Cold play - roseola infantum

Am bagat carpa sub jetul rece, am stors-o si apoi l-am invelit incet pe Luca. Cand l-a atins carpa rece am crezut ca ma sfarsesc – Luca nici macar nu zbiera, ci gemea. Gemea extenuat si resemnat, gemea lung si foarte trist, gemea cu ochii pierduti in ochii mei, intreband parca "ce am cu el?". Sentiment mai rau ca asta inca nu am intalnit – simteam ca imi schingiuiam copilul cu mana mea. Iar el, intelept si puternic, rabda. Mi-am amintit si episoadele mele din copilarie cu apa si otet din plin la fiecare febra. Tremuram de frig si boala iar cand venea carpa cu apa si otet ma termina. Uram din tot sufletul carpa si parintele care ma frectiona. Luca nu stiu daca ma ura. Parea peste mine. Imi era superior - eu imi muscam sufletul de chin si frica, eram mic, iar el era un copil enorm, pana la tavan, cu ochii gigantici si infinit de adanci, blanzi si intelegatori.

Asta a fost episodul care m-a marcat cel mai mult din prima raceala a lui Luca. De fapt n-a fost raceala, a fost roseola infantum. El a mai racit pana acum, am mai scos muci din nas cu aspiratorul (mai precis - batista beblusului), a mai facut odata niste 38 de grade de gust si a mai tusit episodic. Credeam si eu si Del ca stim ce e aia raceala. In realitate nu stiam nimic. Cand am facut vazut prima data pe ecranul termometrului 39,4 am inlemnit. Cum adica, copilul meu are febra asa mare?!?! Febra nu exista doar in carti de medicina si in amintiri? Cum se poate sa fie asa de aproape de 40? M-am panicat instant. Nu mai puteam gandi logic. Creierul meu vedea doar apropierea iminenta de 40. Vedeam 40-ul ca pe cea mai mare nenorocire. Am inceput sa facem ce ne-a antrenat medicul pediatru al lui Luca - impachetari cu carpa Diavolului, si medicamente reducatoare de febra. Jumatatea de ora pana i-a scazut febra a trecut ca un an, apoi au mai tot trecut alti ani in fiecare noapte. Dimineata se trezea ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Radea, canta, vorbea, dansa. Eu cu Del ne taraiam prin casa ochii carpiti dar fericiti ca fiul nostru da semne de normalitate. In fiecare dimineata am sperat ca a fost ultima noapte cu febra. Cand il luam in brate si simteam ca dogoreste iar o luam razna. Tebuia sa ii infigem din nou termometrul in fund, sa icneasca sfarsit cand puneam carpa uda pe el si sa se zbata cand ii dadeam medicamentul. Avea atata nevoie de noi incat dormea doar lipit de pieptul nostru. Motzaiam pe rand, cu copilul in brate si cu agitatia in san.

Drama cea mai mare a fost la Del pentru ca Luca refuza sa suga. Saracul isi dorea, dar il durea gatul si nu putea face efortul de a se hrani. Cand Luca intorcea capul de la san Del ofta amar si cred ca avea nodul plansului in gat. Copilul avea nevoie de ea si de lapte si era asa de bolnav  incat refuza. Ne venea amandurora sa urlam de suparare. Il hidratam fortat cu seringa - ca pe puii abandonati de la zoo. Eram disperati.

Primul gand care iti vine in minte cand vezi ca raceala nu mai conteneste este ca e ceva mai grav si ca ii trebuie antibiotic. Problema e ca antibioticul ar face mult rau unui bebelus de 11 luni. Bun, deci ce facem? In primul rand ne framantam si ne spargem capetele incordate unul altuia, ne certam, trantim, tipam, ne calmam, ne imbratisam si apoi o luam de la capat. In casa plutea o tensiune enorma - era ca vara, inainte sa inceapa furtuna. Tunam de incordare.
Pediatra ne-a trimis sa ii facem analize ca sa vedem daca e cazul de antibiotic, caci raceala insista cu febra mare de vreo 5-6 zile. Cand am aflat ca trebuie sa ii ia sange din vena si nu din deget am albit amandoi. Ne-am privit speriati ca sa ne dam putere, am imobilizat copilul si am indurat impreuna cu el. Vena a gasit-o greu, caci e dolofan si in urma acului a ramas o dara vinetie pe mana lui si inca o rana adanca in sufletele noastre pentru ca ne-am chinuit copilul inca odata.
La analize aparea o raceala si nimic care sa merite antibiotic, deci am reintrat in transee sa ne luptam in orb cu febra.

