Thursday, August 23, 2012

Ganduri negre de parinte


Poate pe fondul unor momente mai nefericite din viata noastra din ultima vreme am prins curaj sa scriu despre chestia asta destul de sensibila - despre gandurile negre, prapastioase, apocaliptice. Sunt o persoana pozitiva si saltareata intr-un picior, ma imbrac colorat ca sa colorez in jurul meu si nu traiesc cu grija zilei de maine. Se numeste in general inconstienta, dar starea asta de fapt imi face bine la cap si karma.  
Asa sunt de cand imi amintesc ca ziceau profesorii despre mine ca sunt prea distrat, prea neatent si prea neserios. Am cantitati industriale de frici sadite in sufletul meu inca de cand eram micut dar am supravietuit bine cu ele multumita firii mele aeriene. Insa, de cand a venit Luca in viata mea s-a schimbat ceva. Au aparut ganduri noi de culori diferite. Mai spre rosu, gri sau chiar negru. E vorba de frica de a nu se intampla ceva rau cu el, cu mine, cu Del, cu parintii nostri si cu Lumea.

Sa incepem cu Lumea. Frica de Apocalipsa traieste in noi de cand ne-am nascut ca specie si nu intelegeam cum de a supravietuit atata amar de vreme in capetele distrate ale lui Homo Sapiens? Pai, prin copii. Pana sa am copil ma durea la basca de evenimente terminale. Vedeam cate un film cu sfarsitul lumii care incepea in America si tot acolo se si amana din vitejia lui Bruce Willis, luam o gura de popcorn si gata. Ma gandeam ca daca din cauza unei explozii solare din gategoria grea ne pica curentul electric vreo cateva luni e chiar misto ca bem bere pe intuneric si ne holbam noaptea la stele fara poluare luminoasa. Daca era sa pice vreun meteorit mai marisor ma duceam la Pietrosita unde beam bere si ma holbam la cerul acoperit de praf vreo cativa ani de zile. Iar daca era sa erupa cel mai afumator vulcan din Islanda nici nu ma interesa. Acum s-a cam schimbat optica. Subit, ca o leoaica ( ca doar ea isi apara puii, leul doar o arde cill out prin fata camerelor foto ale turistilor ) simt nevoia sa imi apar familia. Si daca unui cutitar as putea sa ii smulg capul cu usurinta la ceas de nevoie, in fata unei catastrofe globale sunt neputincios. Simt ca Luca si Del sunt descoperiti din punctul asta de vedere. Cea mai puternica dorinta a mea (poate este chiar un reflex ) este sa le fie lor bine si in cazul asta nu ii pot ajuta. Gandul asta ma termina. Din cauza asta am inceput sa cumpar cate o lanterna cu dinam, au inceput sa mai fie baterii prin casa, sa tin telefonul incarcat tot timpul si sa uit carne in congelator, ca nu se stie. Sunt semne clare de nebunie, dar sper sa imi treaca.

Ma mai inspaimant la gandul ca as putea pati eu ceva atat de rau ca as putea sa ii las singuri. Mamaaa, asta e si mai nasol decat Apocalipsa ca nu as mai putea face nimic ca sa ii apar. As putea incerca doar sa ii bantui ca sa ii mai ajut pe ici pe colo. Se zice ca un poltergeist puternic poate misca lucruri prin casa. Poate in cazul asta pot sa le mai duc gunoiul noaptea, sa ii mai invelesc in somn si sa le car sacosele de la piata pana la etajul 4 fara ca ei sa stie ca ii ajut. La gandul asta sunt asa amutit de spaima ca nu am putut decat sa mormai odata Deliei, cred fara nicio legatura, ca daca mor as vrea sa isi refaca viata rapid. Am vrut sa fiu sigur ca va fi cineva fizic langa ei, ca daca nu exista fantome, ce ma fac?

Cand i-am zis de refacut viata, Del mi-a cerut acelasi lucru, semn ca si in ea se lupta aceeasi monstri. In secunda urmatoare mi-am dat o palma sa ma trezesc pentru ca incepusem sa imi imaginez cum ar fi si imi venea sa urlu de durere doar asa, gandindu-ma. Evit sa ma duc cu gandul la asa ceva, dar in cotloanele creierilor mei ruleaza violent filmul asta si imi strica somnul in cate o noapte mai calduroasa. Si oricat de cald ar fi tot ma cuibaresc in sotia mea ca sa simt realitatea dormind linistita, vie si draga langa mine.

