Monday, September 16, 2013

hardcore cu bunici, copii si nepoti


  Era noapte deja afara si in mod ciudat televizorul sport era la Pietrosita, pus la loc de cinste pe masa patrata din dormitor. Televizorul era pornit si derula niste emisiuni de divertisment de care nu cred ca mai vazusem. Sau nu imi mai aminteam ca vazusem. Aveam totusi abia vreo 3-4 ani. (E mare lucru ca imi mai amintesc ceva de atunci). Parintii mei se imbracau frumos si forfoteau prin casa de colo-colo. Eu cu bunicii eram singurii care nu ne imbracam. Stateam cu hainele de casa la televizorul mic si alb/negru, unde cantau niste oameni.  Cand au fost gata, scosi din cutie, a venit maica-mea si mi-a zis ca se duc la o petrecere de revelion ( nu stiam cuvantul asta desi il tot auzeam si la tv cand cantau aia ). Nu stiu daca am plans dar tin minte ca imi venea. Nu intelegeam de ce ei pleaca fara mine si de ce eu sa raman cu bunicii care nu se imbracasera frumos. Unde se duceau de nu puteam si eu sa merg? Daca se imbracau frumos trebuia sa fie frumos, nu? Eu nu meritam? As fi plans mult pentru ca eram foarte necajit. Poate chiar am plans. Am ramas acasa la bunici si m-am uitat la
tv pana am inceput sa rad isteric la un sketch cu un papagal care a intrat intr-un aspirator. La fel de isteric radeam si a doua zi cand ai mei venisera, dar nu se trezeau. Eu voiam sa le povestesc cum ma distrasem eu (sanchi) cu papagalul de la tv iar ei dormeau de sarea plapuma de pe ei. Iar ma dau la o parte? Iar imi venea sa plang. Ba chiar sa urlu.

   Asta si alte cateva episoade m-au marcat cand am ramas la bunici fara ai mei. In rest numa' lapte si miere. Am crescut fericit cu ei, m-au iubit enorm si i-am iubit enorm. Am iubit oamenii, locul, lumina, icoanele de pe pereti, pielea mainii bunica-mii cand ma mangaia si glasul cald al lui bunica-miu cand imi canta. Am iubit mirosul de lemn si de foc, cel de frig de dimineata si cel de iarba calcata in picioare pe inserat. Mi-am iubit bunicii si copilaria cu ei la nebunie! Cu toate astea tot aveam momente cand iar nu intelegeam de ce ma lasau parintii mei acolo. Stiam ca au serviciu dar tot nu ma convingea treaba asta. Imi venea de multe ori sa plang de dorul parintilor dar ma abtineam. Imi spusesera ca sunt barbat. Mai trecea o saptamana fara sa ii vad si mai strnageam din dinti o tura.

  Asta se intampla cu mine cand ramaneam la bunici si simt ca se intampla acelasi lucru si cu Luca (cu toa
te ca noi il lasam maxim juma’ de zi). El nu plange saracul, desi se vede ca intelege dar nu pricepe de il abandonam. Imi zice "pa Tata, distractie placuta!" cand il las cu ai mei si intoarce privirea rapid ca sa nu ma mai vada. Parca sa nu il podideasca lacrimile in fata mea. Stiu ca exagerez dar toate astea le trec prin filtrul experientelor mele si prea seamana. Ma roade tare.

  De partea noastra: Maine avem o aniversare. Ce facem? Pai mergem, dar cum? Il lasam la ai mei? Da. Si eu zic la fel. Am sa ii sun - ce naiba, m-am saturat sa tot alerg cu el prin terase. Am si eu nevoie de o bere rezemat de spatarul scaunului cu tigara in gura si cu scrumiera chiar in fata mea. Nu vreau jucarii pe masa macar odata. Vreau sa stam linistiti daca tot mergem. Vreau sa mergem cu metroul si sa ne tinem de mana ca niste adolescenti. Vreau sa vorbim toate cacaturile care ne trec prin minte pe drum. Si mai vreau sa se faca noapte si sa nu fugim sa il culcam. Sa mai stam la o bere, iar la intoarcere sa o mai ardem prin bucatarie chiar daca e tarziu ca dracu'. Aha, deci si tu la fel. Si tu ai nevoie de o mica-mica evadare. Bun. Il lasam de data asta! Bun! Sunam, aranjam si apoi… ii vad ochii cand imi zice pa. Imi vine sa imi fac sepuku si imi piere tot cheful. Stau ca pe ace, sucarit, beau doua beri in sictir si astept sa ne intoarcem mai repede acasa. Uite asa nu ne prieste nici noua si nici lui.

