Thursday, June 20, 2013

De ce fug tatii la bere


Am tot povestit eu pe aici cum am plecat prima data la bere dupa nasterea lui Luca. Ma duceam la locul meu de baieteala dupa cateva saptamani de lipsa si schimbare totala de viata, usor detasat de grup,  dar cu mare nevoie de reconfirmare. Fugisem din turma si acum de frica celor intamplate ma intorceam sub aripa lor protectoare. Pai, de ce ma feream? Cred ca de mine, ca Luca era prea micut sa imi faca ceva.

Imi iubesc copilul mai mult decat mi-as fi putut vreodata imagina si imi place sa petrec cat mai mult timp  cu el. Se joaca foarte frumos si e o placere sa stam de vorba, ca niste oameni mari, are pareri, placeri si tabieturi. E cel mai misto copil din lume si creste frumos si usor dar sunt momente cand am nevoie sa apas butonul de pauza pentru cateva secunde. Toate lucrurile astea frumoase devin cateodata obositoare, devin prea multe si imi vine sa fug, sa dau stop cadru. Sa fie ca o expunere lunga intr-un pasaj de metrou - eu nemiscat si lumea si intamplarile sa lase doar o dara de culori amestecate pe langa mine. Simt catedata nevoia sa ma uit in gol un minut intreg fara sa ma cheme niste manute mici si dragi la joaca. Vreau uneori sa pot pleca de acasa exact in momentul nepotrivit doar pentru ca a devenit potrivit in urma unui telefon aiurea de la un prieten. As mai sta cu Delia sa ne uitam la seriale proaste o zi intreaga, chiar o zi intreaga, nu doua ore pe saptamana. As mai vrea sa vad daca ma mai pot trezi la amiaza si daca pot sa stau in pat pana ma trezesc, atat timp cat simte corpul meu ca are nevoie. Mi-e dor sa merg la Street Delivery si sa stau cat vreau eu de mult, populand orice masa de pe Arthur Verona, nu doar cele din dreptul locurilor pentru copii. Vreau in pauza aia sa pot plec cu sotia mea pe stradutele nu stiu carui oras frumos din Europa avand timp sa intarziem oricat prin vitrine si cotloane fotogenice. Vreau sa vizitez muzee inceeet, foarte incet, fara copilul simpatic si plin de viata care ne taraste in viteza catre vreun colt prea interesant pentru el. Exagerez sau poate sunt prea sincer, dar sunt momente cand gandesc exact ca mai sus - gandesc ca inversul meu. The bizarro Dedi apare cand in sacul cu parinteala nu mai e fir de rabdare. Poate nu e nimic anormal in asta, poate e doar nevoia noastra de spatiu personal. Mi-am vandut fericit sufletul sotiei si copilului nostru, dar am, cu toate astea, nevoie de spatiu de joaca. Asa cum Luca are nevoie sa se joace doar el in camera lui, asa si noi, parintii trebuie sa mai fugim din cand in cand in camera noastra.

Batalia din minti e dura. Se bate tatal lui Luca cu Dedi; se lupta bucuria de a fi cu copilul cu nevoia de a fi singur; se inclesteaza Disney Junior cu MTV2 (postul ala de pe vremeuri cu rock alternativ). Problema e ca indiferent cine castiga ma simt vinovat. Daca il las pe Luca la parintii mei si evadez cu Del in vreun loc frumos pentru doua ore ma mustra constiinta ca nu l-am luat si pe el sa se bucure. Daca dormim singuri dupa-amiaza de Duminca ne pare rau ca pe el l-am lasat la bunici si ca ne-am lafait prea hulpavi in patul gol. Cand ies la terasa doar cu prietenii ma roade ca ma relaxez asa de tare fara ai mei. Pe de alta parte cand merg la un muzeu pe care imi doresc sa il mestec in liniste si Luca trage de noi ca de un cal mort imi musc pumnii de frustrare. Cand prietenii nostri merg sa bea la o terasa in timpul furtunii plesnim de suparare ca noi nu ne permitem nebunii din astea cu copilul. Sau ma enervez (inutil) cand vreau sa imi trag sufletul de dimineata si el striga din camera lui: tataaaaa, vino sa reparaaam masinileeeee.
imediat, luca!
tttaatttaa. acum! vreau acum.   ....
Sunt chestii marunte si normale pe care le traim cu bucurie mai mereu, dar cateodata, la capatul puterilor, chestiile astea marunte devin enorme.

