topaie si alerga ca un descreierat. Pe ala il uram cu totii. Copii nostri devin fanii lui si ne cer si noua jughineala.
 "Tata, vreau si eu sa ma arunci peste cap" si micile brate se agata instant de pantalonii mei.
"Da, taticule. Intai il omor in chinuri pe domnul care ti-a dat ideea, ma sterg de sange si apoi ne jucam cum vrei tu". Toti masculii din parc se "uita urat pe" tatal spargator de greva. Simtim ura pura. Nu il bate nimeni pentru ca suntem prea obositi sa ne mai deranjam si cu asta si ne resemnam cu jucatul aparent energic cu copiii nostri. Ei simt ca functionam in trei pistoane si se multumesc si asa. Poate si d-aia isi iubesc mamele mai mult. Hmmmm.

Tatal facebooker – Din cand in cand mai apar si tatii gadgetari care nu vad pe unde merg pentru ca se uita in telefon non stop. Sunt genul de parinti care se joaca cu stanga cu copilul pentru ca tre’ sa dea like cu mana dreapta pe facebook la te miri ce postare. Tot ei par sa fie surzi – copilul vrea la leagan, el e pierdut in ecranul tactil al smartphone-ului si ingana mecanic « da, tata ». Copilul repeta. Da, tata. Leagan. Da, tata. Leagaaan. Da, imediat. TATA, VREAU LA LEAGAN ! Stai domne. ca mergem. Ofteaza, blocheaza telefonul sacait si se cara sictirit sa impinga leaganul cu o mana. Cu mana cu care nu scrie un tweet.

Tatal fotograf – e asa de incantat ca a iesit cu copilul incat nici nu are timp sa se joace pentru ca face poze la foc automat sau filmeaza. Incinge telefonul, aparatul foto sau ce mai are prin raftul cu chestii cu lentile si senzor. Copilul coopereaza plictisit, zambeste complezent pana isi baga tatal in p**da ma-sii si o rupe la fuga enervat. Tatal mai face o poza la copilul alergand si fuge si el catre alte cadre reusite.


Tatal nesimtit – imbracat in trening fumeaza langa copii si scuipa. Asta inca miroase a batura si isi injura copilul si il bate ca o bestie daca ii iese din cuvantul lui de tartor tembel.

Tatal knocked-out – acesta este mama copilului. Adica tatal a fost asa de rupt de somn incat tot mama a iesit cu copilul.

Voi de care tati sunteti ? Daca sunteti nesimtiti, apasati va rog pe X-ul din coltul de sus al ferestrei.

Friday, October 18, 2013

[PUB] Totul despre dame

Mai tineti minte emisiunea de la Prima Tv "totul despre mame?". E emisiunea aia la care mai apaream eu din cand in cand cu rubricutza mea de ta-su, la care lucra cu spor si darurire Del si care acum nu mai exista pe tv. Dar migreaza incet-incet, ca orice produs media modern catre online. Pe langa site-ul totuldespremame.ro de saptamana asta exista si canalul de youtube cu acealasi nume. Ce arunca ei la canal? Pai au inceput cu cele mai urmarite rubrici si vor canaliza treptat cam tot continutul emisiunii. Eu tot sper ca pana la urma va fi si "pe mana lui ta-su" urcat, ocazie cu care am sa ma bucur tare si am sa dau si un share generos. 

Pana atunci aveti parte de coltul specialistului - o rubrica cu continut super bun si alte chestii utile. 

Iar ca si cadou de inceput au pus un interviu cu Michael Thompson pentru cei care nu au avut ocazia sa il vada in carne si oase sau pur si simplu pentru curiosi (http://www.youtube.com/watch?v=X4h1YHHJ2sM). Eu inca nu l-am vazut, dar nu ma grabesc pentru ca nu pleaca filmul nicaieri. Asta e misto, ca ramane acolo. 