In a saptea zi i-au aparut pete pe corp. M-a sunat Del fericita: are roseola, am scapat! Imi venea sa dansez de bucurie. Luca a trecuse cu bine de greu - de cand apar petele e sigur ca nu e infectie iar febra dispare. A trecut adrenalina, disperarea si ne-am relaxat. Am simtit in sfarsit cat suntem de obositi dar nu mai conta. Asta a fost prima boala serioasa a copilului nostru. Am luptat impreuna, cu Delia capitan neinfricat, cu mine soldat agitat dar bun de carat si cu Luca, un teren de lupta inmuiat in apa si otet. Daca ati trecut prin asa ceva stiti cum este, daca nu ati trecut, nu am ce sfat sa va dau. Poate pot spune doar sa va ascultati sotia – ea e mama si are instincte. Noi, ca barbati avem doar bunavointa si carca tare.
Sanatate! ...Si putere!

ma-sa scrie din nou

Incet-incet incepem sa ne dezmortim. S-a re-apucat Del de scris. Iata dovada: LINK. Scrie pe o platforma nou-noutza pentru mame. Asta e bine.

Din pacate singurul moment cand poate scrie este noaptea, dupa ce pica Luca. Ea nu are ragazul metroului ca mine pentru a-si pune gandurile pe net. Asadar timpul de stat impreuna e mai putin acum. Asta nu e bine. Dar e inca o mica incercare peste care vom trece cu usurinta.

Pana una-alta cititi. Dam din casa peste tot. :)

Bucuriile iernii?

Bucuriile iernii?

Mi-am petrecut toate iernile copilariei la munte, la Pietrosita, la bunici. Ori memoria e foarte inventiva, ori zapezile veneau pe vremea aia inca din "luna cadourilor". Nu prea erau cine stie ce cadouri pe atunci dar era zapada de Craciun, erau sanii pe deal, erau copii cu fata rosie de frig si de sanatate, cu manusile cu un singur deget lucrate din lana de bunica, prinse peste gat si cu fularul peste gura. Unde te uitai vedeai un palc de copii galagiosi si plini de viata. Am trait povesti de vis acolo. Eram multi, mici si fericiti. Acum la Pietrosița nu mai gasesti nici copii, nici sanatate, nici sanii pe dealuri si nici zapada in decembrie.

Cand am inceput scoala au urmat si iernile din Bucuresti. Erau sanii cu patura pe ele printre blocuri, erau copii cu fața rosie de frig si sanatate, cu manusile de fas, cu un singur deget, prinse peste gat si cu fularul cazut de la gura. Se striga peste tot ca din gura de sarpe de fericire. Se faceau cazemate si se aruncau tone de zapada de la o cazemata la alta. Se facea ghetus pe toboganul pentru tomberoane de se rupeau talpile la incaltarile din vinilin sau din piele. Erau copii pe orice vreme de dimineata pana seara tarziu. Acum vad doar siruri nesfarsite de parcari si mult vant. Nu se arata picior de copil in zapada, nu am vazut nicio cazemata sau om de zapada, nu vad urme de sanie si nu aud niciun strigat de copil. E liniste, asa cum isi doreau mosii care aruncau pe vremuri cu apa fiarta pe noi ca sa nu mai zbieram. Nu se mai bucura nimeni de iarna. Inainte se bucurau macar copii, acum nici ei nu se mai bucura. De vreo doua zile scolile sunt oprite din cauza codului portocaliu. Pai cand ne dadea Dumnezeu o asemenea bucurie era revolutie afara. Unde sunt toti scolarii? De ce nu ies sa ma bucure si pe mine de iarna? Sunt la calculator? Online? La lectii? Sau sunt pierduti in planning-ul familial?

De cand cu urgia de afara Luca sta lipit de geam toata ziua. Se uita la zapada, la copacii inghetati si zice intr-una "copca" sau "cop-pac". Ii plac copacii inca de asta vara. E innebunit saracul sa il scoatem afara sa se minuneze de iarna. Problema e ca atunci cand scoatem il imbracam in mii de haine si nu ii prieste, sau mai rau, e asa de frig afara ca nu il mai scoatem deloc. Stam frustrati la geam si asteptam sa treaca cineva sa anime peisajul.
Luca va creste si va suporta frigul mai usor si va putea iesi afara mai des. Dar cu cine iese? Cu cine face cazemate? Cu cine isi umple gura de zapada ca sa aiba apoi rosu in gat doua saptamani? Unde sa isi faca ghetus caci e plin de masini? Cum se va bucura el de iarna? Cum sa ma bucur eu de iarna lui?