Cand am plecat prima data dupa nasterea lui Luca la bere am stiu ca acolo este camera mea. Am stiut ca odata pe saptamana apas declansatorul si las diafragma sa inregistreze fantome cateva ore cat creierul meu e in pauza. Am stresat-o pe Del in continuu sa faca acelasi lucru ca si mine, doar ca la mame butonul de pauza se pasa mult mai greu si doar pana la jumatate. Mamele sunt cele care isi cam pun creierasii pe locul doi, luptand din toata fiinta cu ele, cu copiii si cu viata. Daca s-ar apuca Del sa toarne cate momente de limita are pe zi am plange aci de ne-ar sari camasa. Si la fel cred ca e pentru fiecare mama. Poate din cauza asta depresiile la mame sunt mai dese si mai nasoale - nu au putere sa apese butonul de pauza pana la capat. Poate barbatii nu sunt neaparat mai nesimtiti decat femeile, ci doar se ingrijesc mai mult de ei si de confortul psihic. Eu stiu ca terasele nu sunt pline cu tati si mame care isi oblojesc psiho-frustrarile ci se perinda tot felul de specimene pe acolo dar macar, printre ei, sunt si oameni cu motiv, care au iesit in pauza – le-a sunat clopotelul si au iesit sa alerge bezmetici pe la terase. O sa ii recunoasteti dupa privirea fixa, tembela, ca la fotograf.

La voi cum e? Sunt eu prea exagerat?

foto de Constantin Opris, intr-o noapte cand evadasem in gradina.

24 comments:

  1. Nu esti exagerat. Si eu vreau special time with (just) me, me, me, dar nici n-apuc sa-mi doresc bine ca ma si pocneste piticu' ala cu mama iresponsabila, parinte denaturat. Si imi spun: nu acum, poate mai incolo, poate mai tarziu, Mara e inca mica si alaptata (6 luni). Si pana la urma AM special time cu mine cand vine acasa sotul de la birou si pot sa stau 15 (!!) minute la baie fara usa deschisa. E mare lucru! Si ma gandesc ca va veni vremea cand voi putea face mai mult de atat si vom privi viata mai relaxat. Dar, desi mi-e rusine sa recunosc, sunt un pic nostalgica
    Dupa acele vremuri. . . Anul trecut pe vremea asta...

    ReplyDelete
    Replies
    1. las ca trece repede pana creste si va fi mai simplu ;)

      Delete
  2. Citesc si parca-mi vad gandurile asternute virtual in pagina..ganduri de mama adica. Ma tot intreb daca ele, gandurile, ma fac un parinte mai putin bun lovindu-ma vinovatia. Or fi multi parinti cu ganduri de-astea? Nu stiu de ce dar parca m-as bucura sa fie. Si chiar dca suntem multi, or fi si unii care nu simt asa? Si ei, daca sunt, cum fac de rezista?

    ReplyDelete
    Replies
    1. cred ca suntem toti. sau cel putin multi. cat de misto suna!!! :))))

      Delete
    2. Ma credeam unica..dar nu..se pare ca suntem multi :)

      Delete
  3. copiii se joaca cel mai bine cu alti cu copii si noi ne jucam cu toti

    ReplyDelete
  4. Foarte frumos scris! Iti multumesc pentru aceste ganduri (pe care eu nu am avut talentul/curajul sa le scriu, dar le am in inima si minte).
    Andreea, mama Cezarei

    ReplyDelete
  5. Of, la fel simţim şi noi. Vestea proastă e că nu există rezolvare. Vestea bună e că, tocmai pentru că nu există rezolvare, înseamnă că asta e situaţia, că nu ar putea fi altfel şi că trebuie să ne obişnuim cu acest conflict între eu-pentru-copil şi eu-pentru-mine - care e de cele mai multe ori un conflict nu interior (căci a-fi-pentru-mine şi pentru-copil ajung să se întrepătrundă), ci unul exterior, logistic (nu pot merge acum acolo, nu pot vizita muzeul mai pe îndelete...).
    În plus, cred că mai merg şi excepţii - alaltăieri a fost ziua tatălui meu şi am stat la terasă până după 10 seara, cu Sofia cu tot... Ce şi-ar fi zis unii - uite-i şi p-ăştia cu copilul la ora asta p-aici... Dar cred că e a doua oară când ni se întâmplă şi mi se pare ok - altfel înnebunim. Menţionez că Sofia s-a simţit, şi ea, foarte bine. :)