  Asta e la noi in suflet dar ce o fi de partea cealalta a baricadei? La bunici. Si ei trec prin 1000 de stari si intrebari dar p'alea nu le mai stiu. Pot doar sa imi inchipui. Cred ca e greu sa treci de la parinte la bunic. Imi imaginez ca e greu dupa ce ai copil mare, plecat la casa lui si dupa ce abia ti s-a facut liniste in casa sa apara iar galagia si copiii mici prin peisaj. Ca e greu sa accepti ca imbatranesti si ca din momentul nasterii nepotului devii bunic, mamaie, tataie, bre, 'nea, ma-ta-mare si tac-tu-mare. In plus, nu ai doar niste copii de ingrijit - mai ai si nepoti in carca. Imi imaginez ca au si ei nevoie de liniste si intimitate si, asa cum ne vine noua sa fugim cateodata de copii, lor le vine sa fuga si de noi si de nepoti. Imi imaginez ca le e greu sa inteleaga modul nostru nou de a ne educa copiii - ne-au crescut cu mintea si posibilitatile de atunci. Noi venim cu caramida lor plus a noastra si plecam automat de mai sus si le e greu sa inteleaga. Imi inchipui ca le este frica sa ii dea vreun sfat copilui dat fiind ca noi suntem "ciudati cu educatia noastra". Imi imaginez ca le vine greu sa ne mai vada ca pe niste copii atunci cand avem nevoie de mangaierea lor dupa ce i-am zapacit ani de zile la cap ca suntem maturi si independenti. Eu simt cateodata ca vreau sa ma pun cu capul in poala mamii si sa stau ore intregi la mangaiat. Am inca nevoie sa ma simt copil de atata parinte cat sunt. Ar fi ciudat sa fac asta, dar ce sa fac, imi vine. Simt ca a fi bunic e cam la fel de complicat cu a fi parinte si chiar daca ne vine sa urlam la ei ca nu au cat timp am vrea noi sa aiba pentru noi , chiar daca nu au citit acelasi carti ca si noi si chiar daca ei gatesc altfel ei tot raman o mare si frumoasa parte din viata copiilor nostri, asa cum si bunicii nostri ne-au marcat desavarsit personaliatea.

  Asa si? Deci, cum ramane cu bunicii? Ce sunt ei? Un bine, un rau sau o necesitate pentru nepoti? Vorbesc de societatea noastra nu de vremurile cand bunicii stateau gramada cu parintii si copiii prin corturi si toata lumea crestea linstita si fericita.

  Voi cum va descurcati? “Abandonati” copii la bunici? Va tine sufletul?

LATER EDIT: dupa ce au inceput comentariile pe ici pe colo mi-am dat seama ca e posibil sa nu fi fost totui prea coerent in ce am scris. Sunt 100% convis ca bunicii sunt ultra-mega-hyper-importanti in viata copiilor si ca timpul petrecut cu ei este de aur (nu se uita si nu se strica nici la batanete). Mai mult, abia astept ca Luca sa se poata bucura din plin de bunicii lui si vice-versa. Dilema mea este: ce inseamna pentru copiii mici (de ex. Luca are 2 ani juma') sa fie lasati la bunici. Imi este cam clar ca nu prea se bucura ei. Indura, dar nu se bucura. D'aia zic - cum facem? Sunt carti? Studii? Stie cineva cum tratam subiectul delicat?