Unde sunt toti copii? Sunt cu totii la calculator sau nu mai sunt copii deloc? Ce ne facem? Hai sa iesim in strada sa ne jucam cu copiii nostri!

Pe cine vărsăm furia?

Aprind o tigara cu chibritul plin de stropi de ulei de langa aragaz, dau drumul la hota si ma holbez incruntat in intunericul din vecini. Stau cu picioarele drepte, infipte in podea de parca astept sa ma loveasca cineva si trebuie sa ma apar. Fumez, chiar daca stiu ca nu ma calmeaza - tigara nu m-a calmat niciodata, mi-a dat doar timp de gandire. Acum ma prind ca tocmai am stricat seara in casa.

Va tot indrug verzi-uscate aici despre cat de frumos este sa ai copil. Este, cu adevarat, cel mai frumos lucru din viata, cel mai implinit sentiment si cel mai intens. E o viata rasa toata, plina de joc si de cantec, de zambete complice cu puradelul, de caldura de asternut aglomerat si de mangaieri prin somn. E tare frumos! DAR...Radem, glumim, si la un moment dat ne mai si enervam. Nu puneti fața asta! Stiti bine ca se gasesc motive: ba te-au tinut prea mult la serviciu si ajungi plin de nervi si scarba acasa, ba ai pur si simplu curul in sus in ziua aia pentru ce e prea frig afara, ba esti frânt de oboseala si azi chiar nu ai chef de țipete si de plansete. Se intampla zilnic cate o mizerie sa te dea jos de pe cal si sa iti vina sa dai cu basca de pamant. Copilul vine cu energie buna in viata noastra si gasim resursele necesare sa ne luam basca din țărână si sa ne suim inapoi in șa. Asta mi se intampla cam in 99% din cazuri. Excelent! Dar ce fac cu ala 1%? Ce fac cand intr-o zi la cateva luni chiar nu mai am baterii ca sa continui sa ma tot sui pe cal. Ce ma fac cand imi vine sa dau cu cineva de pamant? Inainte era simplu - daca ma enerva cineva muream cu el de gat, daca ma enerva Del ne frecam creierasii pana ne calmam si ne racoream amandoi. Acum cu cine sa mor de gat? Ce vina are Luca ca are si el o zi proasta ( in general in acelasi timp cu noi pentru ca energiile circula libere in Univers). Cum sa mor cu el de gat? Cum sa dau cu el de pamant? El stie doar ce e dragostea. Despre nervi si vărsarea lor inca nu a invatat. Bun, dar eu ce fac cu nervii mei?

Cred ca toti parintii sunt tentati sa isi verse fizic nervii pe copii. De aia vezi copii cârpiti peste gura, ceafa, trasi de urechi sau cu șuturi in cur. E oribil! Oricat de enervant sau de vinovat ar fi tot nu vad cum sa iti lovesti copilul. Mai periculos ca lovitura mi se pare jignirea si rusinea care ramane in sufletul copilului dupa bataia incasata. Avem deja cateva generatii terminate de batai si pedepse umilitoare. E cazul sa ne oprim aici.

Corect, dar eu ce fac cu nervii mei? Cel mai la indemana om este Del, saraca. Din pacate ajung sa ma supar pe ea chiar daca nu are nicio vină. Chiar daca stiu ca e cocoșată psihic tot ii mai dau si frustrarile mele sa le care. Treaba asta nu prea are logica, dar macar la ea pot țipa, ea poate striga, ne putem manaca ficatii intre noi - luptatorii de cursa lunga. E nedrept si inutil sa deviezi frustrarile catre cel drag si nevinovat de langa tine. Poate pe moment iti satisfaci nevoia de a arunca cu piatra in cineva, dar cand te prinzi ca cineva-ul e nevinovat te enervezi si mai tare.

Am fumat tigara pana la filtru ca sa imi duc firul gandurilor pana la capat. Nu m-am calmat. Dar mi-am dat seama ca nu Del e vinovata si nici Luca. Am cautat in blocul de vis-a-vis alti vinovati. Nu am gasit nici acolo - se uitau cu totii la televizor, nevinovati, neinteresanti, nepregatiti pentru cat aveam eu de luptat. Mi-am aruncat apoi toata scarba pe serviciu, l-am invinuit pentru tot ce se putea. Serviciul e un mecanism social; el poate duce duce orice. Mi-am batut toti sefii in gand, ia-am bagat pe rand in p***a mamii lor. M-am amarat si mai tare.
Cand m-am trezit mi-am luat ipad-ul, metroul si m-am apucat de scris.