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ileana, din fericire traim din exceptii. ;) Avem surprize in fiecare zi. In general placute...dar suprize. :D

      Delete
  6. eu pot sa inteleg, dar nu pot sa aprob, mai ales avand in vedere cum e a doua zi (noi fiind lipsiti de orice fel de ajutor acasa):
    o atmosfera neplacuta, cu aroma de boasca, dezordine, treburi amanate... protagonistul incapabil sa raspunda la solicitari zace pe canapea transpirand abundent, cu vinisoare in ochi... copilul striga, dar tot mama trebuie sa raspunda, ca in restul timpului.
    mda, in acest fel se poate ajunge usor la nervi si cicaleala sau/si la insingurare si uneori chiar respingere. mda, cam naspa. pe urma ma intorc si zic: bine, lasa ca are sa creasca infantul si atunci sa mi te tii, dulce razbunare! dar cine stie ce are sa fie! cert este ca simt un fel de lipsa de solidaritate cand celalalt petrece noaptea ca "inainte", in timp ce eu nu am mai iesit de peste doi ani si nici n-am cum sa o fac. et voila! nu voi sa judec, spun doar ce simtesc.

    ReplyDelete
    Replies
    1. Ioana, eu tocmai asta ziceam ca si femeile tre' sa iasa sa piarda nopti si minti. Nu doar noi.

      Delete
    2. trebuie, dar nu se poa'! copilul e alaptat si invatat ca mama sa raspunda solicitarilor, nu sa cutreiere prin noapte, asa ca... revenim la solidaritate!

      Delete
  7. Las ca tiu eu cu tini, Ioana;).

    ReplyDelete
    Replies
    1. apai multam! orisicat, asta sa fie problema, ca unii pot sa mearga la distractie, iar altii nu... toleranta si intelegere reciproca sa fie, am zis.

      Delete
  8. Eu mi-am propus sa plec intr-o luna de miere ( eu cu mine) cand o sa ajunga fii-mea la liceu...Mai am de asteptat nitelus, are 2 ani abia, dar oooh, vine el si momentul ala!

    ReplyDelete
  9. dedi, asta simteam cand eram doar noi cu luca, baietelul nostru de o seama cu al vostru...acum, ca a venit si gabriel de vreo 7 luni, viata e si mai frumoasa :))
    nu mai ai timp nici macar sa ti doresti sau sa gandesti ceva de genul....timp pentru mine? da, intre daua titici din noapte, timp in care si sotul meu ar dori poate sa mi capteze atentia numai ca sfarseala e atat de crunta incat ...asta e...si cand s or face baietii mei mari...sanatate ciupanezului :)

    ReplyDelete
  10. Eu asa m-am depersonalizat ca daca ma intreaba pestisorul de aur ce imi doresc, in momentul asta nu pot sa spun decat "somn". Ce iesiri noaptea? Ati innebunit? pai eu daca ies, ma bag sub masa si dorm.

    ReplyDelete
  11. La momentul potrivit se iveste articolul potrivit. Ti-am citit post-ul exact dupa o repriza de joaca nebunatica urmata de 'i need a break dude!!! Me time...' Si uite ca nu ma mai simt (atat de) vinovata.
    Multumesc!

    SquiKo

    ReplyDelete
  12. Pentru femei e putin mai greu sa se detaseze cred. Si imi pare rau ca le e asa de greu, mai ales ca pustii au nevoie si ei sa stie ca nu exista numai mama si tata pe planeta, mai sunt si alti oameni, mai trebuie sa se descurce si singuri.
    O sa te uiti in parc la cupluri tinere cu copil mic si o sa vezi de cate ori isi ridica mama copilul care cade in fund si de cate ori il ridica tatal dupa care o sa imi dai dreptate (daca nu mi-ai dat inca:) Eu nu-mi ridic copiii nu de lene, ci pentru ca nu ii incurca cu nimic cazatura, le face bine exercitiul ridicarii si cel mai important e ca vor avea incredere mai mare in ei stiind ca pot face singuri lucruri.
    Spatiul si timpul personal sunt foarte importante, asa ca mai lasati fratilor copiii sa respire, au si ei nevoie de pauza, de individualitate.