29 comments:

  1. Ma tine, ca n-am incotro. Uimitor ce adaptabil devii cand n-ai optiuni :)
    La mine raman pe dinafara minim 2 sapt pe an (vacanta de o luna a cresei ) pe care nu le mai putem acoperi din diverse subterfugii, concedii, invoiri, lucrat in ture si alte contorsionisme de oameni in campul muncii de la 8 la 19.
    Da, imi e dor de el, dar as minti sa spun ca alea doua saptamani le petrec bocind. You know. Odata ce ai incredere in oamenii respectivi si odata ce vezi si vezi ca n-ai incotro, devii ok cu ideea. Mai mult decat atat, berile alea nocturne si cafelele inghitite fara teama de a opari pe careva au un farmec si mai mare :P Pentru ca stii ca in doua saptamani revine tatarul.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Abia astept si eu sa am parte de asa ceva. Dar saracul tatar... el ce o zice?

      Delete
    2. Tatarul nu zice nimic, al meu adica. E foarte fericit sa ne vada cand revenim, insa nu boceste, nu intreaba. Evitam si noi si ei - bunicii - sa il zgandarim inutil totusi, cu telefoane, cu skype, cu ti-e dor de mama, etc. Sare pe rana, n-are rost, desi mi-as dori sa il aud vorbindu-l.
      Ti se taie pamantul de sub picioare cand iti mai povesteste bunica-sa cu infinita candoare ceva ce la tine acasa ar fi complet condamnabil - de obicei chestii legate de obiceiuri alimentare, dulciuri, etc - dar te linistesti cate putin, intelegand ca in 2 saptamani e ok.
      Totusi eu am incredere in bunica-sa, e foarte alerta, chiar cam closca, nu e genul pe care s-o uite dumnezeu pe o banca, e destul de AP desi habar nu are (nu e cu pedepse, o ia cu lesin sa auda copii plangand, a dormit cu ai ei in pat si nu intelege deloc rostul unei camere separate, etc samd). Deci conteaza si cu cine il lasi, fireste.
      Insa una peste alta,repet, cand bani de bona n-ai, concediu infinit n-ai si nevoie de job ai, iti trece.

      Delete
    3. Fatah, normal ca ne-avand incotro tre' sa ne lasam copiii la bunici. Nu e indoiala. Dilema mea e ce e in capsorul lor cand ii lasam acolo. Chiar cred ca ar trebui zgandarit ca sa aflam ce isi doresc si ei si ce cred de fapt. Sare pe rana ca sa se cicatrizeze mai repede. :)

      Delete
    4. Cred ca e nasol, sincera sa fiu. Mai ales daca faci o magarie cum am facut eu si te strecori fara sa le spui. Nu mai fac asta niciodata, ma jur.

      Delete
  2. Dedi, un text minunat, cred că e textul meu preferat dintre toate cele pe care le-am citit pe blogul ăsta. Am exact aceleaşi sentimente faţă de lăsatul Sofiei la bunici. Şi faţă de părinţii mei. "Am inca nevoie sa ma simt copil de atata parinte cat sunt." - cât de adevărat! Şi cât de ciudat, nu?
    Pe la 20 şi ceva de ani, după ce m-am eliberat de revolta adolescentină, am crezut că am lăsat în urmă şi nevoia de părinţi, şi problemele cu ei... Şi uite că au răsărit ambele acum, după ce am devenit părinte; au ieşit la iveală cu o forţă neînchipuită şi defel anticipată.
    Iar când sunt departe de Sofia (acum, mai toată ziua, din păcate, pentru că trebuie să-mi termin doctoratul), merge bine pentru câteva ore, am iluzia că sunt "liberă", ca "înainte". Aiurea. Mă apucă dintr-o dată un dor nebun de ea. Iar libertatea aia mi se pare atât de săracă faţă de "nelibertatea" asta de a fi părinte, de a fi mereu legat de fiinţa aceea micuţă, care ştii că are atâta nevoie de tine - şi tu, desigur, de ea. Of, of... Oftez, dar cum zâmbetul pe buze.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mersi mult, Ileana. Suntem noi nebuni, dar macar suntem multi si ma simt mai ok acum. :)