Si inca un pont - uniti salvam totul despre mame! Mai precis, daca ne aratam interesul (stiti ca like-ul va deveni moneda internationala) si canalul de youtube creste frumos vom putea resuscita emisiunea EXCLUSIV pe online. Adica vom avea emisinea noastra nou nouta pe youtube. Cat de tare ar fi asta? Vom putea face pipi in orice moment al emisiunii apasand butonul de pauza. ;)

Tuesday, October 15, 2013

Plecarea din tara - sau de ce nu mai bat eu la tobe


In Preoteasa mirosea urat mereu - aer umed cu scuipat si cu bere varsata pe cimentul de pe jos. Incepusera se se aprinda si tigari si mirosul era din ce in mai greu. In plus de duhoare mai erau niste lumini obscure aprinse spre "scena" care ma orbeau. Nu mai vazusem in viata mea lumini indreptate spre ochii mei si cu toata sensibilitatea mea la lumina eram orb de-a binelea. Eram pe scena la primul meu concert impreuna cu prietenii mei din trupa nOciv. Eram toti cacati pe noi de emotie, nu vedeam nimic, nu auzeam decat galagia facuta de cinelele mele ieftine, dar simteam un nerv care ne zgandarea sa cantam tare. Sa cantam mai tare si mai suparat 
Poza nu imi apartine si nu stiu fotograful -
era un prieten de-ai lui Purje
pentru ca asa ne simteam. Aveam chestii de tipat ca toti adolescentii, iar noi gasisem muzica. Eram mandri de noi si plini de vise de vindecare prin muzica. Sufeream cu totii, ba din dragoste, ba din alte motive si trebuia sa cantam despre asta. Nici nu mai stiu ce am cantat - stiu doar ca am dat betele de inceput si ca s-a terminat parca instant. Timpul trecea altfel cantand. La sfarsit eram multumiti: nu gherlisem prea rau (dupa parerea noastra) si strigasem ce aveam de strigat. Am continuat sa cant cativa ani cu aplomb pentru ca aveam chestii de zbierat prin sufletul tanar si pentru ca imi placea mult. Am intalnit-o apoi pe Del si am ramas doar cu placerea de a canta. Sufletul s-a linistit, s-a implinit si nu mai aveam de ce sa tip. Eram fericit. S-a nascut Luca si m-am oprit din cantat d-a binelea sub scuza timpului lipsa din noua mea viata. De fapt, realizez acum, ca eu ma oprisem de mult din cantat, cam de cand m-am golit de angoase si furii. Multumita Norocului sunt in continuare fericit. Nu mai am motive sa strig pe scena ce ma doare, pentru ca nu ma mai doare nimic. Poate ma mai mananca din cand in cand in cand, dar am descoperit blogul pentru asta. Mi-am gasit fericirea intre cei doi oameni ai mei si tin cu dintii de ea. Cred ca din cauza asta apar si anumite frici din cand in cand - parca sunt prea fericit ca sa fie adevarat, nu? 

Pai si ce lagatura are muzica si fericirea cu plecarea din tara? Pai are pentru ca eu cred ca plecarea din tara e ca si nevoia de a canta - ai angoase si probleme, tre' sa faci ceva. In cazul de fata se fuge in loc de urlat. Se fuge cat mai departe unde e poate mai bine. Sunti multi prieteni si amici ( din ce in mai multi ) care se tireaza sau sunt tirati din tara. Ma intristeaza asta pentru ca imi imaginez ca se simt cum ma simteam eu atunci cand aveam nevoie sa cant. Era singura solutie. La mintea mea de atunci ori cantam ori ma lua mama dracu' si ma apucam de droguri sau de bautura sportiva. Daca si prietenii mei simt la fel e de cacat. Inseamna ca chiar ii goneste un foc viu din tara si asta ma intristeaza. Sunt oameni care si-au lasat si isi lasa copiii singuri acasa ca sa fuga de aici la "mai bine". Stiu ochi de copii lasati in urma de parintii muncitori din strainatate si ma ucide amintirea lor. Stiu oameni care traiesc in Romania pe facebook in loc sa traiasca in realitate in noua lor tara. Stiu oameni care au avut puterea sa priveasca Romania doar de la granita fara sa aiba curajul puna piciorul inapoi acasa. Stiu oameni care s-au intors acasa deselati de strainantate. Stiu pe altii care se vor intoarce tot la fel. Ma intristeaza.