Iar gandul cel mai cumplit este ca Luca ar putea pati ceva. Cred ca frica asta o avem cu totii si au avut-o si parintii nostri. Acum ii inteleg de ce nu aveam voie departe de bloc, nu aveam voie sa traversez bulevardul, sa dau cu coasa, sa tai cu toporul sau sa ma catar in copaci. Eu le faceam pe toate astea asumandu-mi in mintea mea mica consecintele - daca trec bulevardul si ma prinde, imi da cateva palme, juma' de ora de morala si apoi sunt ca nou. Dar nu ma gandeam ca poate un oltcit (ca nu erau bmw-uri pe vremea aia) ar putea sa dea peste mine si sa fie mult mai nasol decat doua palme de parinte. Nu ma gandeam cand am trecut un pod pe grinzile de sub el, mergand ca spider man, ca pot sa cad si sa imi las parintii disperati si fara motive de mai trai. Cred totusi, ca micutii au Dumnezeul lor si cumva sunt la adapost de pericole. Problema e ca din pacate nu toti au norocul asta. Si asta ma paralizeaza de frica.  In plus de cazaturi si julituri posibile mai sunt si bolile care sunt poate mai cumplite. Aici e doar mana Celui de sus si atat. Noi nu avem nicio putere.
Nu mi se pare o coincidenta aparitia gandurilor negre in viata mea; cred ca e un fel de antrenament, o calire a mintii prin focul fricii. Acum cand viata a capatat un sens trebuie sa invatam sa il mentinem neabatut si poate din cauza asta mintea ne intareste cu doze mici de otrava. Sper ca in curand sa isi satisfaca mintea mea nevoia de masochism si sa ma lase sa traiesc linistit, fara ganduri negre.

Voi luptati cu aceleasi dihanii cand aveti insomnii? Sau aveti insomnii din cauza dihaniilor?

Postul asta e scris in memoria unor oameni si mari si mici care au plecat de langa noi zilele astea.  Si ca sa simt ca fac ceva pentru a invinge gandurile negre incerc sa ii ajut pe cei ale caror ganduri negre, din pacate, s-au implinit. Daca si voi simtiti la fel incercati si voi sa ajutati. Daca suntem multi poate invingem raul.
- Iulia trebuie sa invinga cancerul - HELP
- Stefan are Apert - HELP
- Copiii au autism - HELP
- Bibi nu mai are nimic. Bibi a scapat, departe, departe de noi :(

19 comments:

  1. "Voi luptati cu aceleasi dihanii cand aveti insomnii? Sau aveti insomnii din cauza dihaniilor?"
    Raspunsul meu - si una si alta!

    ReplyDelete
  2. De multe ori ma sperii de gandurile mele...Ma doare numai gandul ca Luca al meu ar putea pati ceva.

    ReplyDelete
  3. pentru varianta apocaliptica : eu mereu am "ratacite" prin casa o sticla de apa, un pachet de biscuiti si mai nou boabe pt porcul de guineea... a fost indemnul solemn al profei de geografie in clasa a V-a cand ne-a prezentat lectia despre Seisme, de atunci il respect negresit :))

    pentru varianta parentala : desi nu sunt mama inca, traiesc cu frica de a naste un copil cu probleme sau cu boli grave dezvoltate ca infant. exclud desigur factori gen tutun, alcool care din start ar putea periclita sarcina. poate e un semn de lasitate sau paranoia dar imi e frica de neputinta mea ca om in fata unor astfel de lucruri, obisnuita sa am totul sub control.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Mada, cred ca d'aia va iau hormonii de cap in sarcina ca sa va calmeze fricile. :)
      lasa natura ca stie ea mai bine.

      Delete
  4. of, si inca ce dihanii, duca-se sa se duca! inmultite cu 2, pentru fiecare-n parte, mor cate putin numai imaginandu-mi cum ar fi fara ei, si, daa, sunt nebuna, am asa o teama de disparitia vreunuia dintre noi, ca ma tintuiesc locului de durere, nu mai am aer, daca ei n-ar fi, as innebuni, clar, e greu prin ce trec parintii lui Bibi, nedrept, eu n-as rezista sa-mi moara in brate, as urla si-as bantui pamantul toata viata dupa aia...iar cu apocalipsa, il intreb pe-al meu din ora-n ora daca au maiasii aia dreptate ori ba, ca sa stiu cat mai e:))
    scris pentru sufletul meu fricos!

    ReplyDelete
  5. e clar, suntem cu totii normali.
    cat despre despre Bibi si parintii lui nu vreau sa mai discutam. e atat de intens subiectul incat nu se poate discuta, ci urla. asadar we keep quiet.

    ReplyDelete
  6. Vorbeam cu sotul, odata, despre lucruri de-astea, si mi-a zis: nu e cazul sa dam viata unor astfel de ganduri si posibilitati gandindu-le. In acest moment, ele nu exista si nu avem dreptul sa le cream nici macar la nivel de gand. Pentru el, e o nedreptate adusa vietii, atata timp cat ea ne inconjoara si ne daruieste frumusete, normalitate.