      Delete
  3. Haha, incredibil dar si prima mea amintire legata de "abandonul" parintilor se petrece tot de Revelion. Mama-mea zice ca-i imposibil sa-mi amintesc, doar aveam de-abia 3 ani, dar parca si acum o vad cum si-a pus costumul de carnaval :))) Pe mine ma lasau la bunici, la Cluj (noi fiind din Timisoara) si am niste amintiri tare faine... E drept, pe perioade mai lungi m-au lasat abia dupa 5 ani!
    Eu pe al meu prunc il las foarte rar la socrii (ai mei oricum sunt departe) si asta cam maxim juma' de zi... Ma tot amagesc cu gandul ca dupa ce mai creste ... o sa me desprind mai usor... nici eu nu o cred... :)))

    ReplyDelete
  4. Cand eram mica, ai mei faceau tot felul de acrobatii si lucrau in schimburi doar ca sa poata sa stea cu mine (bunicii erau prea departe si dupa o incercare nereusita de a ma lasa acolo au renuntat). Singura amintire de genul celei povestite de tine este de pe la 3-4 ani cand au plecat in Delta si nu m-au luat si pe mine. Le-am reprosat ca m-au lasat acasa (la o matusa mai indepartata) pana am reusit sa ajung si eu acolo, pe la vreo 21 ani :) Cat despre piticul nostru, sta fara probleme cu bunicile cat suntem la serviciu, ne face senin cu mana la plecare si nici nu intreaba de noi peste zi. Dar se bucura nespus cand ajungem acasa si ne sare in brate. Avantajul este, cred eu, ca sta la noi acasa cu bunicile, deci are la dispozitie toate lucrurile cunoscute. La bunici acasa l-am mai lasat asa, cate o ora, ca apoi ii ia de mana si vine acasa (parintii mei stau langa noi). In rest, la orice petrecere, nunta, terasa, il luam cu noi, altfel nu ne-am simti bine. Preferam sa stam mai putin si sa fim toti trei. Acum cat mai vrea sa stea cu noi ;)

    ReplyDelete
  5. Momentele cu bunicii au ceva aparte ! Sunt buni si calzi...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Normal. Dar de la ce versta se prind copii ca e asa? Eu cred ca cei micuti (cum e Luca) inca nu intelege importanta bunicilor si a timpului pentrecut cu ei. Eu cred doar ca ei se simt abandonati de noi. E careva care ma poate dumiri? Exista carti? Studii?

      Delete
    2. Nu pricep importanţa timpului petercut cu bunicii la modul conştient, ca noi. Dar ca stare a bucuriei, da. Din această perspectivă ei pricep foarte bine.

      Delete
  6. Este evident că depinde de fiecare copil, părinte, bunic în parte. Eu una am locuit cu bunicii mei de la 6 luni până la vreo 10 ani, cu mici întreruperi şi un lucru pe care îl ştiu sigur este că abia aşteptam să plec de la ei... şi nu pentru că nu era bine, ci pentru că vroiam la maicămea.. Un lucru de genu lasă traume şi obiceiuri greu de depăşit...

    ReplyDelete
  7. Probabil toti copiii au probleme cand sunt despartiti, fie si pentru putin (ce inseamna putin? o ora? doua? noua? nu e clar nici cu timpul, pentru el ar putea fi eoni...) de figurile de atasament, aia principala, care la voi ma gandesc ca e mama, si aia secundara, pesemne tu. Angoasa de abandon, atasament, termeni, termeni si situatii pe care le regasim in literatura de specialitate... Ce am retinut eu din articolul asta e ca nici voi nu va simtiti bine cand plecati de langa Luca, iar asta e semnalul ca probabil mai aveti de asteptat pana sa fie mai usor pentru ambele parti. Eu, de exemplu, nu-mi pun problema sa plec de langa Mihai noaptea, de pilda, nu-s eu intarcata nici pe departe, chit ca el are 2 ani si 2 luni. Cand tac-so o comite si iese la sprit pe-nserat, a doua zi mai ca nu-l baga Mihai in seama... Dar bine, ma are pe mine ca asigurare, isi permite. O carte care imi vine in cap este "Ce traieste copilul si ce simte mama lui", de Speranta Farca, unde noi ne-am regasit cu multicele si e ceva si despre groaza asta a copilului de a fi abandonat de parinti, de mama in speta. Sau "Cum intampinam copilul ca parinti, bunici, medici si educatori", e de asemenea lamuritoare in multe privinte. Stiu ca am mai dat peste tema asta in destule scrieri, am sa revin cu aduceri aminte.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Chiaaar! Speranta Farca. La ea e speranta. :) e foarte tare tipa. Mersii!