    David e de o saptamana la bunici, a treia oara cred in 6 ani. L-am sunat ieri si cand sa inchid:
    -David, vrei sa vorbesti cu mama? (care se perpelea langa mine de dor)
    -Nu!
    Si noi ne faceam griji, in egoismul nostru, ca nu sunt bine copiii fara noi si ne pregateam sa ii luam de la bunici, ca sa stea acasa 10 ore pe zi mai mult degeaba in loc sa se joace de dimineata pana seara nestingheriti.

    ReplyDelete
  13. Pentru femei e putin mai greu sa se detaseze cred. Si imi pare rau ca le e asa de greu, mai ales ca pustii au nevoie si ei sa stie ca nu exista numai mama si tata pe planeta, mai sunt si alti oameni, mai trebuie sa se descurce si singuri.
    O sa te uiti in parc la cupluri tinere cu copil mic si o sa vezi de cate ori isi ridica mama copilul care cade in fund si de cate ori il ridica tatal dupa care o sa imi dai dreptate (daca nu mi-ai dat inca:) Eu nu-mi ridic copiii nu de lene, ci pentru ca nu ii incurca cu nimic cazatura, le face bine exercitiul ridicarii si cel mai important e ca vor avea incredere mai mare in ei stiind ca pot face singuri lucruri.
    Spatiul si timpul personal sunt foarte importante, asa ca mai lasati fratilor copiii sa respire, au si ei nevoie de pauza, de individualitate.

    David e de o saptamana la bunici, a treia oara cred in 6 ani. L-am sunat ieri si cand sa inchid:
    -David, vrei sa vorbesti cu mama? (care se perpelea langa mine de dor)
    -Nu!
    Si noi ne faceam griji, in egoismul nostru, ca nu sunt bine copiii fara noi si ne pregateam sa ii luam de la bunici, ca sa stea acasa 10 ore pe zi mai mult degeaba in loc sa se joace de dimineata pana seara nestingheriti.

    ReplyDelete
  14. uuuu, ce la țanc am citit postarea asta :))) Sunt si eu una dintre mămicile ălea ce nu pot apăsa butonul până la capăt și mi-e așa de greu sa-i ... dau drumul. Nu am treaba când cade, nu sar ca arsă dacă se lovește, îl las să fugă, să experimenteze, îl mai dau câte un ceas și la bunica. Seara, seara însă-l vreau acasă, să nu deschid ușa la camera lui și să văd patul gol că-mi vine să mă urc pe ziduri. Soțul e mai relaxat - zice el. Tot îmi spun în sinea mea, lasă, mai crește el (are 3 ani și 4 luni) și poate-mi va fi mai ușor... :))

    ReplyDelete
  15. Bine punctat. E fff adevarat ce zici. Eu sunt mamica si ma regasesc :))) Oricat de dragalasa e jumatea de metru de om, o parte din tine isi vrea inapoi o frantura din viata plina de libertate. Ca acum, de exemplu, cand te asezi linistit in fata calculatorului crezand ca tzancul va dormi macar o ora.....si dupa nici 15 minute... got to go!

    ReplyDelete
  16. bine scris :-))))))) de cand s-a nascut fi'miu, eu m-am apucat de fugit. La ora 6:30 dimineata, intr-o pustietate, prin noroaie, ploaie, frig, zapada, gheata... am jumatatea mea de ora zilnica in care sunt singur - numai eu cu mine. Imi las acolo toate frustrarile si ma pot intoarece acasa vesel pentru o noua zi - si, in plus, cu energie pentru tanarul duracell.

    ReplyDelete
  17. Interesant, un barbat, un tatic, care „simte„ la fel ca o femeie :) Nu esti exagerat, acum aflu ca nici noi, eu si sotul meu nu suntem :) . Si el fuge la bere iar eu, la Fel ca Delia nu pot apasa butonul pana la capat.Insa, desi nu o fac recunosc ca uneori il invidiez pe sotul meu ca el poate sa o faca :) Oricum cred ca fiecare parinte trebuie sa isi aiba parte uneori de camera lui..asa e sanatos atat pt el, cat mai ales pentru echilibrul si rabdarea necesare pentru a ne creste frumos, constient minunile din viata noastra.

    ReplyDelete