Dar cel mai tare ma intristeaza ca Romania incepe sa nu mai dea alta solutie decat sa ne umplem de furie si sa fugim de aici. O sa ziceti ca nu, oamenii nu fug din Romania suparati si angoasati ci pleaca fericiti catre mai bine? I don't bite it. Nu imi imaginez cum sa plec fericit din casa mea catre o casa in mijlocul pustiului social zicand ca plec catre mai bine. Eu cred ca se merge acolo si se zbiara de durere dar nu pe scena, ci in adancul sufletului. Ca un copil ratacit de parintii lui care se lupta cu strazile ca sa supravietuiasca. Veti sari pe mine ca niste pantere ca nu e asa, ca romanii sunt fericiti in afara si ca nu ai de ce sa ramai in mizeria asta de tara. As vrea sa privesc in ochi pe toti plecatii cand spun ca le mai bine in afara. In ochi. In suflet. In curul sufletului si sa imi zica sincer.



Ce ma intristeaza si mai mai tare e ca mirajul plecarii promite o viata mai buna pentru copiii nostri - un sistem de invatamant mai bun, un sistem de sanatate mai bun si functional, oameni mai civilizati, aer mai curat si apa mai incolora si mai inodora. Luat si pus la colt mai ca imi vine sa fiu de acord cu asta si incepe sa ma chinuie - daca sunt un egoist care ma gandesc doar la fericirea mea si a familiei mele pe termen scurt. Da, suntem fericiti acum, dar peste 30 de ani? Daca ne va fi rau aici? Daca voi regreta ca nu am facut ce trebuia? De ce PLM nu am plecat cand a trebuit? - am auzit asta de cateva ori in viata de la diversi ratati de prin carciumile de cartier. Daca o sa zic si eu la fel? Daca o sa fiu si eu la fel ca ei? Sau daca plec si ajung un marginas social intr-o tara rece si prea mare pentru familia mea? Daca e mult mai rau afara? Sau daca e la fel? De ce nu sunt in stare sa risc? Dar nu cumva risc deja ramanand? Care e calea sigura si buna? Nu stiu nimic sigur. E debate-ul vietii mele pana acum. Am stiut exact ce vreau toata viata mea pana la intrebarea asta. Aici sau acolo? Nu stiu nimic sigur si

ma ucide.
Ah, de fapt stiu un lucru sigur: daca o fi sa plec am sa ma apuc din nou de cantat. Tare. FOOARTE TAAAAARE! Sa se auda pana ACASA.

Monday, September 23, 2013

[pub sincer] Domnul Thompson


  La cat a duduit netul probabil stie deja toata lumea ca week-end-ul asta a fost in Bucuresti marele Michael Thompson. Si abia pleca batranul, ce mai freamat, ce mai zbucium prin mintile de parinti. Asa cum ma asteptam mi-a pus creierasii pe bigudiuri - nu cu cine stie ce teorii revolutionare, ci cu lucruri normale, dar asa de bine sintetizate de experienta lui clinica si personala. Ce m-a dat pe spate cel mai tare este un lucru bine-stiut, dar nespus de nimeni: bebelusii baieti sunt mult mai sensibili afectiv si au nevoie de mult mai multa apropiere din partea parintilor. Si in consecinta baietii .... plang mai mult! Ha! Deci tot plansul lui Luca si nevoia lui de bratele ma-sii era absolut normala. Noi nu am crescut un monstru emotional la san si nu ne-am "alintat" copilul. Bai sa fie! De ce PLM nu zice nimeni chestia asta?

 
(poza de-a editurii Herald)

Mai mult de atat, se pare ca sensibilitatea emotionala ramane si mai incolo in trupurile burtoase de barbati, asadar daca ne vine sa plangem nu suntem fatalai sau glugi de coceni, ci suntem doar barbati normali.
Va zic, domnul Thompson le cam are. Super speaker, toba de studii si experienta care ii tin in picioare discursul si cu un zambet sugubat care pare foarte prietenos - vulpe batrana.