 Voi pe ce va varsati nervii? Rețete?

ce simte ma-sa?

Ma tot dau peste cap sa imi inteleg si sa imi sprijin sotia in incerercarile zilnice prin care trece mai mult ea decat mine. Ma tot pun in locul ei ca sa imi imaginez ce simte. Dar, ia hai sa o auzim direct pe ea:

Niciodata nu am fost mai neingrijita fizic si mental ca acum in perioada maternitatii. Niciodata nu am fost mai neepilata, mai nepieptanata, mai nevopsita, mai nedormita, mai nemanichiurata, mai nemancata, mai netihnita, mai neplimbata, mai ne, mai ne si tot asa [...] Niciodata nu am fost mai fericita, linistita, implinita si asezata ca acum.
articolul complet aici.


Ce vad eu? O femeie cu adevarat fericita si mult mai frumoasa decat cand am cunoscut-o, mult mai sanatoasa, mai puternica si mult mai inteleapta. Odata cu Luca nu am primit in dar doar un copil ci si o sotie foarte misto. Am avut noroc. ;)

Când soţia nu-i acasă II

Scriam acum ceva vreme ce se intampla cand mai evadeaza si sotia din spatiul conjugal. A mai trecut ceva timp, am mai exersat evadarile iar Luca a tot crescut. Din fericire pentru mine a inceput sa ma placa si pe mine. Daca pana acum ceva vreme o vedea doar pe Del, acum nu stie la care sa alerge mai intai. Cel mai multumit e cand stam unul langa altul - in felul asta nu trebuie sa se imparta intre noi. Daca Del e in bucatarie si eu in "trăind" ( living :) ) copilul o ia razna facand ture pe hol si zambind cucernic pe rand la amandoi. Eu sunt foarte fericit ca a inceput sa ma stie de tata sau teata-tea-ta-taa, cum zice el. Mai mult, pe langa fericirea fireasca, multumita interesului sau crescand imi este mai usor sa raman cu el acasa cand pleaca Del. Se uita mai mult in gura mea cand ii cant, bate si el in toba de plastic cu beculetze odata cu mine, trage chitara de corzi mai ceva ca Hendrix si ma insoteste peste tot prin casa. Daca da semne de expirare ii scot arma secreta: cutia cu cabluri. La asta nu rezista niciodata. Oricat de rupt ar fi tot trage de ele si le linge vreo 15 min. Ne mai luam in brate, ne mai pupam si trece timpul. De acum este mult mai simplu sa imi pastoresc copilul cand ramanem intre baieti. Mai mult de atat este muuuult mai haios. Am impresia ca Luca are simtul umorului si ii place sa ne faca sa radem. Pe langa provocarile zilnice cand vine in fata mea si rade doar ca sa ma vada razand am mai prins un episod haios: Del plecata la o mizerie de piesa de teatru, Luca marait de somn, eu incercand sa ii dau niste supa de pui. Pe la ora 8, 8 si ceva s-a produs o extorsiune al unui....si dup'aia, .......puteti uita: 

(dati pe youtube pe fullscreen, HD, ca sa vedeti cum ma improasca cu mancare)