    Bineinteles ca am provizii pentru o lipsa de curent / alte posibile incidente in casa; dar nu ma gandesc la posibile catastrofe.

    Au fost destui oameni in jurul meu care s-au dus; au fost incercari; refuz categoric sa inventez posibilitati care, astfel, devin probabile. Accept sa traiesc luminos cat inca mai pot. Restul vine de la sine.

    ReplyDelete
    Replies
    1. nici eu nu le dau curs. dar o fractiune de secunda e de ajunsa sa imi strice ziua.
      bravo tie daca iti poti infrana gandurile!

      Delete
  7. E greu, tare greu sa nu te gandesti macar o data pe zi la ceva definitiv cum e Apocalipsa, moartea cuiva drag sau chiar propria moarte cand lasi oameni dragi in urma. De asta e important ce facem si cum facem cand suntem aici. Cred ca putem amana Apocalipsa purtandu-ne cu respect fata de Lumea fizica din jur. Nu e o simpla furnica ci o parte dintr.un ecosistem ca sa ma rezum la lucruri mici. pe cei dragi putem sa ii iubim atat cat le face bine. dincolo de asta trebuie sa ne abtinem. e si asta greu. Daca putem sa ne uitam in olginda in fiecare dimineata si avem tarie sa gonim toti monstri care ne-au bantuit peste noapte nu trebuie sa ne facem griji pentru noi. suntem si noi in grija celor dragi si a unuia si mai tare ca ei. Daca si cu Parca........... e bine sa fim constienti de ei dar sa nu le dam importanta, nu mai mult decat merita. e bine sa avem un plan doi. Sau B. Daca maine mor si ficatul meu nu e varza il pot dona. Daca maine mor vreau ca familia mea sa stie ca i-am iubit, ca au simtit asta zilnic. Lumea ar fi in ordine sa nu ma uite dar lumea e trecatoare........ Poate las in urma mea un copac....

    ReplyDelete
  8. E cumplit! Si eu ma gandesc si izbucnesc in plans, alerg catre ea, o iua in brate, o strang atat de tare ca o deranjeaza, ii cuprind cap`sorul in palmele mele si o inund cu o ploaie de pupi. Ii spun ca o iubesc nespus si ca imi dau viata pt ea. Si ii spun tot ce am in suflet si ea stie, constientizeaza si imi raspunde cu un "Mami" suav de nu ma mai pot oprin din plans.
    Mereu imi impun sa gandesc pozitiv si cer Celui de Sus putere sa trec peste toate

    ReplyDelete
  9. trecand printr-o depresie cu tulburari de panica....pot sa zic ca am infruntat toate dihaniila posibile si imposibile....toate fricile posibile si imposibile....A FOST GREU!....asa ca oamenii isi pot imagina tot felul de lucruri rele , apocaliptice , sinistre....dar pana la a le simti pe propiria piele....MAI BINE NU....NU VREAU SA MAI GANDESC SAU SA ROSTESC : CE S-AR INTAMPLA DACA...???.....tot ce am invatat din psihoterapie este : IMPORTANT E SA CREZI IN CEVA { PE ATUNCI NU MAI CREDEAM IN NIMIC }.apoi am regasit Puterea divina....

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ce mi-a placut :IMPORTANT E SA CREZI IN CEVA { PE ATUNCI NU MAI CREDEAM IN NIMIC, acolo am fost si eu, dar inca incerc sa ma agat de ceva in ce sa cred

      Delete
  10. Problema Apocalipsei am dezbatut-o si noi intens, ca antrenament. Sotul meu a zis ca el face rost de arme in principal, ca sunt vitale intr-o situatie d-asta, mai neclar e de unde. Eu am pledat pentru conserve si antibiotice, sa mergem impreuna ca o sa fie lupta mare si n-am chef sa fiu calcata in picioare...Mai prost e daca vor fi particule radioactive in atmosfera, ei aici e mai dificil. Sotul meu a spus ca trebuie sa ne refugiem in munti.
    Deci pentru sfarsitul lumii zic eu ca suntem cat de cat pregatiti...!!

    Restul...spaimele noastre, ale tuturor...

    ReplyDelete
  11. La apocalipsa incerc sa nu ma gandesc deloc, las in voia Providentei/karmei. Cat despre alte frici, mi-i frica sa nu-i pierd, mi-i frica de durerea aia, de viata de dupa momentul ala, dar cea mai mare frica a mea e sa nu se intample ceva cu mine, stiu ce durere a trebuit sa port si inca o mai port in suflet cand am pierdut-o pe mama si nu vreau sa-i doara atat de tare, aproape insuportabil cateodata, si pe ei.