      Delete
  8. Despre Revelioane...numai de bine.La al doilea revelion am inceput intarcarea fica- mii..care a durat 3 zile.In rest, mi se pare necesara absenta parintilor din cand in cand. Si sa stii ca in capul copiilor nu se petrece mare lucru.Poate atunci, cand te vede exact la usa cum iti iei la revedere. Dar cine te pune? Ma busea plansul cand procedam asa. Asa ca am inceput sa plec pe ascuns.Inchideam usa camerei ei, în timp ce bunicul îi distrăgea atenţia şi gata, la drum. Nepoliticos dar util. Pentru ca fetita pierdea notiunea timpului si se juca.Era o continua joaca, distractie si noutate pentru ea, cand mergea la bunici. Doar eu aveam sentimentul de vina, ca am abandonat-o etc. Ea isi socotea ziua altfel:in momente bâţâite pe un calut cu tălpic, în câte avioane de hârtie i-a meşterit bunicul, de câte ori s-a lăsat plimbată cu un lighean de rufe prin casă(pe post de caleaşcă).Unitatea lor de măsură nu e totuna cu a noastră. În realitate, dacă se simt iubiţi de bunici, nu se simt deloc abandonaţi. Noi avem ceva la cap... exces de responsabilitate părintească.Uneori când apăream într-un suflet, stresată de eventualele traume emoţionale ale plodului, constatam cu stupoare că nu vrea să vină acasă şi că o întrerupeam de la joacă. Şi o auzeam spunând:Mami, lasa-mă!Mă joc!În timp, m-am lecuit.

    ReplyDelete
  9. Hmmm. Articolul citit tot, comentariile spicuite pe ici pe colo caci e cam tarzie ora. Diana are 1 an si un pic acum. Pana acum de fiecare data cand am plecat pe undeva, la prieteni, la munte, la singurul Revelion petrecut in 3 am luat-o cu noi. Nu de alta dar inca mai bea laptic natural si asta e bine si pentru ea si pentru Iulia (sotia mea). Totusi, luni-vineri sta cu buni 8 ore, ca si poate si intr-adevar e mare ajutor, asta e trebuie sa mai si muncim. Eu mai sunt, datorita programului la job, si unele dimineti pe acasa si mai stau cu ea in parc. Dar cateodata mai apar diverse de facut si buni preia toata joaca de afara, desi mi-as dori sa fiu si eu acolo. In principiu e bine sa ai o/un bunica/bunic , e de mare ajutor. Pana acum in fiecare seara, aproape mereu, la 9 suntem in casa pentru baica si somn, indiferent ca ne ducem pe undeva, aniversari, doar la nunti si botezuri pe unde am mai fost am mai intarziat nitel. Dar cu timpul e bine si necesar sa stii ca ai unde s-o lasi cu cineva de incredere in caz de ceva, totusi mai avem si noi parintii nevoie de cateva momente de relaxare in afara de 1-2 ore maxim dupa ce adoarme seara.

    ReplyDelete
  10. Imi amintesc si eu, ca si cum ar fi fost ieri, durerea de a ramane la bunici, matusi, veri... o suferinta crunta a fost pentru mine sa o vad pe mama plecand pe poarta si ramanand in urma ei. aveam cativa anisori si ieseam in poarta uitandu-ma dupa ea pana se pierdea in zare si urland cat ma tineau plamanii. Acum, la 30 de ani, imi amintesc ca si cum ar fi fost ieri. In fiecare zi ieseam si ma uitam in zare asteptand sa apara de undeva, ma trezeam noaptea plangand strigand numele ei... Extrem de dureros a fost pentru mine... nu stiu de ce...

    ReplyDelete
    Replies
    1. Nu stii de ce??!?!? Pleca mama! :( ooof ce greu e.