Revolutia mea

Despre lene
Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la familia mea de acasa imi vine sa urlu de drag. Asta e bine si frumos, dar in acelasi timp se traduce si printr-o lupta noua, cam epuizanta cu care nu am mai avut de a face. Cu totii suntem manati (mai bine zis infranati) de lene inca de pe bancile copilariei. E posibil sa fi zis prea mult copilarie - cred ca lenea nu se arata in conditii de libertate ca atunci cand eram copii. Lenea se infiinteaza in vietile noastre cand incepem scoala. Nu imi amintesc sa imi fost lene sa fac ceva inainte de clasa I. Indraznesc sa reduc sentimentul de lene la opozitia naturala la obligatii - nu doar la munca. Bun. Deci ma lupt cu lenea. Pare ca nu e nimic nou. Ntz! E cam complicat.
De cand a parut Luca prin casa noastra imi este din ce in ce mai greu ( generic vorbind, lene) sa plec la serviciu. In fiecare dimineata cand ma duc pas-pas sa ii pup de "ozibuna" ma apuca un drag de ei de imi vine sa ii mananc si apoi sa stau linistit in pat sa mi se aseze mancarea. Toti riscam ziua de munca daca privim in urma la patul cald cand iesim pe usa dar acum, cu copil, e si mai greu. Lenea e inlocuita de drag. Nu e vorba ca imi este lene sa ma duc la serviciu, imi este drag sa stau cu ei acasa.
Del si Luca dorm in aceleasi pozitii. Parca sunt originalul si macheta la scara redusa. Pe spate amandoi, cu mainile explodate comod deasupra capului, cu plapuma la picioare si cu corpurile dogorind de caldura. In cate o dimineata Luca are ochii deschisi si cand ma vede ca ma apropii de ei imi tranteste un zambet cat toata ziua pe care o am in fata. Atunci zambesc amar si imi zic ca daca n-aveam creditul nu ma mai duceam la serviciu. Sunt atatea lucruri pe care le pierd in fiecare zi si pe care nu le voi mai intalni incat imi vine sa renunt la toata zbaterea productiva de bani. Sa traiesc cu aer, dar fericit. Ma tot scormoneste de multa vreme ideea de a pleca la tara si sa traim din pamant, aer, apa si internet wireless - cele 4 componente vitale. Cred ca cei de la tara, chiar daca isi rup spinarile la munca si ficatii la carciuma, tot au mai mult timp sa stea cu familia decat mine, cel cu program mai mult sau mai putin fix de 8 ore de munca. Pierd diminetile, masa si leneveala delicioasa de dupa amiaza, pierd joaca cu energie din timpul zilei, pierd primii pasi, primele cuvinte. Le regasesc ciuntite in week-end si seara cateva ore, dar nu se compara. D'aia inca retraiesc zilnic in gand vacanta ce a trecut. Eram noi trei, ne era cate lene vroiam , aveam toata ziua la cheremul nostru, aveam aer, apa si, desigur, wi-fi. :)

Cand ajung acasa fugind ca un ogar prin metrou incepe de fapt ziua. Din momentul ala rad cu gura pana la urechi cand Luca imi zambeste, tzopai si dansez cu el cand pun muzica, matur tonele de mancare pe care le arunca la masa, ma ud leoarca facandu-i baie, citesc cu voce de povestitor versat snoave de somn-usor si imi smulg parul de ciuda cand Del nu reuseste sa il adoarma. Dupa ce adoarme imi smulg parul de ciuda ca adormit si ca il mai vad abia maine. Trecem cu totii prin asta si cred ca suntem cu totii frustrati ( nu vorbesc aici de idiotii care stau cat mai mult la serviciu ca sa scape de bebelusii plangaciosi ). Stiu ca nu sunt singurul, dar tot imi vine sa urlu. Poate asa e datul - sa ne vedem copii din ce in ce mai putin pentru a le lasa spatiu sa creasca. Sau poate sunt eu egoist ca vreau sa stam toti trei tot timpul. Sau poate sunt fatalau si n-ar trebui sa imi pese.
Simt ca trece copilul asta pe langa mine din ce in ce mai repede. Face minuni in fiecare zi si eu prind doar franturi sau filme pe telefonul sotiei.
- ai vazut cum merge ca si cum ar vrea sa se ridice?
- nu...
- a zis azi "haide". Ai auzit?
- nu...
- azi s-a jucat cu Pavel. Erau asa simpatici.
- :(
Inghit in sec, injur pietrele de hotar ale societatii si ma bucur de ce am. Cu toata bucuria tot nu pot trece cu vederea ce pierd. Ma imaginez lucrand de acasa si fiind cel mai fericit om de pamant. Toata zbaterea asta vine si pe fondul faptului ca acum si Del trebuie sa inceapa sa isi caute de munca pentru ca expira anul de stat de la stat. Ce se va intampla cu Luca? Ce se va intampla cu noi? Cum sa ne lasam copilul si sa fugim sa facem bani? Cum sa facem bani ca sa platim o bona ca sa stea acasa cu Luca in locul nostru? Unde e logica?
Pe zi ce trece imi creste angoasa si sper sa mi se umple paharul pentru a ajunge sa dea pe afara si sa fac ceva. Poate imi vine curajul sa muncesc pentru familia mea de acasa sau din gradina. Poate invat sa imi urlu sentimenetele si sa actionez. Asa cum fac oamenii astia de la Universitate. Momentan astept revolutia. Poate in curand nu am sa mai astept si o voi face.
Voi cum va tineti frustrarile in frau? Voi pentru ce munciti?