Sunt foarte fericit ca am avut ocazia sa il ascult si le multumesc SINCER Otiliei Mantelers si redactiei Totul despre Mame ca s-au spetit sa mi ti-l zboare peste ocean pana aicisa. Am cartile proaspat lansate de Editura Harald ( stiti ca am vorbit la lansare? -vedeti filmul aci ) puse frumos in biblioteca asteptand nerabdatoare sa ermn ce citesc acum si sa ma apuc de ele. Domnul Thompson e expert in cresterea baietilor ( a sutudiat si are si el ) si mi-ar prinde bine o parere foarte avizata.

Voi ati fost?

Monday, September 16, 2013

hardcore cu bunici, copii si nepoti


  Era noapte deja afara si in mod ciudat televizorul sport era la Pietrosita, pus la loc de cinste pe masa patrata din dormitor. Televizorul era pornit si derula niste emisiuni de divertisment de care nu cred ca mai vazusem. Sau nu imi mai aminteam ca vazusem. Aveam totusi abia vreo 3-4 ani. (E mare lucru ca imi mai amintesc ceva de atunci). Parintii mei se imbracau frumos si forfoteau prin casa de colo-colo. Eu cu bunicii eram singurii care nu ne imbracam. Stateam cu hainele de casa la televizorul mic si alb/negru, unde cantau niste oameni.  Cand au fost gata, scosi din cutie, a venit maica-mea si mi-a zis ca se duc la o petrecere de revelion ( nu stiam cuvantul asta desi il tot auzeam si la tv cand cantau aia ). Nu stiu daca am plans dar tin minte ca imi venea. Nu intelegeam de ce ei pleaca fara mine si de ce eu sa raman cu bunicii care nu se imbracasera frumos. Unde se duceau de nu puteam si eu sa merg? Daca se imbracau frumos trebuia sa fie frumos, nu? Eu nu meritam? As fi plans mult pentru ca eram foarte necajit. Poate chiar am plans. Am ramas acasa la bunici si m-am uitat la
tv pana am inceput sa rad isteric la un sketch cu un papagal care a intrat intr-un aspirator. La fel de isteric radeam si a doua zi cand ai mei venisera, dar nu se trezeau. Eu voiam sa le povestesc cum ma distrasem eu (sanchi) cu papagalul de la tv iar ei dormeau de sarea plapuma de pe ei. Iar ma dau la o parte? Iar imi venea sa plang. Ba chiar sa urlu.

   Asta si alte cateva episoade m-au marcat cand am ramas la bunici fara ai mei. In rest numa' lapte si miere. Am crescut fericit cu ei, m-au iubit enorm si i-am iubit enorm. Am iubit oamenii, locul, lumina, icoanele de pe pereti, pielea mainii bunica-mii cand ma mangaia si glasul cald al lui bunica-miu cand imi canta. Am iubit mirosul de lemn si de foc, cel de frig de dimineata si cel de iarba calcata in picioare pe inserat. Mi-am iubit bunicii si copilaria cu ei la nebunie! Cu toate astea tot aveam momente cand iar nu intelegeam de ce ma lasau parintii mei acolo. Stiam ca au serviciu dar tot nu ma convingea treaba asta. Imi venea de multe ori sa plang de dorul parintilor dar ma abtineam. Imi spusesera ca sunt barbat. Mai trecea o saptamana fara sa ii vad si mai strnageam din dinti o tura.

  Asta se intampla cu mine cand ramaneam la bunici si simt ca se intampla acelasi lucru si cu Luca (cu toa
te ca noi il lasam maxim juma’ de zi). El nu plange saracul, desi se vede ca intelege dar nu pricepe de il abandonam. Imi zice "pa Tata, distractie placuta!" cand il las cu ai mei si intoarce privirea rapid ca sa nu ma mai vada. Parca sa nu il podideasca lacrimile in fata mea. Stiu ca exagerez dar toate astea le trec prin filtrul experientelor mele si prea seamana. Ma roade tare.