      Delete
  11. Ala mare al meu are 4 ani si a inceput sa vrea sa doarma la bunici. Mi se rupe sufletul, imi pun intrebari daca sunt un parinte bun, e asa de pustie casa fara el. Dar stiu ca si eu aveam nevoie de evadare la bunici...
    Inca putin si fuge el de acasa :)

    ReplyDelete
  12. Eu am crescut patru ani la tara si venea mama doar in week-end. N-am plans niciodata dupa ea. Mi se pare mie ca:
    1. uneori exageram trairile copiilor trecandu-le prin filtrul nostru
    2. sunt copii si copii si nu trebuie sa generalizam
    3. de fapt noi suntem aia care suferim, nu ei :-D
    Eu n-am lasat-o pe Eliza la bunici pana acum niciodata insa am fost nevoita sa chem bunica sa stea cu ea in vreo doua randuri pentru ca plecam eu in delegatie. N-a fost nicio problema, de altfel nu e genul de copil care sa urle din motive de genul acesta.

    ReplyDelete
  13. Superb articolul, mi-a rascolit memoria. Eu vacanta de vara o petreceam la bunicii mamei, singura imi faceam bagajul,si abia asteptam sa ajung...dar cand deschideam portile k tata sa scoata masina din curte si sa se intoarca cu mama la oras, simteam celebrul nod in gat si i-as fi stans tare in brate sa nu ii mai las...de multe ori evitam si imi gaseam de lucru prin curte k sa nu ii vad plecand...fugeam in fundul curtii, ma uracm intr-un prun si de acolo vedeam masina(o dacie rosie) cum se indeparteaza..urma 1 sapt sau 2 in care nu stiam nimic unii de altii, nu aveam telefon la tara...dar cand veneau la sfarsit se saptamana, parea ca nu i-am vazut de 1000 de ani..nu pot uita mirosul apei de colonie a tatalui!
    Eu zic k e rau, simt si ei si ii doare tare...Octav care are 1 an si 8 luni, asociaza ramasul la bunici cu plecarea noastra! Se distreaza, se joaca dar asa...cu o fata amarata si resemnata, asteptand sa venim dupa el!

    ReplyDelete
  14. Eu sunt de acord cu lasatul la bunici, dar nu pt o perioada mare de timp (adica zile in sir). Asa, cateva ore, juma de zi, chiar toata ziua eu zic ca e in regula. Eu nu ma simt vinovata cand fac asta, pt fac ca am ceva de rezolvat de obicei. Si uneori, poate am si eu nevoie de 2 ore pt mine, sau doar cu sotul. Dar, din ce povesteti tu, mi se pare ca lui Luca nu prea ii place la bunici. Mai e o chestie, nu toti bunicii au rabdarea necesara, sau capacitatea de a se juca cu copiii. Sau problema e la Luca? Sau la voi? Nu inteleg de ce te simti vinovat? Nu e ca si cum te duci la jocuri de noroc si il lasi pe el in grija unor straini. Daca problema e ca lui nu ii place,atunci poate la gradi s-ar distra mai bine si ar trece timpul mai repede. Cred ca el e obisnuit sa stea cu voi sau doar cu Del mereu si atunci percepe ca pe o despartire lasatul asta la bunici. Doar ca la un moment dat, va trebui sa mearga la gradi sau la scoala.
    Eu o las pe fetita mea (1 an si 2 luni) la bunica cateva ore (de vreo 2 ori pe saptamana) dar ea se simte bine acolo, ii place, bunica ii canta, ii spune poezii, ii face toate poftele... Sau daca trebuie iesim in oras seara cu mai multi oameni o mai lasam la ea (ea nu are probleme sa o adoarma). Acum, sincer, nu m-am simtit vinovata niciodata ca fac asta, uneori am nevoie sa stau mai relax. Eu cred ca te stresezi prea mult.

    ReplyDelete
  15. Cel mai frumos text pe care l-am citit aici! Felicitari!

    Eu am un baietel de doi ani si sapte luni si inca nu s-a intamplat sa stau departe de el mai mult de 10 ore consecutiv. Din fericire, sau din pacate... Coincidenta face ca in chiar aceasta dimineata vorbeam cu parintii mei, aflati la sute de kilometri distanta, despre posibilitatea sa-l tina pe piscot macar o saptamana la ei. Dupa aproximativ o jumatate de an cu ups & downs si o gramada de intamplari si incidente solicitante, iata, capitulez: am nevoie de macar cateva nopti dormite cap-coada, sa ma intremez, ca s-o pot lua de la capat.