    ReplyDelete
  12. astfel de frici am si eu si doar de cand il am pe darius. lumea asta e altfel cu el langa mine, eu m-am transformat de cand il am pe el. multumesc pentru ca ai pus in cuvinte exact sentimentele si temerile mele.

    ReplyDelete
  13. e cumplit, caci fricile astea m-au bantuit inca de cand aveam bebe mic de tot in burtica. apoi viata a curs firesc si le-am ascuns, undeva intr-un cotlon nestiut de nimeni. dar ieseau la suprafata, din cand in cand, silindu-ma sa ma confrunt cu ele.
    intr-o zi, o zi extrem de neagra, un baietel de nici 2 ani, cu care ne-am jucat si noi, a murit subit, stupid, de azi pe maine, incat nici acum nu pot crede ca un baietel zdravan si sanatos nu mai e printre noi.
    atunci m-am confruntat direct, fata in fata cu frica cea mare, cu sfarsitul. si a fost atat de greu de suportat incat nimic nu mai avea sens, insa am inteles un lucru: atata bucurie am ca sunt mama unei fetite minunate, incat fiecare clipa alaturi de ea este la fel de pretioasa precum clipa in care s-a nascut. Si asta ii transmit si ei prin fiecare gest si vorba. Si stiu ca si ea, asa mica cum e, pretuieste aceste clipe la fel de mult, pur si sincer.

    ReplyDelete
    Replies
    1. ma termina toate comentariile voastre. Suntem nebuuuni!

      Delete
  14. Am o prietena care nu vrea sa aiba copii din ideea ca acel copil se va naste ca sa moara intr-o zi. Fie ziua aia si peste 100 de ani. Moareta este cu noi de cand ne nastem, asta este programul, stim cu totii ca intr-o zi o sa murim. Mai toata viata ne-o traim ca si cand am fi nemuritori, norocul nostru de oameni naivi.

    De hazard nu mi-e frica, nu-l pot controla, nu ma gandesc la el. La moarte ma gandeam doar cand dadeam nas in nas cu ea, ma gandesc mult mai des de cand am copilul. Paradoxal ca venirea unei noi vieti pe lume sa-mi "strige" in fata ca "oamenii mor".

    Eu sunt parinte unic (unii spun singur), adica fi-mea ma are doar pe mine. Din prima secunda mi s-a strecurat frica in suflet. Daca mor eu? Copilul meu ramane singur, orfan. Deci n-am voie sa mor :). Mamele trebuie sa fie nemuritoare.

    Sarcina a fost cu peripetii si cu recomandarea a 3 medici sa fac avort, ca nu va fi un copil sanatos si intreg. Inainte de ea am avut o sarcina pierduta, iar asta te pune fata in fata cu toate temerile din lume, traiesti toata sarcina cu groaza ca se va intampla la fel. Dar te obisnuiesti, frica incepe sa fie o parte din tine si te tine vigilent. Oricum iubirea este mai mare decat frica. Norocul a fost sa aduc pe lume un copil perfect sanatos. Frica insa nu a plecat nicaieri, dupa nastere nu am dormit vreo 6 luni, o verificam din 100 de ori pe noapte daca mai respira. Am trecut foarte greu peste psihoza ca o sa-mi moara copilul, asa cum imi spusesera medicii. Ea a fost bine de la inceput, eu mi-am revenit pe parcurs. Daca ar muri mi-e frica de faptul ca nu as avea puterea sa ma duc si eu cu ea.

    Vezi? E sidrom general :)).

    Miruna

    ReplyDelete
  15. Bine ca v-am gasit! Credeam ca-s eu dusa, dar ma mai linisteste sa vad ca sunt si altii care se gandesc la chestii nasoale fara sa vrea. Pe mine ma apuca brusc ganduri uraaate de tot, legate 99% de copil. Si ce vad accidental zi de zi la stiri nu ma ajuta deloc! Am zile in care simt ca nu pot respira de groaza ca i se intampla ceva copilului. Si aici mi-e greu sa scriu "ce s-ar intampla daca..." pentru ca ma inspaimanta. N-am cuvinte sa descriu paralizia psihica si groaza care ma cuprind cand ma gandesc ca raman fara el. Ma apuca la servici, in masina, acasa, dimineata, seara, noaptea, cand mi-e lumea mai draga. Am uneori senzatia ca ar fi mai bine sa mor, ca sa nu ma mai simt asa... Sper doar sa nu-i transmit vreo frica lui praslea, ca el saracul n-are vina ca maica-sa e speriata de bombe. Nu-mi place sa stiu ca sunt oameni care sufera la fel, insa gasesc un confort in faptul ca nu sunt sigura... Oare ne mai facem bine? Nu stiu unde am citit o chestie legata de hotararea de a face copii: sa ai un copil inseamna sa accepti ca inima ta va umbla din acel moment in afara corpului tau.

    ReplyDelete