  De partea noastra: Maine avem o aniversare. Ce facem? Pai mergem, dar cum? Il lasam la ai mei? Da. Si eu zic la fel. Am sa ii sun - ce naiba, m-am saturat sa tot alerg cu el prin terase. Am si eu nevoie de o bere rezemat de spatarul scaunului cu tigara in gura si cu scrumiera chiar in fata mea. Nu vreau jucarii pe masa macar odata. Vreau sa stam linistiti daca tot mergem. Vreau sa mergem cu metroul si sa ne tinem de mana ca niste adolescenti. Vreau sa vorbim toate cacaturile care ne trec prin minte pe drum. Si mai vreau sa se faca noapte si sa nu fugim sa il culcam. Sa mai stam la o bere, iar la intoarcere sa o mai ardem prin bucatarie chiar daca e tarziu ca dracu'. Aha, deci si tu la fel. Si tu ai nevoie de o mica-mica evadare. Bun. Il lasam de data asta! Bun! Sunam, aranjam si apoi… ii vad ochii cand imi zice pa. Imi vine sa imi fac sepuku si imi piere tot cheful. Stau ca pe ace, sucarit, beau doua beri in sictir si astept sa ne intoarcem mai repede acasa. Uite asa nu ne prieste nici noua si nici lui.

  Asta e la noi in suflet dar ce o fi de partea cealalta a baricadei? La bunici. Si ei trec prin 1000 de stari si intrebari dar p'alea nu le mai stiu. Pot doar sa imi inchipui. Cred ca e greu sa treci de la parinte la bunic. Imi imaginez ca e greu dupa ce ai copil mare, plecat la casa lui si dupa ce abia ti s-a facut liniste in casa sa apara iar galagia si copiii mici prin peisaj. Ca e greu sa accepti ca imbatranesti si ca din momentul nasterii nepotului devii bunic, mamaie, tataie, bre, 'nea, ma-ta-mare si tac-tu-mare. In plus, nu ai doar niste copii de ingrijit - mai ai si nepoti in carca. Imi imaginez ca au si ei nevoie de liniste si intimitate si, asa cum ne vine noua sa fugim cateodata de copii, lor le vine sa fuga si de noi si de nepoti. Imi imaginez ca le e greu sa inteleaga modul nostru nou de a ne educa copiii - ne-au crescut cu mintea si posibilitatile de atunci. Noi venim cu caramida lor plus a noastra si plecam automat de mai sus si le e greu sa inteleaga. Imi inchipui ca le este frica sa ii dea vreun sfat copilui dat fiind ca noi suntem "ciudati cu educatia noastra". Imi imaginez ca le vine greu sa ne mai vada ca pe niste copii atunci cand avem nevoie de mangaierea lor dupa ce i-am zapacit ani de zile la cap ca suntem maturi si independenti. Eu simt cateodata ca vreau sa ma pun cu capul in poala mamii si sa stau ore intregi la mangaiat. Am inca nevoie sa ma simt copil de atata parinte cat sunt. Ar fi ciudat sa fac asta, dar ce sa fac, imi vine. Simt ca a fi bunic e cam la fel de complicat cu a fi parinte si chiar daca ne vine sa urlam la ei ca nu au cat timp am vrea noi sa aiba pentru noi , chiar daca nu au citit acelasi carti ca si noi si chiar daca ei gatesc altfel ei tot raman o mare si frumoasa parte din viata copiilor nostri, asa cum si bunicii nostri ne-au marcat desavarsit personaliatea.

  Asa si? Deci, cum ramane cu bunicii? Ce sunt ei? Un bine, un rau sau o necesitate pentru nepoti? Vorbesc de societatea noastra nu de vremurile cand bunicii stateau gramada cu parintii si copiii prin corturi si toata lumea crestea linstita si fericita.

  Voi cum va descurcati? “Abandonati” copii la bunici? Va tine sufletul?

LATER EDIT: dupa ce au inceput comentariile pe ici pe colo mi-am dat seama ca e posibil sa nu fi fost totui prea coerent in ce am scris. Sunt 100% convis ca bunicii sunt ultra-mega-hyper-importanti in viata copiilor si ca timpul petrecut cu ei este de aur (nu se uita si nu se strica nici la batanete). Mai mult, abia astept ca Luca sa se poata bucura din plin de bunicii lui si vice-versa. Dilema mea este: ce inseamna pentru copiii mici (de ex. Luca are 2 ani juma') sa fie lasati la bunici. Imi este cam clar ca nu prea se bucura ei. Indura, dar nu se bucura. D'aia zic - cum facem? Sunt carti? Studii? Stie cineva cum tratam subiectul delicat?