    Cum s-ar simti praslea? Sincer, cred ca si lui i-ar prinde bine ceva variatie. Acum, e important si cum e croit fiecare: printul meu e extrem de sociabil si adaptabil, iar, dintre noi doi, am impresia ca singura care s-ar simti abandonata in acele cateva saptamani voi fi eu... :)

    ReplyDelete
  16. Da, asa e. Noi avem cele mai multe frici, angoase si probleme....si le transmitem si copiilor nostri.

    ReplyDelete
  17. in primul rand nu e abandon. Daca privesti din perspectiva negativa, negativa ramane. Poti sa il pregatesti intr-o nota amuzanta, pro ;lui ( pana la 10 ani, copiii concep viata egocentrist: "am tzipat, uite ca ploua, e din cauza mea" ) - si sa ii spui ca mergeti la bunici sa se joace de-a xxxx, si sa manance yyyyy, si voi va intoarceti dupa ora zzzzz/dupa ce doarme, etc.

    Pe de alta parte, in ultimii 5 ani, a ramas cu bunicii ... numar pe degete de cate ori. Iar colegii mei de munca, si de mai putine ori - ca aici pensionarea e la 65 ani, asa ca deseori apeleaza la strabunici!!, sau ca mine, bunicii sunt la 2000km. Petrecerile aici sunt cu copii, sau iau baby sitter, pt a ramane copilul in atmosfera casei lor. Si da, am coleg cu 4 copii.

    ReplyDelete
  18. Am stat cu bunicii de la 11 luni pana la 3-4 ani. Nu tin minte prea multe, stiu doar ca atunci cand mama si tata veneau in vizita mi-era rusine de ei, ma ascundeam sub masa. ..tin minte si ca mi-era rusine de ei, ca de niste necunoscuti..Apoi, mi-am petrecut toate verile la bunici si desi ii iubeam enorm, mi-era dor tare-tare de ai mei, nu intelegeam de ce vin rar sa ma vada, si interpretam totul ca fiind o indiferenta din partea lor. Deci pot sa spun ca coexistau cele doua sentimente: nespus de multa dragoste fata de bunici si foarte mult dor de parinti...si suparare, caci ma "abandonau" la bunici la 16 iunie si ma "ridicau" in 14 septembrie. Studii nu cred ca exista in acest sens, experientele pe care le-am trait noi ne spun tot ce trebuie sa stim.

    ReplyDelete
  19. Noi am gandit un pic altfel :).
    Bunicii sunt si ei parte din familie. Am considerat ca este sanatos pt toata lumea ca acest mic univers al familiei extinse sa fie cunoscut. Asa incat incepand de la 2 ani, am lasat pustoaica in fiecare vara cate doua (2) luni la bunici: o luna la unii, o luna la ceilalti. In felul asta am atins 3 subiecte importante: fata stie, cunoaste si intelege ca bunicii sunt tot familie care o iubesc, bunicii au timpul lor cu fata si pot face lucrurile de bunici care altfel ar crea acasa la noi mici conflicte (exp: alintat :) ), iar noi avem doua luni pe an sa ne redescoperim si sa ne incarcam bateriile.
    Are 6 ani acum, merge la scoala si ne iubeste si pe noi si pe bunici. Ceea ce e atat de normal.

    ReplyDelete
  20. Pana la urma la ce concluzie ati ajuns? Eu nu l-am lasat prea des pe Andrei cu bunicii, era lipit de mine ...Pe la 2 ani si un pic a fost o perioada in care spunea singur ca vrea sa doarma la bunica si a fost cum a vrut el (ii spunea seara povesti peste povesti si era incantat ca nu erau cu "numar" ...Acum, dupa ce a inceput gradinita, nu mai vrea sa stea acolo fara mine nici 5 minute ...Speram sa treaca si etapa asta. Sau nu, pentru ca nu stim cum va fi urmatoarea :)

    ReplyDelete